O traducere de poezie presupune confruntarea cu o mare provocare: a reda un conglomerat de forme și idei care au o semnificație și un anumit ,,sunet” special în limba-sursă, într-o limbă-țintă diferită ca structură și ca melodicitate este de cele mai multe ori o întreprindere sortită eșecului. Traducătorul ar trebui să aibă acces la acea lingua mentalis poetică, despre care vorbește Christine Lombez, o limbă care îi reunește pe poeți într-o mare familie de spirite unite prin ,,legături mistice cu limba” și prin ,,legături de la suflet la suflet” între ei[1]. Pentru a realiza o astfel de tălmăcire, traducătorul trebuie, credem, să aibă două calități inconturnabile: să fie poet, sau măcar scriitor, și să fie bilingv, deci să aibă o perfectă cunoaștere a celor două limbi, pentru că o traducere de poezie trebuie să fie o re-creare a conținutului ideatic și o redare cât mai apropiată de original în ce privește sonoritățile.
Primele traduceri în franceză ale versurilor eminesciene, sunt realizate, la sfârșitul secolului al XIX-lea, de o scriitoare aflată încă la început de carieră pe atunci, dar bilingvă, Mărgărita Miller-Verghy. Mediul francofon, dar și pluriligvistic în care se formase, la Geneva, au constituit un atu pentru destinul ei de viitoare traducătoare. Plecată din țară la o vârstă foarte fragedă, limba pe care a învățat-o mai întâi a fost franceza: ,,pornisem într-o zi din Iași, fetiță de vreo trei ani, se destăinuie ea în articolul Cum am tradus pe Eminescu, și trăisem într-o țară franceză până la nouă ani, pentru a mă întoarce apoi în România, fără a ști un cuvânt din limba mea natală. De bună seamă am învățat repede românește, dar mintea mea primise întipărirea neștearsă a limbii în care învățasem a gândi. Sunt convinsă acum că orice limbă vorbită după ce ai apucat să vorbești alta, nu-ți mai poate stăpâni și modela gândirea, nu mai poate curge în vinele tale ca sângele din care îți tragi viața.”[2]
Mărgărita Miller-Verghy își începe deci seria de traduceri (care se vor îmbogăți, în timp, și cu cele în engleză, dintre care cele mai cunoscute rămân cele ale scrierilor Reginei Maria) cu tălmăcirea versurilor lui Eminescu, cu care a avut o întâlnire ,,în spirit”, ca atâtea altele care s-au produs de-a lungul vieții ei. Încă din adolescență, Mărgărita îl iubea pe Eminescu, îi citea versurile, se ,,adăpa” din frumusețea lor și uneori se simțea cuprinsă de o stare de grație inefabilă, citindu-le. Cum a cunoscut poezia lui Eminescu, povestește în cartea de amintiri literare a lui Gr. Tăușan: ,,Într-o neuitată seară din preajma unui Crăciun, am auzit pentru prima oară citindu-se versuri de Eminescu și revelația ce mi-a luminat mintea în acel ceas de sărbătoare sufletească mi-a rămas însemnată cu o dâră de strălucire. Duiliu Zamfirescu a fost primul care ne-a citit în acea seară, țin minte și azi: De acum nu te-i mai vedea/ Rămâi, rămâi cu bine! [3] Lectura din versurile eminesciene era făcută, pe rând, de Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuță și Barbu Delavrancea. Fiecare avea felul lui specific de a recita, de pildă Vlahuță ,,avea o voce gravă, catifelată, cu vibrări calde de violoncel, ce învăluia cu farmec fiece vorbă rostită de dânsul”, în timp ce la Barbu Delavrancea ,,se ghicea marele orator din vijelia sonoră cu care asvârlea (sic) imprecațiunile (sic) din Rugăciunea unui dac, Împărat și proletar, sau Satira a treia.”[4]
În articolul publicat în revista Convorbiri literare în 1939, scriitoarea mărturisește cum s-a hotărât să îl traducă pe Eminescu și care au fost tribulațiile prin care aceste traduceri au trecut, de-a lungul anilor. Cea care o îndemnase să traducă fusese Adela Andrei (căsătorită Proca), una din elevele pensionului mamei sale, Elena Miller-Verghy. Abia ieșită de pe băncile școlii, aceasta îi spusese într-o zi, pe un ton de mustrare gravă, ca pentru o datorie neîndeplinită: ,,Cum se poate să nu traduci tu în franțuzește pe Eminescu? Ești singura ființă care ar putea să o facă. Nu-i păcat să nu cunoască și alte țări un poet care e fala neamului nostru?”[5] A fost un imbold căruia Mărgărita nu i-a putut rezista și care poate i-a schimbat și viața, pentru că a pornit pe drumul creației cu acest prim gest de valoare misionară: ,,faptul de a fi bilingvă trebuia neapărat întrebuințat în folosul țării mele”.[6]
În 1892, aflată la Geneva, unde era studentă, Mărgărita Miller-Verghy își finalizează traducerea începută în România și publică o ediție cuprinzând primele traduceri din poeziile marelui poet român, ediție intitulată Quelques poésies de Michaïl Eminesco[7], semnată cu inițialele M. M.-V., cu o prefață cuprinzând amintiri despre poet, semnată de Alexandru Vlahuță. Trăind într-un mediu cosmopolit, la pensiunea Richardet, din Geneva, ea își dă seama că limba română era considerată acolo o limbă slavă. Pentru a le demonstra colocatarilor ei latinitatea acesteia, le recită poezia lui Eminescu Și dacă ramuri bat în geam, în care toate cuvintele, în afară de ,,geam”, sunt de origine latină[8]. Poezia la care face aluzie scriitoarea în articol rămâne printre cele mai reușite transpuneri în franceză, este o poezie în care ea reușește să păstreze ritmul și rima din poemul eminescian: Si les rameaux aux vitres frappent/ Dans le frisson des peupliers/ C’est pour qu’en moi tu apparaisses/ Et te rapproches doucement.// Et si l’étoile au lac se mire/ Illuminant sa profondeur/ C’est pour que ma douleur s’apaise/ Et pour rasséréner mon cœur.// Et si on perçoit la brume obscure/ La lune est claire au firmament/ C’est pour qu’au fond de ma mémoire/ Tu vives éternellement. [9]
În general, traducătoarea se străduiește să păstreze linia melodică a versurilor, ritmul, măsura, însă nu și rima. În același articol, ea lămurește felul în care a lucrat la traduceri, ,,disecând” și cântărind componentele, căutând ritmul potrivit, după metoda pe care o învățase de la Frédéric Damé, fostul ei profesor din liceu, și explică și de ce a renunțat la rimă: ,,Niciun moment n-am crezut că e necesară traducerea rimată a operei vreunui poet. Căutarea rimei implică prea des alterarea sensului original. Versul în esența lui intimă a existat mult înaintea rimei și nu constituie decât unul dintre aspectele sale secundare. […] Versul își are valoarea intrinsecă în armonie, număr și măsură, în atmosfera ce-l învăluie, în forța lui sugestivă, în atâtea alte imponderabile, nu-și așteaptă desăvârșirea de la înfrățirea lui cu altul, nici de la mersul doi câte doi, ca niște copii de școală.”[10] Afirmațiile traducătoarei pot fi adevărate și valabile pentru un poet obișnuit, dar, credem noi, nu și pentru Eminescu. Poezia sa este atât de muzicală, de melodioasă, și datorită rimei.
Privind cu un ochi obiectiv aceste prime traduceri, cea mai mare calitate a lor ni se pare aceea de a deschide ,,un drum” către acest gen de dialog intercultural. O a doua, foarte importantă și ea, este aceea de a-l fi făcut cunoscut pe Eminescu într-un mediu francofon. În ce privește calitatea traducerilor, e greu de afirmat că sunt, toate, reușite. De aceea, suntem de acord cu Th. Flournoy, profesor la Universitatea din Geneva, cu care Mărgărita Miller-Verghy a avut o relație specială, și care îi mărturisește într-o scrisoare că ar fi fost bine dacă ar fi încercat să păstreze și rima, atât de consubstanțială versurilor eminesciene. Fără aceasta, poezia pierde din inefabilul ei, dovadă și faptul că unele din cele mai reușite traduceri sunt cele la care traducătoarea păstrează și rima, ca de pildă în Si les rameaux, sau Oh! Forêt, Si fraîche es-tu…
Uneori, din lipsă de echivalent în franceză, traducătoarea menține cuvinte românești ca: ,,toaca”, ,,doină”, care dau culoare locală versurilor traduse; ele sunt explicate în note de subsol pentru cititorii străini: Au fond des champs déserts sont les murs en ruines./ L’enclot des morts seul veille, et les croix inclinées;/ Quand sur l’une des croix le hibou gris se pose/ Au clocher délabré la toaca bat aux poutres.[11] Traducerile sunt pentru Mărgărita Miller-Verghy un exercițiu de finețe – în unele poezii ea reușește să păstreze acea muzicalitatea extraordinară a versurilor eminesciene, ca în poezia Ce te legeni: Bois, pourquoi te balancer,/ Sans qu’il pleuve et sans qu’il vente/ Avec tes branches traînantes?// Pouquoi pas me balancer/ Quand je vois le temps passer?/ Le jour meurt, la nuit grandit/ Mon feuillage s’éclaircit;/ Et le vent souffle rageur/ Qui disperse mes chanteurs.[12]
O a doua ediție a volumului, reeditat în 1910 la editura Minerva, va apărea într-un tiraj de 1000 de exemplare care se vor vinde rapid: ,,Astăzi nu vei mai găsi la anticari niciun exemplar, din nicio ediție. Poetul nostru fusese mai gustat decât Necrosoff.”[13] Această nouă ediție o reia pe prima, fără nicio altă schimbare decât cea a numelui traducătoarei, care îndrăznește acum să semneze Marg. Miller-Verghy. Notița biografică a lui Vlahuță, intitulată Souvenirs sur Eminescu există și ea. Găsim aici un foarte inspirat portret al lui Mihai Eminescu din perioada în care era redactor la Timpul: «Timidement, je regardais Eminescu, et il me paraissait semblable à un jeune dieu, beau et plein de douceur, avec ses cheveux noirs ondulés, découvrant un grand front, sa face pâle aux yeux alourdis de pensées, sa bouche petite aux moustaches courtes, et dans tout l’ensemble, une expression d’indicible bonté et de mélancolie. Sa voix était profonde, musicale, ombrée comme d’une douce sourdine harmonieuse, qui donnait à ses paroles une vibration particulière, un fluide de vie et d’émotion à vous faire parfois frissonner, comme d’étranges accords inattendus…» [Îl priveam timid pe Eminescu și îl vedeam asemenea unui zeu tânăr, frumos și plin de blândețe, cu părul lui negru ondulat, descoperind o frunte înaltă, o față palidă cu ochii împovărați de gânduri, o gură mică și o mustață scurtă, iar peste toate plutea o expresie de bunătate de nespus și de melancolie. Vocea îi era gravă, muzicală, umbrită ca de o dulce surdină armonioasă, care dădea vorbelor sale o vibrație deosebită, un fluid de viață și de emoție care te înfiora uneori, ca niște ciudate acorduri neașteptate…] Vlahuță insistă în acest portret pe latura profund umană a poetului, de o dăruire de sine imensă, gata să suplinească lipsa oricui din redacție, muncind fără preget pentru a câștiga o biată bucată de pâine; îl considera de aceea «une glorieuse victime d’un monde indifférent et frivole»[14] [o glorioasă victimă a unei lumi indiferente și frivole].
Traducătoarea nu se oprește însă la primele două ediții, ea va mai publica și o a treia. Povestea acesteia o relatează tot în articolul Cum am tradus pe Eminescu. În 1930, la câțiva ani după accidentul pe care îl suferise în Franța și în urma căruia își va pierde aproape în totalitate vederea, întâlnește la Academie un vechi prieten, pe Ion Sachelarie, care îi vorbește despre concursul lansat de această instituție, în valoare de 200.000 lei, pentru cea mai bună tălmăcire din Eminescu în franceză. Ea decide să participe, și astfel începe munca de revizuire a vechii traduceri și în același timp lucrul la poemele mai lungi, din care nu tradusese până atunci decât Luceafărul. Dificultățile pe care le întâlnește sunt legate în primul rând de versurile lungi, de patrusprezece silabe, care în prozodia franceză nu există, și pe care, la sfatul Elenei Văcărescu, le va tăia în două jumătăți de câte șapte silabe. Așa va proceda cu poeme ca: Epigonii, Călin, Scrisorile, Înger și demon, Odă în metru antic, Venere și Madonă. Din această ultimă poezie redăm aici un fragment în care poate fi observată dispoziția versurilor: Idéal perdu dans l’ombre/ D’un monde à jamais fini,/ Monde qui pensait en mythes/ Et qui s’exprimait en vers, / Je te vois, te sens, te pense,/ Douce et fraîche messagère/ D’un ciel autre par ses astres,/ Par ses dieux et ses Edens.[15] O altă dificultate era legată de ritmul trohaic, cu accentul pe silaba întâi, care, în franceză, din nou nu există. Printr-o adevărată ,,acrobație”, traducătoarea reușește să găsească monosilabe pentru începutul de vers, ca de pildă în poezia O, rămâ/ Oh reste : Oh reste encore, reste avec moi/ Car j’ai pour toi un tel amour!/ Tous tes désirs et tes chagrins/ Moi seule sait les écouter.// Sous l’ombre obscure du feuillage/ Tu es semblable à quelque prince/ Mirant dans l’eau profondément/ Ses beaux yeux noirs pleins de sagesse.[16]
Scriitoarea mărturisește în articolul citat cât de mare i-a fost încântarea, lucrând la această nouă versiune, pe de o parte, pentru că se umplea de farmecul inefabil al poeziilor eminesciene, iar pe de alta, pentru că munca aceasta de traducere o considera nobilă: „Am petrecut câteva luni de adevărată desfătare. Fiind nevoită să dictez unei secretare care nu știa aproape deloc franțuzește, trebuia să-i spun literă cu literă. […] Chinul și plăcerea au ținut câteva luni. Știam pe dinafară toate poeziile lui Eminescu.”[17] Traducerea este clasată prima printre alte șapte, toate fiind prezentate fără numele autorilor. Cum atribuirea premiului este amânată, în anul următor este aleasă o altă traducere, al cărei manuscris este trimis, din nou Elenei Văcărescu pentru evaluare. Aceasta protestează vehement, arătând că ,,acea traducere este mai prejos de orice închipuire”.[18] În final, niciuna din cele două traduceri, nici a sa, nici cea a necunoscutului, nu a mai fost premiată. Scriitoarea nu a regretat însă niciodată faptul că premiul nu i s-a acordat: ,,Vremea petrecută față în față cu marele suflet tragic al poetului mi-a adus o fericire mai presus de bani, o fericire trainică din care mă hrănesc și azi, pe când sutele de mii, dacă le-aș fi căpătat, le-aș fi cheltuit și uitat de mult.”[19]
Scrisorile Elenei Văcărescu mărturisesc admirația acesteia pentru traducerile din Eminescu ale Mărgăritei: «La traduction est excellente et je suis heureuse du beau résultat de mes avis modestement offerts. Il sera difficile, sinon impossible actuellement de [ne pas] trouver éditeur pour une œuvre de cette taille. […] Cette traduction est un monument élevé à la lucidité, à la constance et aussi à la perfection de cette œuvre.» [20] [Traducerea este excelentă și sunt fericită de rezultatul sfaturilor mele, oferite cu modestie. Va fi greu, dacă nu chiar imposibil, să nu găsești editor pentru o operă de talia aceasta. […] Această traducere este un monument ridicat lucidității, constanței și totodată perfecțiunii acestei opere.] Calitatea principală a traducerii, în opinia Elenei Văcărescu, este aceea că reușește să redea ,,suplețea subtilă” a limbii franceze. În scrisoarea următoare, trimisă cinci luni mai târziu, aceasta reafirmă deosebita ei apreciere: «Votre traduction est magnifique, chère amie.»[21] [Traducerea ta e minunată, dragă prietenă.] O sfătuiește să nu își facă probleme în privința rimei, pentru că versul alb își are adepții lui.
Manuscrisul cu care traducătoarea participase la concursul Academiei a rămas în sertar câțiva ani. În 1936, atunci când Mărgărita Miller-Verghy aude că ministrul culturii, Victor Iamandi, a decernat premiul național de poezie Otiliei Cazimir, se gândește că un amator de poezie, cum era ministrul, va accepta să îi publice și ei traducerea. Nu lipsită de îndrăzneală, merge la el: ,,Faptul că această lucrare a văzut lumina tiparului, se destăinuie Mărgărita Miller-Verghy în interviul publicat în 1938, îl datorez d-lui ministru Iamandi. Manuscrisul ședea în sertar. Într-o zi mă hotărăsc și mă duc la dl. Iamandi, ce era la Culte și Arte. «Domnule Ministru, i-am spus, ești moldovean, iubești pe Eminescu, respecți munca femeii pentru că văd că ai premiat pe Otilia Cazimir. Aceste motive mi-au dat curajul să viu și să-ți spun că traducerea mea a întregii opere poetice a lui Eminescu, ieșită prima la concursul Academiei Române, stă netipărită în sertar. A doua zi i-am trimis un memoriu și scrisoarea Elenei Văcărescu. Imediat după aceea lucrarea s-a pus sub tipar.»”[22] Așa apare a treia ediție de traduceri în franceză a versurilor lui Eminescu, de data aceasta la Editura Cartea Românească. Deși inițial dorise să folosească scrisoarea foarte elogioasă a Elenei Văcărescu drept prefață, în final traducătoare alege ca prefață textul semnat de Titu Maiorescu, elogios la adresa poetului.
Vecinătatea cu creația eminesciană i-a adus traducătoarei mari delicii intelectuale, și de la o versiune la alta, tălmăcirea capătă mai multă precizie și finețe. De pildă, chiar în cazul poemului Luceafărul, variantele sunt din ce în ce mai bune, ceea ce confirmă afirmația traducătoarei, făcută într-o scrisoare către mamă, că ar putea cizela la infinit versurile. De pildă, într-o primă versiune, primele strofe ale poemului sunt: Il fut un jour comme en un conte/ Il fut comme jamais/ Une très belle jeune fille/ De race impériale.// Et ses parents n’avaient eu qu’elle/ Elle était belle en toute chose/ Comme est la Vierge entre les saints/ La lune entre les astres.//Dans l’ombre des pompeuses voûtes/ L’enfant souvent s’approche/ D’une fenêtre où, dans le coin/ Lucifer semble attendre.[23] În a doua, chiar și titlul poemului se schimbă, traducătoarea găsește o variantă mai bună pentru titlul inițial, Lucifer, care se transformă în Hypérion, mult mai aproape de sensul profund al poemului: Jadis vivait comme en un conte/- Jadis et onc depuis – / Une charmante jouvencelle/ De race impériale.// Unique enfant de ses parents/ Et belle en toute chose/ Comme est la Vierge entre les Saints/ La lune entre les astres.// Dans l’ombre des pompeuses voûtes/ L’enfant souvent s’approche/ D’une fenêtre où, dans le coin/ Hypérion l’attend.[24]
Mărgărita Miller-Verghy rămâne totuși sceptică la adresa traducerilor în general. Într-una din scrisorile către Marinette, ea consideră că arta traducătorului este delicată și ingrată, detestabilă și fermecătoare în același timp. Și o compară, plastic, cu statuia cu două fețe a lui Janus Bifron: «La traduction, si on voulait la symboliser en une œuvre plastique, devrait à mon sens être représentée par une statue à deux visages, comme ,,Janus Bifrons”, car elle est à la fois haïssable et délectable. Haïssable aux yeux du traducteur lui-même qui, dans le profond de son cœur, s’il est un vrai artiste, n’est jamais content de son œuvre, lorsqu’il la compare à l’original vénéré qu’il interprète avec un soin pieux. Délectable, si l’on pense au don magnifique que nous ont fait ceux qui ont eu, comme M. Murnu et M. Marcu, le noble courage de mettre à notre portée Homer et Dante. Nul, mieux que le traducteur, ne sait ce qui se perd dans la plus exacte des interprétations, du rythme, du nombre et du coloris de la phrase, quand bien même le sens en serait rendu avec la plus rigoureuse exactitude.»[25] [Traducerea, dacă am vrea să o simbolizăm printr-o imagine plastică, ar trebui, în opinia mea, să fie reprezentată de o statuie cu două fețe, precum ,,Janus Bifrons”, căci ea este în același timp detestabilă și delectabilă. Detestabilă în ochii traducătorului însuși, care, în adâncul inimii sale, dacă este un adevărat artist, nu este niciodată mulțumit de opera sa, când o compară cu originalul venerat, pe care îl interpretează cu o grijă pioasă. Delectabilă, dacă ne gândim la darul măreț pe care ni l-au făcut cei care au avut, precum domnul Murnu și domnul Marcu, nobilul curaj de a-i pune pe Homer și pe Dante la îndemâna noastră. Nimeni, în afară de traducător, nu știe cât de mult se pierde în cea mai exactă dintre interpretări, din ritmul, numărul și coloritul frazelor, chiar dacă sensul este redat cu cea mai riguroasă exactitate.]
Mărgărita Miller-Verghy rămâne totuși o deschizătoare de drumuri în domeniul traducerilor din română în franceză, tentativa ei, reușită de altfel, va fi urmată de multe altele, însă în privința tălmăcirilor din Eminescu, ele vor fi primele și vor păstra gândul inițial cu care au fost concepute – acela de a face cunoscute peste hotare valori ale culturii noastre.
[1] Christine Lombez, Transactions secrètes. Philippe Jacotette, poète et traducteur de Rilke et Hölderlin, Presses Université, Artois, 2003, p. 43.
[2] Mărgărita Miller-Verghy, ,,Cum am tradus pe Eminescu”, in Convorbiri literare, no 6-9 (iunie-septembrie), an LXXII 1939, p. 1459-1460.
[3] Grigore Tăuşan, Antologie de amintiri literare, Casa Școalelor, 1945, p. 469.
[4] Ibid, p. 475.
[5] Mărgărita Miller-Verghy, ,,Cum am tradus pe Eminescu”, art cit., p. 1459.
[6] Idem.
[7] Michail Eminescu, Quelques poésies de Michaïl Eminesco, traduction par M. M.-V., avec une notice biographique par Alexandre Vlahoutza, Genève, Eggiman et comp., Paris, Librairie Fischbcher [1892].
[8] Idem.
[9] Mihail Eminesco, Poésies, traduites par Marguerite Miller-Verghy, Cartea Românească, București, [1938], p. 5.
[10] Mărgărita Miller-Verghy, ,,Cum am tradus pe Eminescu”, art cit.,, p.1462.
[11] Michaïl Eminesco, Quelques poésies de Michaïl Eminesco, ediția [1892], p.10.
[12] Mihaïl Eminesco, Quelques poésies de Mihail Eminesco, traduites par Marg. Miller-Verghy, notice biographique par Al. Vlahoutza, Minerva, Institut d’Arts Graphiques et d’Editions, Bucureşti, 1910, p. 12.
[13] Mărgărita Miller-Verghy, ,,Cum am tradus pe Eminescu”, art cit., p.1463.
[14] Mihail Eminesco, Quelques poésies, ediția 1910.
[15] Mihail Eminesco, Poésies, traduites par Marguerite Miller-Verghy, Cartea Românească, București, [1938], p. 25 (Venus et Madone).
[16] Ibid, p. 17.
[17] Mărgărita Miller-Verghy, art. cit., p.1463.
[18] Idem.
[19] Ibid, p. 1463-1464.
[20] BNR, Mss. CCXII/2, f. 9, Scrisoare datată Paris, 29 février 1935.
[21] Ibid, f. 8, Scrisoare datată Paris, 28 août 1935.
[22] Apriliana Medianu, ,,Mărgărita Miller-Verghy ne vorbește despre preocupările și proiectele sale literare”, în România, rubrica Bazar femenin, 10. 11. 1938, no. 162, p.8.
[23] Michail Eminesco, Quelques poésies, ediția [1892], p. 83.
[24] Mihail Eminesco, Poésies, ediția [1938], p. 180.
[25] Lettres à Marinette, in Le Moment, Journal de Bucarest, no 270, 4e année, Bucarest, dimanche 12 janvier 1936, p. 2.