I
Multă vreme după apariţia nuvelei mele Secretul doctorului Honigberger în Revista Fundaţiilor Regale, primeam aproape zilnic scrisori şi telefoane din partea cetitorilor nelămuriţi. Eram întrebat îndeosebi ce se întâmplase în realitate în strada S, de ce se prefăcuse d-na Zerlendi că nu mai mă cunoaşte şi unde dispăruse acea imensă bibliotecă în care lucrasem atâta timp etc.[1]
La scrisori nu răspundeam aproape niciodată, iar la telefon răspundeam după cum se nimerea. Un scriitor are dreptul să-şi silească cetitorii să reflecteze, spuneam uneori, dând a înţelege că, dacă interlocutorul meu va reflecta și el cu seriozitate asupra problemei, va sfârși prin a o dezlega… {(De fapt, spuneam asta ca să scurtez conversația şi să nu decepţionez prea mult o amabilă cetitoare sau un timid cetitor.)}
Altădată răspundeam că nici eu nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat, că în orice caz nu ştiu mai mult decât am lăsat să se înţeleagă în decursul povestirei. În sfârșit, răspundeam uneori destul de misterios că eu aş cunoaşte mai de mult explicaţia tuturor secretelor, dar că mi-e teamă să o mărturisesc, că nu mă simt dezlegat să destăinuiesc mai mult sau cam aşa. Asemenea aluzii la un teribil secret {asupra autenticității cărora e greu să se îndoiască cineva} aveau întotdeauna cel mai desăvârşit succes. Dar, înainte de a lăsa receptorul, schimbam de ton şi reaminteam interlocutorului meu că întrebările lui sunt într-o anumită măsură fără sens, pentru că e vorba de o povestire fantastică, deci de o operă în care imaginaţia îşi impune libertăţile ei şi că autorul unei asemenea opere nu e obligat să-i găsească şi o explicaţie raţionalistă. Singura lui obligaţie este să o facă veridică.
Am primit însă odată şi o scrisoare care mi s-a părut cu adevărat interesantă. Un necunoscut – care-şi dădea doar iniţialele X.Y. şi adresa – îmi scria următoarele:[2]
“Nu mă interesează autenticitatea sau inautenticitatea naraţiunii d-stră. Fiind prin natura mea un sceptic și un nihilist, îmi este perfect indiferent dacă doctorul Zerlendi a existat sau nu, dacă a practicat sau nu yoga, sau dacă a izbutit sau nu să se facă nevăzut şi să ajungă prin stranii mijloace în Shambhala. Dacă d-stră mi-aţi afirma că tot ce-aţi scris este adevărat, v-aş crede pe cuvânt, dar interesul meu pentru povestirea d-stră nu ar creşte întru nimic. V-aţi aştepta să-l adauge dar, dimpotrivă, ar descrește. Nu, nu pot spune astea. Autenticitatea aventurilor lui Zerlendi sau autenticitatea aventurilor d-stră n-ar putea influenţa asupra plăcerii şi interesului cu care recetesc această povestire. Ceea ce mă interesează este, repet, pur şi simplu modalitatea ei literară. Şi în această privinţă aş vrea să vă fac câteva observaţii.
{D-stră sunteţi în acelaşi timp orientalist şi scriitor. Cetitorul literaturii d-stră ştie, chiar dacă nu le-a cetit, că aţi scris mai multe lucrări despre yoga şi filosofia indiană. Deci acest cetitor neprevenit se simte obligat să creadă tot ce scrieţi despre tehnica yogină în operele d-stră de imaginaţie. Cu alte cuvinte, prestigiul d-stră ştiinţific îi forţează oarecum adeziunea şi la operele de imaginaţie. Dacă eu sau altul ar fi scris Secretul doctorului Honigberger, nimeni nu ar fi fost turburat; pentru că n-am fost în India, n-am învăţat sanskrita şi nu ne-am ocupat cu filosofia şi mistica indiană. Mă întreb însă dacă scriitorul din d-stră are acest drept de a profita de pe urma eforturilor orientalistului. De aceea cred că această parte a literaturii d-stră în care folosiţi experienţe indiene introduce un element echivoc de care probabil n-aţi avea nevoie.}
Sfârşitul nuvelei este prea abrupt şi cetitorul, derutat, nu ştie ce să creadă. Nu pun la îndoială dreptul autorului de a spune ce vrea şi cât vrea. Dar nuvela d-stră este fantastică numai cât priveşte conţinutul ei; ca structură este tot ce poate fi mai realist şi, dacă vreţi, mai logic. D-stră scrieţi despre evenimente şi accidente extraordinare cu aceeaşi luciditate şi acelaşi realism cu care aţi povesti cea mai banală întâmplare.
Limpiditatea asta, însă, vă creează şi anumite obligaţii. Nu mai aveţi dreptul – scriind aşa cum aţi ales să scrieţi aventurile doctorului Honigberger – să lăsaţi pe cetitor nedumerit. Eu nu spun că aţi fi obligat să-i oferiţi cu orice preţ o explicaţie raţionalistă, pe care s-o accepte chiar şi omul de pe stradă. Dar sunteţi obligat să-i spuneţi ce credeţi d-stră că s-a putut întâmpla. Pe de o parte, pentru că aţi ales acest fel de a scrie: clar, realist, «autentic». Pe de altă parte, pentru că sunteţi un scriitor dublat de un orientalist şi, deci, singurul în măsură să explicaţi creaţiile propriei imaginaţii. Dacă nuvela ar fi scrisă de mine sau de un altul ca mine, cetitorii nelămuriţi s-ar fi putut consola cu o speranţă: că ar putea să vă consulte pe d-stră, întrebându-vă ce credeţi despre o asemenea povestire fiindcă aţi fost în India şi v-aţi ocupat cu problemele filosofiei şi misticii indiene. Dar, scrisă de d-stră şi lăsată fără explicaţii, nuvela prezintă aproape un certificat de încredere. Spuneţi-ne măcar ce credeţi d-stră că s-ar fi putut întâmpla. Scrieţi un post-scriptum. Sau, mai exact, invitaţi pe indianistul Mircea Eliade să-şi spună părerea asupra creaţiei literare a homonimului său.”
Mărturisesc că scrisoarea aceasta mă punea oarecum în încurcătură. Obiecţiile corespondentului meu mi se păreau în bună parte juste şi totuşi anevoie i-aş fi putut urma sugestiile. Să adaug o exegeză, de orice natură ar fi fost ea, la o povestire fantastică era ultimul lucru pe care m-aş fi gândit să-l fac. {Opiniile pe care orientalistul era îndreptățit să le afirme în legătură cu filosofia şi tehnicile indiene nu aveau nimic de a face cu libertatea scriitorului de a-şi alege subiectele din orice domeniu care-i convenea lui și de a le trata cu libertate, fie chiar domeniul preferat al orientalisticii.} Îmi propusesem mai de mult să nu confund stringenţa cercetărilor mele teoretice cu libertatea pe care ştiam că mi-o îngăduie creaţiile literare şi, pe cât puteam, păstram distincte aceste două domenii, al cercetării metodice și al imaginației. Dar nu era mai puţin adevărat că propunerea lui X.Y. mă turburase. Şi i-am scris pe loc întrebându-l ce crede el că s-ar fi putut întâmpla. Am aşteptat răspunsul lui o săptămână, apoi, gândindu-mă că poate nu i-a ajuns scrisoarea, i-am scris din nou. Nu mai mi-a dat niciun semn de viaţă şi poate aş fi uitat de X.Y. dacă n-ar fi avut loc întâmplările istorisite mai jos. Puţin timp în urmă îmi telefonează cineva ca să-mi spună că un editor din Braşov, profitând probabil de efemera actualitate a numelui lui Honigberger, ar vrea să publice o traducere românească a cărţii 35 years in the East şi mă întreabă dacă aş accepta să-i scriu prefaţa. Cum rămânea numai câteva zile în Bucureşti, mă ruga să-i fixez întâlnire chiar pe a doua zi. Am acceptat. Mi se părea că o prefață la cartea doctorului Honigberger, 35 de ani în Orient, era cel mai bun pretext ca să pot lămuri o seamă de lucruri. Mai întâi, prea puțini știau că doctorul Honigberger existase într-adevăr și că tot ce scrisesem despre el în povestirea mea era riguros exact. Vorbind despre personajul istoric Honigberger și călătoriile lui în Orient, aș fi avut prilejul să dau la iveală măcar o parte din documentele reale, autentice, care se aflau în țesătura povestirei mele. Şi puteam face asta fără să am aerul că procedez la hermeneutica propriei mele creaţii literare. Aveam destul material despre viaţa şi operele doctorului Honigberger ca să pot scrie o bună prefaţă. Şi, în ascuns, în acea zi am răsfoit chiar unele caiete de note în legătură cu Honigberger ca să-mi reîmprospătez anumite episoade din încurcata lui viaţă.
A doua zi, la ora fixată, văd că intră o tânără destul de elegant şi totuşi bizar îmbrăcată {(în februarie, cu troiene de zăpadă afară, venise cu o pălărie primăvăratică)}. Se numea d-na T. şi se scuză că a trebuit să recurgă la un asemenea subterfugiu, dar nu ştia dacă altminteri ar fi fost atât de prompt primită. Rugase pe un prieten să-mi vorbească la telefon şi să obţină o cât se poate de repede întâlnire, deşi în realitate editorul din Braşov nu era chiar atât de grăbit să publice traducerea cărţii 35 years in the East.
– Da, ţineam să am cu d-stră o convorbire chiar zilele astea, continuă. Şi tot în legătură cu doctorul Honigberger. Şi, după o lungă rotire a privirilor peste rafturile cu cărţi, adăugă: Văd că aveţi şi d-stră o foarte bogată bibliotecă.
– Dar nu se compară cu a lui Zerlendi, spusei {zâmbind}.
– Asta remarcam şi eu… De altfel, o asemenea bibliotecă este, astăzi, aproape imposibil de alcătuit în România. Toate colecţiile acelea orientalistice şi ocultiste… Toate miile de volume despre istoria românilor şi istoria medicinii… Cu averile care au rămas azi în ţara noastră anevoie s-ar putea spera să se mai adune atâtea comori într-o viaţă de om. Suntem un neam de oameni săraci.
– Dar observ că dovediţi o foarte sigură cunoaştere a bibliotecii lui Zerlendi, o întrerupsei eu.
– Am recetit de mai multe ori povestirea d-stră, răspunse. Şi, vă mărturisesc, de câte ori o reîncepeam visam ore întregi cu gândul la biblioteca lui Zerlendi. Ce păcat că s-a risipit o asemenea colecţie… Şi poate purtaţi d-stră o parte din vina că s-a risipit… Dacă n-aţi fi fost atât de imprudent să plecaţi cu jurnalul lui Zerlendi ascuns sub haină… Căci de acolo, fără îndoială, se trag toate, de la acest simplu fapt că aţi fugit cu manuscrisul.
– N-am fugit, m-am grăbit să mă apăr. Se făcuse târziu, trebuia deci să plec, iar eu eram mort de curiozitate. Trebuia să-l cetesc în acea noapte. Orice s-ar fi întâmplat, trebuia să-l cetesc. Oricare altul ar fi procedat ca mine. Şi nu aveam intenţia să fur manuscrisul, ci numai să-l descifrez. În câteva zile l-aş fi adus înapoi, cum am şi făcut-o de altfel. Dar era prea târziu. N-am mai fost niciodată primit în casa aceea…
– Da, reluă ea după o lungă tăcere, în care timp mă privise cu o greu ascunsă ironie, toată catastrofa se datorește curiozităţii d-stră. Adică faptului că sunteţi şi scriitor. Doamna Zerlendi crezuse probabil că s-ar putea adresa savantului, autorului studiilor despre yoga şi mistica indiană. Uitase, însă, că sunteţi un scriitor şi încă un scriitor „autentic”, care foloseşte în cărţile sale exclusiv materiale autobiografice. Păcat! Mare păcat!…
A fost rândul meu s-o privesc ironic. Ochii noştri s-au întâlnit şi am rămas aşa, fără să spunem vreun cuvânt multă vreme. În cele din urmă, rupsei eu tăcerea cu aceeași malițiozitate:
– Constat cu mirare, dar extrem de măgulit, că sunteţi deopotrivă de bine informată, atât în ceea ce priveşte scrierile mele ştiinţifice, cât şi cele literare. Cum le spuneaţi adineauri, scrieri autentic autobiografice. O asemenea curiozitate presupune o serie de preocupări care mă uimesc.
– Vă miră că le întâlniţi la o femeie, mă întrerupse ea?
– Că le întâlnesc la o femeie tânără şi frumoasă, precizai cu un glas în care imaginaţia îi îngăduia să descifreze două lucruri: ironie sau galanterie. Probabil că vă ocupaţi şi d-stră cu, hai să spunem, ştiinţele oculte. Sau poate cu filosofia orientală. Sau istoria medicinii…
– Nu, răspunse ea cu simplitate, interesele mele sunt mult mai pământeşti. Mă ocup oarecum cu anticariatul. Sau, mai bine zis, bătrânul meu, care locuieşte la Braşov şi care e bibliofil şi el, se ocupă cu anticariatul de carte rară. Iar eu urmăresc aici, ca şi în alte părţi, desfacerea bibliotecilor importante. Vedeţi, dar, de ce m-a interesat biblioteca lui Zerlendi. Ar fi fost, în primul rând, o excelentă afacere…
– Ar trebui poate să începem să vorbim serios, spusei. D-stră vă daţi seama că biblioteca aceasta a lui Zerlendi, ca şi întreaga poveste a familiei Zerlendi, sunt doar creaţiile imaginaţiei mele?
– Evident, dacă d-stră o afirmaţi cu atâta tărie, nu mă îndoiesc că sunt creaţia imaginaţiei. Dar asta nu scuză vina pe care o purtaţi, vina că s-a risipit o asemenea bibliotecă.
– Nu prea înţeleg bine la ce vă referiţi, spusei eu cu destulă sinceritate.
– Ba da, înţelegeţi foarte bine despre ce este vorba. Dar, în fond, asta n-are prea multă importanţă… Deocamdată, cel puţin…
Se aşeză într-un fotoliu şi scoase din tabacheră o ţigare cu gesturi lente, pe care le socotea, poate, nobile. Când mă apropiai cu chibritul aprins, mă refuză excesiv de politicos.
– Nu, pentru un minut. Poate mai târziu. Sau, poate şi mai bine, cu o cafea. V-aţi supăra dacă aş cuteza să vă cer o cafea?
Ieşii din birou ca să-i pregătesc cafeaua. Când m-am întors, am găsit-o în faţa unui raft cu cărţi sanskrite.
– Astea nu se aflau în biblioteca lui Zerlendi, spusei eu ca şi cum aş fi vrut să reîncepem jocul. Sunt ediţii mai recente, apărute după 1920.
Nu răspunse, ci trecu agale în faţa unui raft vecin, fără să întârzie totuşi prea mult în faţa lui. Se reaşeză în fotoliu, mai mult pentru cafea, şi-şi aprinse ţigarea cu aceeaşi, excesivă, stridentă noblețe.
– Este poate timpul să vă mărturisesc scopul vizitei mele, începu ea. O să vă miraţi când veţi afla că am venit aici – şi am venit de la Braşov, unde locuiesc – ca să câştig un rămăşag. Nu spun: ca să văd dacă am câştigat un rămăşag, ci pur şi simplu, ca să-l câştig. Pentru că sunt sigură că l-am câştigat.
– Vă ascult, spusei cu înţeles şi silindu-mă chiar să am aerul plictisit. Căci, de câteva secunde, căzuse din nou pe gânduri şi, după gesturile nobil-visătoare cu care îşi sorbea cafeaua, mi-era teamă că voi trebui să asist la cine ştie ce reverie inspirată. Voiam s-o descurajez şi repetai, răsucindu-mă în scaun: Vă ascult.
– Credeam că o să spuneţi: Sunt numai urechi. Credeam că aşa spun scriitorii.
– Probabil că în clipa de faţă scriitorul e absent şi aveţi de a face cu un om treaz, spusei cu un zâmbet pe care îl voiam de o perfidă grosolănie. Este oarecum împotriva obiceiului meu să decid rămăşaguri între cetitori, spusei, dar pentru că aţi venit de la Braşov ca să câştigaţi acest rămăşag, vă ascult.
Ca şi cum i-aş fi adresat cel mai măgulitor compliment, d-na T. îmi mulţumi cu un lung şi visător zâmbet, își aprinse o a doua ţigare, şi începu:
– Atunci probabil că sunteţi mai concesiv indiscreţiilor. Şi, înainte de a vă vorbi despre rămăşag, voiam să vă pun încă o întrebare indiscretă. Ştiu că aveţi un jurnal intim din care aţi publicat mai multe fragmente. Îl ţineţi aici, în bibliotecă?
{Începui să râd, căci întrebarea mi se părea într-adevăr indiscretă. Dădui din mână şi spusei:}
– Dacă socotiţi că mi-aţi întins o cursă privitoare la jurnalul lui Zerlendi, vă previn că a fost un subiect al ficțiunii, începui din nou să mă joc. Dar mă surprinde foarte mult întrebarea. Cum ar putea păstra cineva, în timpurile pe care le trăim, un jurnal intim într-o casă din Bucureşti? Astăzi, când…
– Inutil să vă explicați, mă întrerupse ea. Voiam să ştiu dacă păstraţi jurnalul lui Zerlendi în biblioteca asta. Şi, pentru că m-aţi descuraja, n-are niciun rost să mai continuu.
– Va să zică, d-stră vă încăpăţânaţi să credeţi în autenticitatea povestirei mele, o întrebai cu {o prefăcută} mirare?
– Sunt obligată să cred, răspunse ea simplu. Cetirea cărţii mă obligă. M-aţi învăţat să cred în tot ce scrieţi…
– Dar aici e vorba de cu totul altceva decât într-o carte autobiografică. E vorba de o povestire fantastică. O asemenea povestire nu poate fi verificată. Şi-ar pierde însăşi sensul ei de a fi. Care este, trebuie să fie, evaziunea în ireal.
Şi, pentru că vedeam că nu spune nimic, ci se mulţumeşte să mă privească, oarecum fără expresie, parcă ar fi privit în gol, adăugai:
– Poate că ar fi timpul să vorbiţi despre rămăşagul d-stră. Sunt numai urechi…
– E foarte simplu, începu ea cu un glas cuminte, ca şi cum ar fi repetat o lecţie bine învăţată. Am pus rămăşag cu o prietenă de-a mea că eu am înţeles ce s-a întâmplat în ultima parte a povestirei d-stră şi că explicaţia pe care o dau eu misterului este cea justă. Şi pentru că nimeni nu putea decide între noi mai bine ca d-stră, am venit să vă expun ipoteza mea. La urmă, îmi veţi spune ce credeţi şi dacă această ipoteză corespunde intenţiei d-stră.
{– Vă ascult, spusei cu un aer plictisit pe care nu mă silii altminteri nici să-l ascund.
– Îmi dau seama că poate că d-stră nu observaţi speranța dlui X. Fără zăbavă, voi afirma numai a doua ipoteză. Și începu:}[3]
– Problema este: ce s-a întâmplat după ce d-stră aţi descoperit şi sustras jurnalul doctorului. Nici doamna Zerlendi, nici Smaranda nu aveau cum să observe dispariţia manuscrisului, pentru că, fără îndoială, îi ignorau existenţa. Dacă ar fi cunoscut manuscrisul, v-ar fi rugat, cel mult, să i-l transcrieţi; sau poate că l-ar fi descifrat chiar ele. (În fond, nu e chiar atât de greu de înțeles alfabetul sanskrit). V-ar fi rugat să i-l interpretaţi. În niciun caz nu ar fi riscat să-l piardă, lăsându-l printre alte caiete de exerciţii sanskrite, care mai devreme sau mai târziu, ar fi fost aruncate. Tot ce se poate presupune este că d-na Zerlendi sau fiica dânsei bănuiau că, în bibliotecă, există anumite indicii relative la dispariţia doctorului. Şi că asemenea indicii n-ar fi fost accesibile decât unui indianist. De aceea v-a invitat pe d-stră în strada S.; nu pentru a continua biografia lui Honigberger începută de doctorul Zerlendi, ci pentru a descoperi urmele pe care Hans, locotenentul german, pretindea că le descoperise el.
Cum mi se părea că se pregăteşte să rezume întreaga poveste, am întrerupt-o amintindu-i că toate acestea se aflau deja spuse de autor în text şi că ele nu contribuie întru nimic la explicaţia „misterului” final. Dar întreruperea mea nu a îmbunat-o, ci continuă pe acelaşi ton, ca şi cum n-ar fi fost în stare să-şi spună lecţia decât aşa cum o învăţase, în întregime.
– Dar dispariţia manuscrisului a fost desigur observată de Zerlendi. Nu discut autenticitatea experienţelor sale; mă mulţumesc doar să accept naraţiunea d-stră. Şi această naraţiune mă îndreptăţeşte să consider pe Zerlendi un om cu puteri excepţionale. Lui nu-i putea scăpa, în niciun caz, gestul d-stră şi, mai ales, consecinţele acestui gest. El lăsase intenţionat manuscrisul jurnalului său ascuns într-un sertar al bibliotecii. Dacă ar fi voit să-l facă să dispară, avea destule mijloace şi în 1909, când, nevăzut, se mai afla încă în casa din strada S., şi mai târziu. Aşa cum ne-aţi prezentat acest personagiu, niciun miracol din partea lui nu ne-ar mai putea surprinde. Dar Zerlendi voia să lase în urma lui un document autentic al experienţelor sale supra-normale. Pentru că momentul istoric în care trăim şi pe care cred că d-stră îl numiți faza ultimă a epocii Kali Yuga, îi îngăduia să reveleze secrete până mai acum câtăva vreme interzise. Jurnalul lui ar fi putut ajuta pe alţi cercetători întru descoperirea, să spunem, a drumului către Shambhala. Aţi remarcat că, în ultimii ani, au apărut foarte felurite romane în care se vorbeşte, mai mult sau mai puţin deschis, de Shambhala. Poate că interesul acesta pentru evaziunea de pe continentele bolnave corespunde unor anumite necesităţi; şi poate că aceste cărţi literare ascund şi unele indicaţii. Dar nu pot judeca asupra acestor chestiuni.
Neştiind unde vrea să ajungă, i-am răspuns că nici eu nu pot judeca asupra lor şi am invitat-o să continue. Simţeam că înţelege mai mult decât spune şi asta era destul ca să-mi deştepte curiozitatea.
– Deci, doctorul Zerlendi aştepta ca într-o zi, cineva, interesat în cel mai mare grad de lucrurile acestea oculte, să găsească manuscrisul şi să-l descifreze; fie pentru propriul său folos, fie pentru folosul altora care voiau să găsească Shambhala. Dar în niciun caz nu voia ca manuscrisul să fie publicat sau măcar rezumat ca un document autentic, ca o dovadă ştiinţifică a posibilităţii de a se ajunge în Shambhala.
– De ce credeţi că nu voia? am întrerupt-o eu, mirat.
– D-stră, care v-aţi ocupat de lucrurile astea, cred că înţelegeţi mai bine ca mine de ce. Yoga, ca şi oricare altă tehnică mistică, nu are nevoie de probe, de documente. Fiecare îşi întâlneşte probele care îi sunt necesare în măsura în care experimentează personal o tehnică mistică. Probele şi documentele autentice ar atrage către asemenea texte secrete nenumăraţi profani de mentalitate joasă, adică tocmai ceea ce trebuie evitat cu orice preţ… Deci, ca să mă reîntorc la argumentaţia mea, doctorul Zerlendi voia să împiedece publicarea acestui manuscris. Or, odată căzut în mâna d-stră, ştia că, mai devreme sau mai târziu, sub formă de studiu savant sau povestire, îl veţi publica. Şi a trebuit să-şi ia măsurile necesare.
– Putea foarte bine să-mi sustragă manuscrisul printr-una din acele numeroase siddhi, „puteri oculte”, pe care le avea, spusei eu. De ce n-a făcut-o?
– M-am gândit şi la posibilitatea asta, răspunse prompt d-na T. Dar nu cred că ea i-ar fi servit mai bine intenţiile. Ce-ar fi făcut cu manuscrisul? Dacă l-ar fi distrus, niciunul dintre eventualii căutători ai drumului Shambhalei n-ar mai fi putut folosi experienţa lui. Dacă vi l-ar fi sustras şi l-ar fi reintrodus în bibliotecă, d-stră l-aţi fi putut lua a doua oară. Dacă, printr-o influenţă ocultă asupra d-nei Zerlendi, aceasta v-ar fi închis uşile, se ajungea la acelaşi rezultat: d-stră aţi fi scris povestirea, lumea ar fi dat buzna în strada S., manuscrisul ar fi fost descifrat şi în jurul lui se făcea acea propagandă pe care doctorul voia cu orice chip s-o evite. Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă d-stră n-aţi fi fost aşa cum sunteţi: adică scriitor; un om care simte nevoia, atât de „modernă”, de a-şi aşterne pe hârtie experienţele lui personale şi gândurile lui. Cunoscându-vă însă slăbiciunile d-stră, Zerlendi ştia că veţi alege una din aceste două căi: să publicaţi, într-un studiu savant, jurnalul sau să scrieţi o povestire. Niciuna din ele nu-i convenea. Însă, din două rele, a ales-o pe cea mai puţin rea: opera literară.
– Presupunând că n-aş fi suferit de niciunul din aceste păcate, povestitor și savant, spusei eu, ce aş fi putut face altceva? Adică ce ar fi trebuit să fac pentru ca să nu contrazic voinţa lui Zerlendi?
– Aveaţi mai multe posibilităţi. Bunăoară, să destăinuiţi d-nei Zerlendi că aţi găsit un manuscris important, să-i comunicaţi aceste lucruri privitoare la soarta soţului ei care s-o liniştească şi să încercaţi a intra în contact cu acei câţiva oameni care se interesează sincer de asemenea experienţe. Sau să nu spuneţi nimic d-nei Zerlendi, dar, fără a vă fi gândit măcar o clipă la publicarea manuscrisului, să-l păstraţi d-stră, silindu-vă, totodată, să faceţi să parvină filosofia din el acelor câţiva oameni sinceri, care ar fi ştiut în orice caz să ţină un secret. D-stră, însă, ardeaţi de nerăbdare să daţi publicului, sub formă de memoriu savant sau de povestire fantastică, această extraordinară descoperire.
Ei bine, Zerlendi a încercat, şi a izbutit, să îi anuleze autenticitatea documentului. Adică, v-a împiedicat să-l folosiţi ca o probă capitală într-o operă ştiinţifică. V-a împins să faceţi din el o fabulă. Ştia că tot veţi revela descoperirea d-stră, dar că revelaţia asta va fi făcută sub forma unei povestiri literare, deci fără nicio valoare documentară, ştiinţifică. Cei care ştiu să vadă, vor înţelege valoarea revelaţiei dumneavoastră, fie ea chiar sub camuflajul literar. Dar, de aceştia, lui Zerlendi nu-i era teamă. Ceea ce voia el să evite, repet, era publicitatea ştiinţifică. Deci, nu-i rămânea altceva de făcut decât să vă taie craca de sub picioare: să vă anuleze orice posibilitate de a demonstra că aţi găsit manuscrisul într-o bibliotecă din strada S., la o d-nă Zerlendi etc. etc.
– Totuşi proba ultimă consta în manuscris şi acest manuscris se afla încă în posesia mea, spusei.
– Ce importanţă poate avea asta?! se miră ea ironic. În primul rând, va rămâne la d-stră atâta timp cât v-aţi mulţumit să scrieţi o povestire fantastică. În clipa însă când v-aţi încăpăţâna să-l folosiţi într-o operă ştiinţifică, el ar putea dispărea. Dar, presupunând că l-aţi copiat sau l-aţi fotografiat, cine dovedește autenticitatea acestor documente? Fiind scris în alfabetul sanskrit, s-ar putea spune că v-aţi amuzat chiar d-stră să vă creaţi probele unei opere de imaginaţie… Nu, nu, singurele d-stră dovezi erau existenţa bibliotecii, casei şi a familiei Zerlendi. Dar, aceste dovezi au dispărut azi…
– Ce credeţi că s-a putut întâmpla?, întrebai cu un zâmbet.
– E foarte simplu; şi aici intervine rămăşagul de care vă vorbeam. Eu pretind că nu există decât o singură explicaţie. Prin puterile lui oculte, Zerlendi a sugestionat pe soţia şi fiica sa să nu vă recunoască, după ce, în prealabil, a dispus să fie concediată bătrâna servitoare Arnica şi să fie schimbat interiorul casei din strada S. Cred că pentru cineva care a izbutit să se facă nevăzut şi să plece în Shambhala, operaţia asta era destul de simplă. Din Shambhala sau din strada S., nevăzut, el putea să-şi exercite influenţa asupra familiei. Mai ales că nu era vorba de nimic extraordinar. Trebuia doar să se lichideze o enormă bibliotecă şi să se schimbe interioarele. Pentru a vă încurca şi mai mult, a sugerat domnişoarei Zerlendi să cheme pe un băieţel din vecini şi să-l ţină lângă ea, numindu-l „Hans”. Asta, ca să vă dea impresia că aţi visat sau că începeţi să aveţi năluciri şi că ar trebui să vă odihniţi… Lichidarea unei asemenea biblioteci, evident, n-ar fi fost uşoară dacă nu se ocupa de ea chiar Zerlendi. Presupun bunăoară că a pus pe cineva să scrie câtorva anticari streini, dând anumite indicaţii asupra colecţiilor sale. Evident, anticarii s-au grăbit să facă oferte ispititoare şi doctorul Zerlendi, lucrând mereu din ocult, le-a acceptat. Astfel că biblioteca s-a risipit în cele patru colţuri ale Europei. Cât priveşte colecţiile româneşti, ele au fost probabil trimise de doctorul Zerlendi, fără nume, diverselor biblioteci din ţară. Iar restul manuscriselor au fost arse… Pentru paguba asta enormă sufăr eu şi nu pot uita că d-stră aţi fost autorul ei moral. Dar lăsând la o parte regretele mele de anticar, vă întreb: nu este aşa că lucrurile s-au întâmplat precum spun? Sau, mai exact, menţinându-ne în cadrul strict al povestirei fantastice, fără nicio aluzie la eventuala lor realitate, nu este asta singura explicaţie pentru neaşteptatele transformări de la finalul nuvelei?!…
Înainte de a-i răspunde, am deschis un sertar unde ţineam manuscrise şi i-am dat o copie dactilografiată din Nopţi la Serampore.
– Mă gândesc să republic în câteva luni Secretul doctorului Honigberger într-un volum împreună cu această mică nuvelă, încă inedită. Vă rog s-o cetiţi şi să-mi spuneţi dacă lectura ei v-a ajutat să înţelegeţi mai bine finalul povestirei.
– Dar cu rămăşagul meu cum rămânem?, mă întrebă ea uimită.
– Vom sta din nou de vorbă, mâine după-amiază, după ce veţi fi cetit nuvela. Ar mai fi vrut să adauge ceva, dar, ca din întâmplare, un prieten intră atunci pe uşă şi d-na T. se retrase mulţumindu-se să mă ameninţe cu un zâmbet misterios.
II
– Bănuiesc de ce mi-aţi dat să cetesc acest manuscris, exclamă ea a doua zi, triumfătoare. Îmi propuneţi o altă ipoteză de lucru, care reiese destul de clar din Nopţi la Serampore: proiectarea în trecut. Adică, întocmai după cum d-stră şi prietenii d-stră aţi fost, în acea noapte, aruncaţi cu aproape două secole în urmă, tot aşa s-ar putea presupune că aţi fost proiectat cu 25 de ani în urmă, în casa din strada S. Că, adică, prin voinţa lui Zerlendi, aţi lucrat într-o bibliotecă de mult dispărută, că aţi cunoscut o bătrână slujnică moartă cu ani în urmă etc… Dar ipoteza nu ţine un pic.
– De ce? o întrebai eu.
– Mai întâi ar trebui explicate o seamă de anacronisme. Femeile cu care aţi fi stat d-stră de vorbă, să spunem, în 1914, ştiau de evenimente posterioare: războiul din 1916-1918, moartea Bucurei Dumbravă în 1926, călătoria d-stră în India etc. Deci, ipoteza că aţi fost reîntors în trecut nu rezistă. Chiar dacă, la lumina celor spuse despre irealitatea fenomenelor în a doua nuvelă, am accepta că totul e posibil pentru un yogin, nu se poate explica o altă serie de detalii. La începutul povestirei nu remarcaţi nimic nefiresc la d-na Zerlendi şi la fiica ei, în timp ce ele vă par oarecum autres la sfârşit. Deci, e mai natural de presupus că atunci, la sfârşitul nuvelei, sufereau o influenţă ocultă, că se mişcau şi vorbeau comandate de voinţa doctorului Zerlendi. În sfârşit, mai există un argument, dar mă întreb dacă ar trebui să vi-l spun.
– Spuneţi-l.
– Eu cunosc biblioteca doctorului Zerlendi, căci am fost de mai multe ori în casa aceea. Eram prietenă cu Smaranda…
Am rămas surprins şi am privit-o câteva clipe buimăcit. Mi-a venit chiar ea în ajutor.
– Vă spun asta ca să dăm de la început cărţile pe faţă. Nu am de gând să profit de acest aproape unic privilegiu de a fi cunoscut pe Smaranda (căci Smaranda aproape nu avea prietene în Bucureşti), pentru a vă sili să-mi revelaţi anumite lucruri. V-aţi luat, de altfel, şi d-stră foarte prudente măsuri de securitate. Strada S. nu e strada S., ci, cum prea bine ştiţi, aleea X., curtea cu pitici era, de fapt, o plăcută grădină cu leandri și hortensii, şi nici măcar biblioteca nu era instalată aşa cum aţi descris-o. Vă aduceţi aminte că, în afară de un foarte mare birou plin cu cărţi, se mai aflau încă două-trei camere tixite, în care aţi lucrat la început… Aţi mai modificat şi alte amănunte, aşa cum e dator să facă chiar cel mai autenticist scriitor. Aţi schimbat numele, figurile etc. Dar, în general, naraţiunea d-stră este foarte aproape de realitate. Oricine a intrat o singură dată în biblioteca lui Zerlendi o recunoaşte în cartea d-stră.
– Va să zică, inutil să mai mă ascund, spusei eu încercând să par frivol. Sunt descoperit.
– Am să vă spun şi altceva, continuă d-na T. neturburată. Eu am sugerat d-nei Zerlendi să vă scrie şi să vă cheme să-i vizitaţi biblioteca. De altfel, dânsa aproape că nu mai păstra niciun contact cu actualitatea; nu avea de unde să ştie că vă ocupaţi cu asemenea probleme, că aţi stat în India etc. Majoritatea timpului îl petrecea la moşie sau în streinătate. Iar misterul dispariţiei doctorului Zerlendi nici nu o mai obseda în ultima vreme. După ce încercase să-l rezolve, ani de-a rândul, chemând tot felul de ocultişti, de teosofi şi de orientalişti, răscolind de mai multe ori biblioteca, se resemnase. Dar Smaranda încă nu se resemnase – mai ales după moartea atât de misterioasă a lui Hans…
– Pentru că aţi avut marele noroc de a fi fost prietena Smarandei şi pentru că aţi dat cărţile pe faţă, aş vrea să vă întreb şi eu ceva: cine era şi ce s-a întâmplat cu Hans.
– Aproape că nu mai e nimic de adăugat la ceea ce aţi spus în nuvelă. Un tânăr ofiţer german care o cunoscuse pe Smaranda sub ocupaţia Bucureştilor în 1917 şi care se reîntoarse în 1921 ca s-o ceară în căsătorie. S-au logodit, a cercetat şi el biblioteca şi, într-o bună zi, prin 1922, a fost găsit ucis la vânătoare. S-a vorbit câtva timp de o răzbunare a unui alt pretendent al Smarandei. Dar nu s-a ştiut niciodată ceva precis.
O privii neîncrezător. Aveam impresia că într-adevăr nu ştia mai mult decât ceea ce aflase din povestirea mea. Şi cu toate acestea pretindea că fusese prietena Smarandei, că intrase în biblioteca şi în casa lor.
– Şi cum de nu s-a vorbit nimic despre dispariţia lui Zerlendi? reîncepui eu. Cum de n-au scris ziarele?
– S-a scris ceva la început, apoi s-a uitat. D-na Zerlendi continua cu înverşunare să-l caute, dar nu mai vorbea despre lucrurile astea decât la persoane de încredere. În cele din urmă, cum spuneam, s-a resemnat. Dar Smaranda nu se resemna… Şi într-o zi i-am pomenit numele d-stră. Mi-aduc aminte că, la început, şovăi. Smaranda cetise câteva din cărţile d-stră şi a ghicit cât sunteţi de indiscret… Dar până la urmă am convins-o şi apoi, amândouă, am convins-o pe d-na Zerlendi să vă scrie…
– Era un simplu capriciu sau voiaţi cu orice preţ să vedeţi biblioteca împrăştiată? am întrebat-o.
– Mărturisesc că nu mă aşteptam la un asemenea deznodământ.
– Atunci de ce n-aţi profitat de împrejurare, de ce n-aţi cumpărat-o?
– Pentru că ceea ce vi s-a întâmplat d-stră mi s-a întâmplat şi mie. Și, evident, și celorlalţi, prea puţinii cunoscuţi care-i vizitau din când în când. Slujnica ne spunea că nu e nimeni acasă, că doamnele sunt la moşie. Şi de mai multe ori n-a apărut nici măcar slujnica: fusesem zărită de la fereastră şi asta fusese de ajuns ca să nu mi se răspundă… Nu că m-ar fi considerat şi pe mine vinovată de indiscreţia d-stră, ci, poate, pentru a se anula şi mărturia mea. Sau, poate, pentru că trebuia vândută biblioteca înainte ca eu să prind de veste…
– Atunci, ce v-a îndemnat să-i sugeraţi numele meu d-nei Zerlendi? revenii eu. Era într-adevăr numai o simplă curiozitate?
– Nu chiar atât de simplă. Fusesem şi eu oarecum sugestionată de preocuparea Smarandei şi voiam să ştiu ceva mai mult. Voiam să ştiu ce greşeală săvârşise Hans, ca să-şi piardă viaţa într-un chip atât de bizar. Pe atunci, nu ştiam să existe un jurnal cifrat şi că Hans îi găsise cheia. Dar bănuiam că săvârşise o greşeală. Şi nici acum nu înţeleg prea bine care fusese greşeala lui: simplul fapt că descoperise manuscrisul? Sau poate că destăinuise vreunui prieten fragmente din jurnal?
A tăcut privindu-mă cu foarte mult înţeles, dar văzând că nu spun nimic şi-a continuat mărturisirea.
– Voiam, deci, să aflu ce i s-a întâmplat lui Hans. Pentru că, aşa cum vă spuneam…
– Îmi daţi voie, o întrerupsei eu, luminându-mă. De câteva minute repetaţi într-una numele lui Hans. L-aţi cunoscut?
– Da, mărturisi ea cu simplitate. Mama mea e pe jumătate germană şi Hans era înrudit cu familia mamei. Dar l-am întâlnit mai târziu, după război, când se reîntorsese din Germania şi era deja logodit cu Smaranda. De fapt, aşa am cunoscut-o şi pe Smaranda. Hans îi scrisese mamei că se stabileşte la Bucureşti şi, cum eu eram atunci la facultate, mama i-a dat adresa mea. A venit într-o zi să mă vadă. Mi s-a părut curios că a început prin a-mi vorbi româneşte, deşi vorbea destul de prost. Dar, când i-am răspuns în nemţeşte, m-a întrerupt: „Nu, nici un cuvânt german, deocamdată. Trebuie să învăţ cât de repede şi cât mai bine româneşte”, mi-a spus. Credeam că face asta pentru că voia să se stabilească în ţară şi-l irita proasta lui cunoaştere a limbii. Dar, naiv cum era, mi-a mărturisit îndată că e vorba de ceva mult mai interesant. M-a întrebat întâi dacă sunt în stare să ţin un secret. Evident, i-am răspuns cum se aştepta şi el să-i răspund. Apoi, a scos o hârtie din buzunar şi mi-a cetit câteva rânduri în româneşte. Cetea îngrozitor de prost şi cele ce-mi cetea păreau aproape fără sens. M-am apropiat să văd mai de aproape hârtia. Întâi s-a codit; pretindea că vrea să facă exerciţii de dicţiune românească, dar în cele din urmă mi-a arătat-o. Erau serii de cuvinte, apropiate ca sunete, bunăoară: cândva, câţiva, cumva etc., dar de sensuri diferite, şi deasupra fiecărui cuvânt se afla ori un semn de întrebare, ori un alt cuvânt apropiat. N-am înţeles nimic. Mi-a spus că e un text românesc scris într-un alfabet exotic şi scris foarte aproximativ, uneori o silabă ţinând locul unui cuvânt, şi el încearcă să reconstituie textul. Dar că, fără ajutorul meu, se simte incapabil. Ne-am trudit amândoi o după-amiază întreagă şi cred că până la urmă am reconstituit un text care părea că are sens… Abia acum în urmă, cetind povestirea d-stră, am înţeles despre ce era vorba: Hans transcria jurnalul lui Zerlendi din alfabetul sanskrit şi, cum nu ştia decât prea puţin româneşte, nu ghicea ce cuvinte se ascund sub transcripţia defectuoasă sau prescurtată a lui Zerlendi. Evident, pentru un român, munca aceasta de descifrare ar fi fost mult mai uşoară.
– Nu chiar atât de uşoară pe cât s-ar părea, adăugai eu. Dar incontestabil, numai un român sau cineva ştiind foarte bine româneşte putea transcrie un text corect. Uneori trebuie mai mult să ghiceşti. Îmi aduc aminte, bunăoară, de o propoziţie care mi-a dat mult de lucru. Suna cam aşa: exerciţii cu[4] imaginile spuse. Ceea ce părea a avea un sens. Şi totuşi, foarte târziu am înţeles că trebuia cetit: exerciţii cu imaginile supuse, voind a spune: imaginile deja dominate prin exerciţiile anterioare…
– Bietul Hans, însă, nu-mi arăta decât transcripţia cuvintelor româneşti, evitând să menţioneze termenii tehnici indieni. Aşa că eu nici n-am bănuit la ce se referă exerciţiile doctorului până târziu în urmă, când am cunoscut-o mai bine pe Smaranda şi, datorită ei, am putut pătrunde în bibliotecă. Aşa cum aţi văzut, aproape nimeni nu avea voie să intre în bibliotecă. Mai ales în absenţa d-nei Zerlendi. Împrietenindu-mă cu Smaranda şi putând examina rafturile acelea cu cărţi indiene, am bănuit că textele ilizibile pe care mi le arătase Hans se refereau probabil la anumite practici secrete indiene.
– Nu vă mai amintiţi cam de ce era vorba?, întrebai eu, ca să ştiu până la ce pagină ajunsese cu descifrarea Hans.
– Mi-a arătat, cu totul, numai vreo patru, cinci pasagii. Primele două se refereau la o vizită la Iaşi. Am înţeles din povestirea d-stră că era vorba de călătoria făcută de Zerlendi pentru a da de urmele unui fiu al doctorului Honigberger. Dar atunci n-am priceput aproape nimic. Apoi, urma un pasagiu mai clar, despre respiraţie. Zic mai clar, pentru că i-am putut restitui sensul gramatical. Restul, fragmente mărunte despre anumite viziuni, dar care pentru mine nu aveau niciun înţeles. Pentru că, am descoperit mai târziu, Hans nu mă consulta decât asupra pasagiilor care erau, pentru el, ilizibile. Propoziţiile pe care le putea descifra singur nu mi le arăta. Şi, cum îmi ascundea de asemenea şi termenii tehnici, nu pricepeam aproape nimic!… În niciun caz n-aş fi bănuit că e vorba de jurnalul lui Zerlendi. Toate acestea le-am aflat din povestirea d-stră. Dealtfel, după câtva timp, Hans nu mi-a mai arătat nimic. Se închidea foarte mult singur în odaie şi, când mă întâlnea, exclama: „Ce greu este manuscrisul în limba românească!” Iar puţin timp după aceea, a fost împuşcat la vânătoare…
S-a oprit şi şi-a aprins o ţigare, obosită. Am profitat de pauză pentru a mă duce să-i pregătesc o cafea. Am regăsit-o, ca şi în ziua precedentă, în faţa rafturilor cu cărţi sanskrite.
– Ceea ce mă turbură, a început brusc, este gândul că poate Hans şi-a pierdut viaţa numai pentru că a făcut apel la mine. Dar ipoteza aceasta mi se pare totuşi absurdă. Bietul băiat nu trădase nici cel mai neînsemnat secret. Mă folosea doar ca un dicţionar. Nu cred că trebuia să plătească cu viaţa imprudenţa aceasta…
– Mă priviţi ca şi cum mi-aţi reproşa că sunt încă în viaţă după o indiscreţie de zece ori mai gravă, încercai eu să glumesc. Dar, să batem în lemn, nu e timpul pierdut. Au trecut doar două luni de la apariţia nuvelei. Şi suntem în martie 1940, iar luna viitoare plec la Londra. S-ar putea să auziţi şi despre mine de vreun accident de vânătoare.
– Nu, d-stră nu mai reprezentaţi acum o primejdie. Cum spuneam, vi s-au sustras dovezile care ar fi autentificat o eventuală revelaţie. Dar nu înţeleg care a fost crima lui Hans…
– Nu o înţeleg nici eu, spusei. Smaranda n-a aflat nimic mai mult?
– În orice caz, nu mi-a spus mai mult. Dar să lăsăm toate astea. Pentru că văd că aţi acceptat să vorbiţi deschis, aştept verdictul asupra rămăşagului meu: am sau nu am dreptate?
– Nu mi-aţi spus, însă, ce crede prietena d-stră, căutai eu un pretext ca să schimb vorba.
– Prietenul meu, căci este un domn, este mai nihilist. V-a adresat de altfel o scrisoare semnată B.Y.[5] Evident, ştie şi el de casa din strada S. şi de alte câteva secrete mistice, căci, în această privinţă, femeile sunt tot atât de indiscrete ca şi scriitorii. Dar prietenul meu nu crede în toate misterele ăstea şi pretinde chiar că nici nu-l interesează. Când a cetit povestirea d-stră a fost încântat; ar fi fost o admirabilă povestire detectivă, spunea, dacă nu intervenea un deus ex machina în ultima parte a nuvelei. {El ar fi vrut să tratați evenimentele ca un autor de romane polițiste, nu deraind și fără să faceți apel la mistică.} Şi pariul nostru tocmai de aici a pornit: el afirmând că aţi fost obligat să spuneţi limpede ceea ce credeţi că s-a întâmplat, iar eu pretinzând că aţi spus totul silind doar pe cetitor la un mic efort de reflecţie şi imaginaţie. Am sau nu am dreptate?
– Dar totuşi, stăruii eu, nu mi-aţi spus ce crede prietenul d-stră că s-a întâmplat.
– Ca să fiu sinceră, nu prea îndrăznesc să repet ce crede el… Dar, pentru că stăruiţi… El pretinde că povestirea este inventată de la început până la sfârşit, că este o pură creaţie a imaginaţiei d-stră. De aceea o şi admiră atât, căci i se pare o creaţie exclusivă a fanteziei. Introducerea unui personaj istoric, a doctorului Honigberger, o consideră doar ca o abilă diversiune pentru a câştiga adeziunea cetitorului. În privinţa finalului, teoria lui este următoarea: că aţi ales acel final pentru că nu ştiaţi cum să ieşiţi din încurcătură. Fantezia d-stră nu vă mai oferea o altă soluţie. Vă aflaţi – pe planul imaginaţiei creatoare, vorbind – într-un punct mort. Nu mai puteaţi da înapoi după ce aţi inventat descoperirea manuscrisului şi toate revelaţiile care au decurs din ea, dar nici nu ştiaţi ce să mai faceţi cu manuscrisul odată furat şi descifrat. Orice soluţie logică ar fi părut prea banală: să puneţi manuscrisul la loc? să fi comunicat d-nei Zerlendi conţinutul lui? să fi dispărut manuscrisul, reluat, prin mijloace oculte, de doctorul Zerlendi? Totul era prea banal. Şi atunci, în disperare de cauză, aţi ales o soluţie arbitrară, care nu explică nimic, dar care, deşi lasă cetitorul nesatisfăcut, îl consolează măcar cu ideea că s-au petrecut, între timp, o serie de lucruri fantastice. Or, principala critică pe care v-o aduce prietenul meu este tocmai aceasta: că n-aţi izbutit să menţineţi logica imaginaţiei până la sfârşit, că aţi recurs la un deus ex machina ca să ieşiţi din încurcătură.
– Nu pot decât să felicit pe prietenul d-stră pentru o atât de desăvârşită analiză logică, spusei eu zâmbind. Şi trebuie să recunosc că are dreptate. Mi-a surprins toate încurcăturile şi mi-a ghicit toate trucurile. Adevărul este, cum spune dumnealui, că mi-era peste putinţă să găsesc o altă ieşire, onorabilă, care să menţină, adică, interesul cetitorului tot atât de viu ca şi până atunci. Şi atunci am ales un deznodământ arbitrar, care, cel puţin, are meritul să potenţeze misterul povestirei.
Doamna T. izbucni în râs şi se ridică de pe fotoliu.
– Glumiţi! Sau poate încercaţi să schimbaţi jocul, dar vă previn că aţi făcut destule greşeli de tactică pentru a mai putea da înapoi. Uitaţi că am fost şi eu în aleea X., că am cunoscut pe Hans şi pe Smaranda, că la sugestia mea aţi fost invitat să cercetaţi biblioteca. Uitaţi, mai ales, cele ce spuneaţi adineaori, despre dificultatea transcrierii textului lui Zerlendi…
– Îmi pare rău că trebuie să vă stric buna dispoziţie, reluai eu cu gravitate, dar nu văd în ce măsură cursele pe care vi le-am întins eu însumi pot să valideze existenţa reală a personajelor povestirei mele. Citatul din manuscris a fost doar o încercare ad hoc pentru a vă încuraja în propria d-stră invenţie. Am observat că aţi şovăit cam mult când v-am întrebat de Hans. Stăteaţi la îndoială dacă trebuie să mergeţi atât de departe încât să pretindeţi că l-aţi cunoscut, că eraţi chiar rude, că v-a cetit chiar fragmente din manuscris. Ca să vă redau curajul, am improvizat acel exemplu…
– Uitaţi, însă, că aţi recunoscut casa din aleea X., mă întrerupse ea cu oarecare nerăbdare.
– Am recunoscut-o pentru că această casă există cu adevărat, şi ea mi-a servit chiar la descrierea casei familiei Zerlendi. Ca şi doamnele care o locuiau, de altfel, şi pe care nu mă îndoiesc că le cunoaşteţi… Ca şi alte câteva detalii de care mi-am dat imediat seama că sunteţi perfect informată…
După o lungă tăcere, în care se sili să mă privească fix, ca şi cum ar fi încercat să mă ardă, d-na T. se aşeză deznădăjduită în fotoliu.
– Deci, nu voiţi sub niciun chip să recunoaşteţi autenticitatea povestirei d-stră.
– Îmi pare rău, dar cred că ipoteza prietenului d-stră e mai logică; ea corespunde în orice caz realităţii. Vă mărturisesc sincer, aşa s-au întâmplat lucrurile. Nu ştiam cum să ies din încurcătură… Mi se pare, deci, că aţi pierdut rămăşagul.
– Nu, spuse ea plictisită, în realitate l-am câştigat. Căci, de fapt, ipoteza prietenului meu era ipoteza mea şi viceversa.
A fost rândul meu să izbucnesc în râs.
– Şi d-stră vă mai aşteptaţi să cred vreun cuvânt din tot ce-mi spuneţi? Aţi fost pe rând emisară a unui editor din Braşov, anticară, prietena Smarandei, autoarea întâlnirii mele cu d-na Zerlendi, vara lui Hans, prietena lui X.Y., şi acum deveniţi chiar X.Y. în persoană. Spuneţi sincer, aş mai avea dreptul să vă cred?
– Desigur că nu, conveni şi ea. Dar ce importanţă poate avea dacă am câştigat sau nu un rămăşag? Important pentru mine era să aflu ceva mai mult decât aţi binevoit să scrieţi în carte.
– Să aflaţi mai mult în ce sens: ca prietena Smarandei şi vara lui Hans sau ca X.Y.? Să aflaţi lucruri concrete relative la dispariţia lui Zerlendi şi moartea lui Hans, presupunând că evenimentele acestea sunt autentice, sau să aflaţi ceea ce ar interesa pe X.Y. să afle: ce cred eu, ca scriitor, despre opera propriei mele imaginaţii? Dacă aţi preciza natura curiozităţii d-stră actuale, poate v-aş putea ajuta.
– E inutil acum, spuse ea cu un aer obosit. Văd că tot v-a servit la ceva experienţa nuvelei d-stră. Sunteţi mai reticent, mai puţin indiscret. Probabil că doctorul Zerlendi v-a speriat rău de tot, dacă vă e teamă chiar să confirmaţi realitatea naraţiunii.
– Da, spusei, am păţit destule în ultimul timp şi am devenit mai prudent… Dar, dacă mi-aţi îngădui o ultimă întrebare, mi-aţi putea spune care a fost adevăratul d-stră scop telefonând şi cerându-mi întâlnirea de ieri?
– Veţi fi dezamăgit când am să vi-l spun. Venisem să văd scrisoarea lui X.Y.
– Numai atât? Mă minunai eu. E foarte simplu… Cred că scrisoarea am păstrat-o încă.
Şi, după câteva minute de cercetare, i-am arătat-o. A luat-o cu foarte mare emoţie în mână, dar îndată ce şi-a aruncat ochii asupra scrisului, a rostit, dezamăgită:
– Nu e el…
– Adică?
– Nu e a lui X.Y., prietenul de care vă vorbeam.
– Atunci e numai o confuzie de iniţiale la mijloc… Căci, după cum vedeţi, scrisoarea e semnată X.Y. şi adresa: str. –.
– Da, probabil că e o confuzie de nume.
Se ridică să plece, cerându-şi scuze pentru timpul pe care mi-l răpise etc. Dar, aproape de uşă, se întoarse brusc şi mă întrebă:
– Spuneţi că veţi pleca în Anglia luna viitoare?… Ei bine, o veţi întâlni şi pe Smaranda acolo.
– Are să-mi facă mare plăcere, spusei. Dac-o binevoi să mă recunoască…
– Evident că n-are să vă recunoască. Chiar dac-ar voi, n-ar putea… Dar, ştiţi, în ultima ei scrisoare, a doua pe care mi-a trimis-o de când a dispărut, mă întreabă şi despre d-stră. Mă întreabă dacă a apărut ceva… Ce să-i răspund?
– Ce vă îndeamnă conştiinţa, spusei eu, simţindu-mă deodată extrem de turburat.
Mai mă privi încă o dată cu foarte mult înţeles, zâmbi şi deschise uşa. Rămas singur, răsuflu adânc şi rostii uşurat:
– După cum vezi, domnule doctor, mă ţin de cuvânt…
III
Câteva zile în urmă, căutând printre hârtiile de pe birou, dădui peste un plic nedesfăcut. Mi s-a părut curios că se afla acolo necetit şi mă grăbii să-l desfac. Am simţit cum îmi bate inima îndată ce-am zărit primele rânduri.
“Îţi mulţumesc pentru cafeaua pe care mi-ai oferit-o ieri, îngăduindu-mi să-mi fac datoria şi, în acelaşi timp, să-ţi scap şi viaţa dumitale. Din fericire am cetit amândoi pe Edgar Poe, aşa că ştiam unde să caut jurnalul lui Zerlendi. {Dar erai chiar mai imprudent decât mă aşteptam.} E drept, poate nu l-aş fi descoperit atât de repede dacă nu cunoşteam sistemul cu care erau aranjate caietele {sanskrite} în strada S., sistem de care te-ai ferit să vorbeşti (şi bine ai făcut!) în povestirea d-tale. Dacă ai fi ştiut că, a doua zi, chiar după ce-ai descoperit d-ta jurnalul, Smaranda ghicise şi ea în sfârşit cheia! Şi şi-a pierdut toată noaptea aceea dibuind alfabetul sanskrit ca să poată identifica măcar primul caiet. Îţi închipui furia ei când a văzut că trecuseși şi d-ta pe acolo… Te întrebi, poate, de ce n-a venit să ţi-l ceară sau de ce nu m-a trimis mai devreme pe mine să-l caut. Ar fi multe de spus. Mai întâi, nu ştia ce cuprinde jurnalul (asta, e drept, ne-ai revelat-o d-ta). Apoi, îi era milă de d-ta, se aştepta să împărtăşeşti soarta lui Hans. Numai după ce a aflat (indirect, căci nu mai era în ţară), de tot ce ţi se întâmplase după furtul manuscrisului s-a liniştit; a bănuit că avertismentele astea îţi vor prinde bine şi că nu te vei aventura să dai prea mult la iveală. În sfârşit, aşa cum îţi explicam eu ieri, încercând să te trag de limbă, au mai intervenit şi alţi factori, căci noi, oamenii de rând, nu hotărâm niciodată singuri, după capul nostru.
Te întrebi, iarăşi, ce va face Smaranda cu acest preţios manuscris. Ea nu va face nimic, dar va şti, odată, cui să-l încredinţeze. În orice caz, te poţi felicita că ai scăpat de o asemenea grea răspundere care îţi primejduia viaţa. (Într-adevăr, nu ştii nici acum cauza pentru care s-a prăpădit bietul Hans?) Şi ţi-o primejduiai fără vina d-tale, prin simplul fapt că englezii se află în război. (Dar, în realitate, crezi că n-aveai nicio vină să păstrezi un asemenea document în biroul d-tale, până în februarie 1940?!)
Ar mai fi foarte multe de spus, dar cum bănuiesc că vei publica şi scrisoarea aceasta (ştergând, poate, anumite rânduri în contradicţie cu psihologia personajului care voi avea cinstea să devin în noua d-tale nuvelă), mă opresc aici. Inutil să adaug că poţi scrie, cu inima uşoară, şi acest epilog la Secretul doctorului Honigberger. Mi-am luat toate măsurile de precauţie şi m-am comportat faţă de d-ta aşa cum nu sunt eu în realitate. Poţi repeta cuvânt cu cuvânt tot ce ţi-am spus; nu mă va recunoaşte nimeni. Secretul ăsta rămâne între noi. Fă-mi onoarea totuşi de a reproduce exact argumentaţia mea referitoare la epilogul povestirei. Este o mică operă de divinaţie cu care mă mândresc.[6]*
Te rog să crezi, totuşi, în admirația ce ţi-o poartă – S., X.Y. şi T. (în realitate V.).”[7]
Patru luni mai târziu,[8] câteva zile după începutul ofensivei germane în Franţa din mai 1940, întâlneam în faţa bisericii greceşti din Londra pe d-na Y.X. şi Smaranda. Le-am salutat cu o vădită emoţie. Smaranda mi-a răspuns cu politeţea cu care se răspunde necunoscuţilor care salută tovarăşul de drum. Dar d-na T. s-a apropiat de mine.
– Veştile sunt proaste, îmi spuse. Nemţii înaintează mereu.
Şi, observând că urmăream cu ochii pe Smaranda, care se depărtase indiferentă, adaugă:
– Cum ai vrea să te recunoască? {Te-ar contrazice chiar pe d-ta.} După toate câte a păţit din cauza d-tale şi, mai ales, după ce ai scris despre ea că are o faţă veştedă şi pare o femeie fără vârstă?!…
text îngrijit de Liviu Bordaș
[1] Tăiat: dacă d-na Zerlendi şi fiica ei erau cu adevărat aceleaşi personagii la începutul şi sfârşitul nuvelei sau dacă nu suferisem o halucinaţie. / Dacă d-na Zerlendi de la începutul nuvelei era una şi aceeaşi persoană cu cea care apare la sfârşit şi pretinde a nu mă cunoaşte, dacă eu am avut halucinaţii la început, când mi se părea că lucrez într-o vastă bibliotecă, sau la sfârşit când mi se părea că mă aflu într-o încăpere fără nici o carte etc. etc. (n. ed.).
[2] Tăiat: Am primit însă odată și o scrisoare care m-a interesat în cel mai mare grad pentru că punea o problemă de critică literară destul de interesantă. Nu o am la îndemână acum când scriu paginile de față, dar conținutul ei era cam următorul: (n. ed.).
[3] Aceste rânduri cu multiple ștersături au fost anulate și înlocuite cu un alt text marcat VIII, care însă nu se regăsește pe paginile cu adăugiri (n. ed.).
[4] Inițial, Eliade a scris pe un întreg rând: [frază de completat cu un cuvânt sanskrit]. Ulterior a adăugat textul de până la sfârșitul paragrafului (n. ed.).
[5] Eliade a scris mai întâi inițialele X.Y., iar apoi a revenit scriind îngroșat peste ele. Ultima inițială e o transcriere interpretativă, căci semnul rezultant seamănă mai degrabă cu un 4 (n. ed.).
[6]* Cred că am reprodus întocmai argumentaţia d-nei T., cu uşoare modificări de ritm, inevitabile la un scriitor. Am reprodus, de asemenea, in extenso, şi scrisoarea pe care mi-a lăsat-o, îngăduindu-mi doar să corectez câteva greşeli de gramatică şi ortografie.
[7] Eliade a adăugat sub ultimul rând: sau W., sau Z.V. Ulterior, a anulat V. În mod evident, adăugirea nu face parte din text, ci e o indicație pentru o eventuală numire a personajelor cu prilejul transcrierii (n. ed.).
[8] Tăiat: în ziua de 10 mai 1940, ieşind mai devreme de la biserica grecească din Londra, unde se ţinea serviciul religios (n. ed.).