Noul inedit eliadian restituit aici, nuvela „Post-scriptum”, a fost discutat pe larg într-un articol pe care l-am publicat tot în paginile acestei reviste.[1] Scriam atunci că „despre existenţa nuvelei au știut doar foarte puţini: cei care au aflat direct de la autor sau aceia care, după moartea lui, au avut acces la jurnalul inedit.” Practic, ea a rămas necunoscută publicului. Manuscrisul a fost identificat şi fotocopiat de Mac Linscott Ricketts, după ce inventarul arhivei Eliade de la biblioteca Universităţii din Chicago a fost făcut public pe site-ul acesteia, în vara anului 2008.
Profesorul Ricketts a trimis fotocopii ale textului la București, lui Mircea Handoca, și la New Delhi, unde se afla cel care scrie. Cu toate că fotocopia nu permitea o foarte mare acuratețe a descifrării, l-am transcris atunci integral. Dar am publicat numai unele pasaje – destul de ample – în articolul pomenit mai sus. În primăvara anului 2011, în cursul unei prime șederi la Universitatea din Chicago, am putut vedea și originalul, cu care am confruntat și corectat transcrierea. Deși am pregătit-o atunci pentru publicare, din diferite rațiuni am amânat de mai multe ori publicarea nuvelei. Am revenit la proiect pe un alt plan atunci când am început o colaborare cu editura Cartex, în vara anului 2017, inițiind o „serie indiană” a scrierilor literare ale lui Eliade. Primul volum, cuprinzând India și Șantier, a apărut la începutul anului 2019. „Post-scriptum” trebuia să intre în cel de-al cincilea și ultim volum, alături de „Secretul doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore”. Din motive independente de voința mea, seria a fost întreruptă. Din aceleași motive, la fel de nenorocos s-a dovedit un alt proiect de editare a întregii opere literare a lui Eliade, redactat în două versiuni – în martie 2019 și februarie 2020 –, în care „Post-scriptum” ar fi urmat să întregească volumul Secretul doctorului Honigberger.
La puțin timp după aceea am început un nou proiect, diferit de cele de până atunci și care mă îndepărta de ele. Prin urmare, am hotărât să scot din „sertare” măcar o parte a manuscriselor care stăteau în așteptare și să le public ca opera interrupta (adică, în forma în care rămăseseră, doar cu minime pregătiri pentru tipar). Din „sertarul” Eliade am publicat corespondență, interviuri, ultimul capitol al memoriilor, precum și câteva articole și studii legate mai ales de cazul său politic.[2]
Public acum și nuvela „Post-scriptum”, dar, din tot ceea ce am scris pentru textul introductiv, selectez numai câteva lucruri care mi se par mai vrednice de a fi pomenite aici. Celelalte lucruri rămân, alături de dezvoltarea celor de mai jos, pentru un viitor studiu de mai mari dimensiuni.
*
“Post-scriptum” a fost scris la Paris, în martie 1947, pentru a completa nuvelele din volumul Secretul doctorului Honigberger (1940), pe care Eliade spera să le publice în traducere franceză. Din întregul ciclu fantastic început cu nuvela despre doctorul brașovean (a cărei primă versiune, din Revista Fundațiilor Regale, era intitulată „Tărâmul nevăzut”), „Post-scriptum”, singura nuvelă nepublicată, este și singura al cărei manuscris s-a păstrat.
În arhiva personală a lui Eliade din București s-au păstrat manuscrisele primelor redactări ale „Secretului doctorului Honigberger” și ale „Nopților la Serampore”. Transcrierile „pe curat” au fost predate editurii. Acele prime redactări, depuse în anii ’80 la Biblioteca Centrală Universitară, au dispărut în incendiul din decembrie 1989. Manuscrisul redactării finale a Secretului doctorului Honigberger (foarte probabil, întregul volum), ajuns la anticarul privat Radu Sterescu, a fost cumpărat de Mircea Handoca. Din păcate, s-a pierdut și el (sperăm, nu definitiv). Conform spuselor lui Handoca, a fost confiscat la vamă, în anul 1985, când încerca să i-l ducă lui Eliade, la Paris, iar la întoarcere nu a mai reușit să-l recupereze.
Manuscrisul nuvelei „Post-scriptum” se păstrează în fondul Mircea Eliade Papers (M.E.P. 7.12) la Special Collections Research Center al Bibliotecii Universității din Chicago. Nu este însă redactarea definitivă. Geneza povestirii, de la impulsul prim până la transcrierea finală, este consemnată cu grijă în jurnalul inedit al autorului:[3]
1 martie
[Louis] Pauwels îmi scrie că „Secretul doctorului Honigberger” l-a pasionat şi îl crede „susceptible d’accrocher un vaste public, mais de la bonne façon, car vous offrez moins à la distraction, qu’à la méditation.” Dar traducerea lui J[ean] S[oucasse] i se pare „très en dessous de ce que l’on devine du texte original, et dessert beaucoup l’ouvrage. Il y faudrait un style aussi élégant et serré que celui de Mérimée.” Şi apoi, nu înţelege prea bine sfârşitul. Am remarcat că foarte multă lume este turburată sau chiar nesatisfăcută de sfârşit. Sensul mi se pare, totuşi, destul de clar: toate se petrec ca şi cum dr. Zerlendi ar fi intervenit prin mijloacele lui oculte ca să nimicească orice urmă de autentificare eventuală din partea autorului. Dna Zerlendi şi ceilalţi se comportă ca nişte automate, urmând poruncile lui Zerlendi.
2 martie
Răspunzându-i lui Pauwels într-o lungă scrisoare, în care îi dădeam explicaţiile necesare asupra sfârşitului „Secretului doctorului Honigberger”, mă trezesc deodată imaginând o nouă nuvelă, care să plece exact de la nelămuririle lăsate de sfârşitul primei povestiri, să explice aceste nelămuriri şi să deschidă altele. Şi mă apuc pe la ceasurile 6 de scris, iar până la ora 1 noaptea (scăzând timpul pierdut cu masa la hotelul Gizei) scriu 10 pagini mici. Cred că e un bun început de povestire, dar nu ştiu nici cum o voi continua, nici cum o voi sfârşi. Simt doar nevoia de a o scrie (în loc de a adăoga câteva pagini la „Secretul…”). Şi sunt fericit că acest blitz literar vine exact după ce am sfârşit de scris (şi aproape de transcris) capitolul II din Archétypes et répétition).
3 martie
Am scris astăzi, muncind numai 8 ore, 17 pagini mici din nuvelă. Am descoperit câteva lucruri noi, dar nu ştiu încă ce se va mai întâmpla şi cum se va sfârşi.
4 martie
Ora 1:30 noaptea. Am scris 8 pagini şi am terminat nuvela „Post-Scriptum”. Nu-mi dau încă seama de valoarea ei.
5 martie
Transcriu vreo 12 pagini mari din nuvela terminată aseară.
8 martie
Am terminat de transcris „Post-Scriptum”.
Așadar, prima redactare acoperea 35 de pagini mici. Transcrierea a fost făcută pe pagini mari, al căror număr trebuia să fie în jur de 17-18, dar Eliade nu-l mai consemnează. Așa cum scriam în articolul pomenit mai sus, aceasta trebuie să fi fost predată lui Jacques Soucasse, chiar în martie 1947, pentru a fi tradusă şi inclusă în versiunea franceză a volumului Secretul doctorului Honigberger pe care o pregătise (dar care nu a mai fost tipărită).
Într-o altă însemnare din jurnal, la 18 septembrie 1963, tot la Paris, Eliade consemnează că i-a dat „în păstrare” lui Virgil Ierunca „o copie (probabil singura) din Post-Scriptum”, găsită printre manuscrisele păstrate în pivnița cumnatei lui, Sibylle Cotescu.[4] Ar putea fi vorba de prima redactare, ajunsă în cele din urmă la Chicago. Dar, la fel de bine, ar putea fi transcrierea finală. Rămâne de văzut dacă acel manuscris nu se regăsește în arhiva lui Virgil Ierunca, care a fost și ea împărțită în mai multe colecții. Până atunci, manuscrisul de la Chicago rămâne singurul la care putem face referire și după care putem restitui textul acestei nuvele.
Pe prima pagină albă (nenumerotată, fiind o jumătate din vechea „mapă” a manuscrisului), Eliade a scris, cu creion de culoare verde-închis: „Mss original Post-Scriptum, Paris, 2-4 Martie 1947”. Textul nuvelei se întinde pe 35 de file in-quarto (jumătăți de coală A4), numerotate continuu cu același creion și scrise pe o singură față. Primele opt file sunt de culoare alb-gri, filele 9-23 de culoare albastru-azur, iar restul, din nou, alb-gri. Eliade a început să scrie cu cerneală albastră, dar spre finalul paginii 4 (chiar după textul scrisorii primite de autor) își schimbă instrumentul și continuă până la capăt cu un creion negru. Scrisul e grăbit, neglijent, cu un foarte mare număr de prescurtări, cu unele greșeli de gramatică și ortografie. Fiecare pagină are multiple tăieturi și reveniri, al căror număr și amploare descrește pe parcursul celor trei etape ale compunerii nuvelei (paginile 1-10, 11-27 și, respectiv, 28-35). În primele pagini, scrise cu cerneală, s-a revenit cu noi tăieturi și adăugiri în creion negru și, uneori, în creion verde.
În șapte locuri (la paginile 1, 3, 5, 7, 9), marcate cu creion verde de la I la VII, Eliade a înlocuit părți mai mari din text – între 1 și 10 rânduri – pe care le-a scris separat, cu creion negru, pe două file de aceleași dimensiuni, nenumerotate. Există și un pasaj marcat cu VIII (la pagina 11), dar textul înlocuitor lipsește, deși ar mai fi fost loc la capătul celei de-a doua pagini de adăugiri. Încă un loc (la pagina 21), marcat O, cu același creion, are o adăugire scrisă pe o a treia filă. Această filă mai conține un pasaj adăugat într-un loc (la pagina 25) unde autorul lăsase un rând pentru a fi completat ulterior. În fine, mai există un loc marcat cu X (la pagina 33), iar intercalarea respectivă a fost notată la începutul paginii următoare, separată cu o linie de continuarea textului.
În transcrierea finală e posibil ca Eliade să fi făcut noi modificări și adăugiri, așa cum știm din alte cazuri, în care s-au păstrat toate manuscrisele. Și să fi dat nume personajelor, desemnate aici doar prin inițiale. Despre această intenție mărturisesc câteva reveniri și ezitări: inițialele autorului primei scrisori, domnul X.Y, sunt modificate într-un loc în B.Y.[5] Dna T. e numită spre final dna Y.X. Când aceasta își dezvăluie numele real, V., Eliade adaugă o notă editorială: „sau W., sau Z.V.”, dar mai apoi revine și taie ultimul V.
Dat fiind că nu avem versiunea finală, ci doar prima redactare, am considerat important să reproduc și cele mai interesante dintre părțile anulate sau înlocuite de autor. Pe primele le-am lăsat în corpul textului, marcate cu paranteze acoladă ({}), iar pe celelalte le-am reprodus în note de subsol, cu mențiunea n.ed. O singură notă, la finalul nuvelei, introdusă cu asterisc (*), aparține autorului.
M-am străduit să reduc la minimum intervențiile editoriale, păstrând cât mai fidel limba textului. Cuvintele și numele prescurtate au fost întregite tacit. Tot așa au fost corectate greșelile ortografice și gramaticale. Am făcut alte câteva îndreptări ortografice minore (precum „Shambala” în „Shambhala”, „după” în „de pe”, „technici” în „tehnici”, „creiază” în „creează”, „ași” în „aș”, „ori” în „or” ș.a.) Unele cuvinte mai greu descifrabile, care se pretau la lecturi alternative, au fost redate în lecțiunea pe care am considerat-o mai plauzibilă, fără a păstra aici marcaje sau adnotări. În câteva locuri, cuvintele suprascrise cu care s-au înlocuit cele anulate fiind ilizibile, le-am reprodus pe primele.
*
Despre principalele personaje ale acestui ciclu de nuvele, în special despre Honigberger și Zerlendi, am scris de mai multe ori pe larg. Cel care revine în „Post-scriptum” este Zerlendi. Numele personajului se inspiră din cel al unei familii de negustori și bancheri greci din insula Chios, despre care se spune că ar fi fost de origine italiană. Numele ei se scria Zerlendi, Zerlenti, Cerlenti, cu „e”, „es”, „is” final și alte mici variații. Cum e cazul familiilor financiar-comerciale, ramuri ale ei s-au stabilit în diverse țări, pe mai multe continente. În secolul al XIX-lea una apare în România, iar alta în Bengal. Să fie oare acesta motivul pentru care Eliade alege numele? Să fi auzit de familia Zerlendi (Cerlenti) din Calcutta? Sau chiar să fi întâlnit pe vreunul dintre membrii ei – eventual la noua biserică greacă din Kalighat –, care i-ar fi putut pomeni despre rudele îndepărtate din București? Sunt piste ce merită urmărite documentar.
Motivul revenirii lui Zerlendi prin nuvela „Post-scriptum” este interesul stârnit de cazul său printre cititorii „Secretului doctorului Honigberger”. Mai multe mărturii ale contemporanilor interbelici atestă realitatea și dimensiunile acestui interes, ce nu a încetat să crească.
În cei optzeci și cinci de ani care s-au scurs de la crearea personajului, el a făcut o interesantă carieră în mai multe sfere. Dintr-o figură literară, a devenit una cvasi-legendară. Dimensiunile și versiunile lui au crescut atât prin mecanismele specifice culturii populare cât și prin urechismul dominant printre cei preocupați de India (indofili, indomani, indolatri, indopați, indofreni, indomaniaci și alții asemenea). S-a ajuns astfel, de pildă, să se vorbească despre eroul nuvelei ca despre un personaj real în jurul căruia ar circula legende independente de nuvela lui Eliade: „misteriosul doctor Zerlendi, despre care legendele Bucureștiului spun că s-ar fi dematerializat”.[6]
O cercetare specială va trebui să urmărească această carieră folclorică a personajului. Iar o alta, influențele literare exercitate de el, împreună cu cazurile de inter- și transtextualitate. Probabil, unul dintre cele mai interesante, dar și ignorate, cazuri este cel din nuvela Casa Weber (1982) a lui Paul Alexandru Georgescu (1914-2001).[7] Fost student al lui Eliade – chiar la cursurile consacrate filosofiei indiene –, acesta a scris și despre el cu multă perceptivitate (deși abia postum).
Cu toate că transpunerea lui pare întrucâtva mecanică, ea nu e lipsită de interes, deopotrivă literar și extraliterar. Zerlendi devine Weber, tărâmul nevăzut devine tărâmul celălalt, jurnalul e scris în perioada nazistă, dar nazismul e o „metaforă” a României comuniste / staliniste. Chiar și Eliade e introdus în narațiune sub figura lui Otto Kahn (de fapt, un alter-ego al autorului). Ocultist american născut în România, acesta petrecuse trei ani în India și a publicat, în 1936, o teză doctorală despre yoga de 300 de pagini. În ipostaze diferite (cu aliasul D.C. Canoto), dar la fel de ancorate în realitate, apare și în celelalte nuvele din volum, slujind ca un factor de integrare a lor.
Nuvela are și alte interesante „intertextualități” care te fac să te întrebi dacă autorul ei n-ar putea fi cumva secretul păstrător al jurnalului interbelic al lui Eliade, lăsat lui N.I. Herescu, care îl lăsase la rândul lui unui misterios, până astăzi, custode. Dar P.Al. Georgescu a plecat și el din România în același an 1944, la puțin timp după Herescu (și avea să-l întâlnească pe Eliade atât la Lisabona, cât și la Paris, înainte de a reveni în țară, în 1947). Oricum ar fi, atunci când jurnalul anilor 1928-1940 va ieși la iveală – dacă va ieși într-o zi, cum avem speranța –, s-ar putea ca bucățile ce n-au fost folosite în ciclul indian al prozei eliadești să aducă noi revelații asupra cazului Zerlendi.
Tokyo,
decembrie 2024
[1] Liviu Bordaș, „Misterele Bucureştilor, episoade interbelice. Dispariţiile din casa Zerlendi” (I-II), Viaţa românească (Bucureşti), CIV, 2010, nr. 1-2, pp. 101-112; nr. 3-4, pp. 4-17.
[2] Unul dintre ele, apărut parțial tot în paginile acestei reviste (nr. 9-10, 2010; nr. 5-6, 2011), urma să fie tipărit în acest an, dar volumul a fost amânat pentru 2025.
[3] M.E.P. 15.2, pp. 291-294.
[4] M.E.P. 16.4, p. 2282.
[5] Nu e poate lipsit de interes detaliul că X.Y. a fost folosit de Eliade ca pseudonim, de câteva ori, înaintea plecării în India.
[6] Rodica-Smaranda Vulcănescu, „O darçana europeană”, prefață la Ion D. Vulcănescu, Sunt cel ce sunt, Mica Valahie, București, 2011, pp. 5-9 (6).
[7] Paul Alexandru Georgescu, Casa Weber sau Ieșirea din noapte. Nuvele, Cartea românească, București, 1982, pp. 5-104. Dintre cele nouă recenzii pe care le-am văzut, publicate în principalele ziare și reviste literare, doar patru atrag atenția asupra legăturii cu Secretul doctorului Honigberger și numai una se oprește asupra ei (dar nu cea semnalată lui Eliade de către Mircea Handoca).