Publicația, desprinsă din Epoca „politică”, ziar conservator, este structurată sub forma unei antologii de literatură, organizată în trei perioade distincte: literatură română contemporană (aici semnează Caragiale, Coșbuc, Delavrancea), literatură română din generația pașoptistă și postpașoptistă (Hasdeu, Hrisoverghi, Nicolae Filimon și, în special, Anton Pann prezent în mai multe numere) – și traduceri și basme populare, culese de pe diferite meridiane. Redactorul Șt. O. Iosif, mâna dreaptă a lui Caragiale la revistă, realizează traduceri din Petöfi și din folclorul maghiar.
În afara literaturii, fidel unui program junimist de tip general, Caragiale asigură, prin relațiile și prietenii săi, rubrici de filozofie (Rădulescu-Motru traduce din Nietzsche), de istorie (Anghel Demetrescu), de critică literară (G. Panu).
În programul revistei, schițat în Epoca din 7 aprilie 1896, Caragiale precizează că „Epoca literară va publica mai cu seamă proză”. Deși Epoca literară a avut o existență efemeră, din aprilie până în iunie 1896 (10 numere, având pe frontispiciu indicația „Apare duminica, sub îngrijirea dlui I.L. Caragiale”), relațiile lui Caragiale cu Partidul Conservator și cu liderul Nicolae Filipescu, conducătorul ziarului, nu sunt deteriorate, din moment ce din octombrie 1896 publică diferite articole în Epoca.
Dintre traducerile din revistă – toate, nesemnate – pot fi atribuite lui Caragiale o serie de texte, așa cum au și demonstrat diferite ediții critice de până acum. Astfel, Zarifopol introduce în Opere III (1932) un text intitulat Din „Principele” lui Machiavelli – inițial apărut în două numere distincte din Epoca literară (an I, nr. 5, luni 12 mai 1896, pp. 3-4 și nr. 7, luni 27 mai 1896, p. 3).
Următoarele atribuiri de texte din Epoca literară apar în ediția din 2001 – reluate în ediția din 2011; lui Constantin Hîrlav, unul dintre alcătuitorii ediției, i se datorează descoperirea Memoriilor contelui Fedor Rostopșin, inițial apărute în Constituționalul (1889), sub titlul „Varietăţi literare” și precedate de o introducere, reproduse parțial în Moftul român (1893) și în Epoca literară (an I, nr. 1, luni 15 aprilie 1896, p. 3), unde apare și o notă biografică (așa cum și traducerile din Swift și La Rochefoucauld au o asemenea notă). Despre întreaga situație se pronunță editorul, într-un text de gardă, explicativ: „Traducerile sale au, ca să spunem așa, același regim, îndeosebi cele în proză: sunt, în genere, după scrieri ale unor autori similari ca spirit, viziune, tehnici literare, scriitori inventivi, ingenioși, nonconformiști, precum Cervantes, Edgar Allan Poe, Mark Twain sau acest Rostopșin, în ale cărui memorii identifică «și meritul că satirizează într-un chip foarte subțire mania genului la modă pe atunci». În fond, în întreg scrisul său, Caragiale practică și o foarte ingenioasă satiră a genurilor (și atitudinilor la modă […] Reluările traducerii Memoriilor contelui Rostopșin…, simultane acestor căutări, prin chiar frecvența și situarea lor în cronologia scrisului, ies, așadar, din sfera întâmplătorului. Retipărirea nu se produce pentru a acoperi cu un text oarecare spațiului unei rubrici. Dimpotrivă: reluarea este semnul unei opțiuni estetice și al unor convingeri. Traducătorul se orientează către un spirit similar și către o capodoperă de concizie, care-i servesc drept pretext de afirmare diferențială și de confirmare a tehnicii/ viziunii proprii printr-un exemplu insolit.” – Constantin Hîrlav, 2011).
Lui Stancu Ilin, unul dintre editorii ediției academice, îi aparține atribuirea traducerii din Swift – după un intermediar neprecizat, probabil francez – a Unui pamflet clasic; este un text identificat doar în Epoca literară (an I, nr. 7, 27 mai 1896, p. 3) și a apărut inițial în ediția de Opere III (2001), precum și în Opere IV (2011). În fond, „tot ce scrie Caragiale la gazetă are un «aer de familie» pamfletar, un loc difuz în care se întâlnesc ironia, intertextul, prelucrarea parodică, caricatura mușcătoare și marele surâs superior-malițios al pamfletarului ce își contemplă victima […] Pamfletele sui-generis ale lui Caragiale mimează fericit obiectivitatea, însumând toate elementele recognoscibile ale genului: clasificări, caracteristici, detalii infime ale scenelor” (Magda Răduță, 2017).
Propunerile prezentei ediții de Traduceri, în curs de apariție la Cartea Românească, au în vedere alte texte din Epoca literară; unui spirit clasic care traduce propunerile lui Swift de a utiliza copiii nevoiași pentru hrănirea gentlemenilor „cu dare de mână” nu ar fi putut să îi scape brevilocvența moraliștilor clasici. Astfel, Maximele lui La Rochefoucauld sau Chamfort răspund atât gustului clasic al lui Caragiale, cât și unei anumite vocații a paradoxului, a incredibilului, după cum se vede și în concluzia la Despre gusturi („aceleași lucruri ni se arată prin atâtea deosebite laturi că nu mai cunoaștem până la urmă ce am văzut și ce am simțit”), comparabilă cu morale sau încheieri din Fără noroc. Snoavă populară, din O reparație sau O făclie de Paște (aceasta din urmă, pe un subiect care a circulat încă din literatura antică). Autorul este prezentat prin câteva rânduri, așa cum sunt portretizați și alți clasici traduși în Epoca literară: Swift, Rostopșin.
Unele maxime au un corespondent în traducerea lui Eminescu din Timpul (1880)[1], care a folosit, cel mai probabil, aceeași ediție; astfel, „Amorul propriu este cel mai mare lingușitor” de la Eminescu, printr-o inversiune, devine „Cel mai mare lingușitor este amorul propriu”, la Caragiale. De fapt, așa cum a remarcat exegeza, „Caragiale e un moralist, în sensul clasic francez, care în loc să graveze portrete, ca La Bruyère, sau să scrie maxime, ca La Rochefoucauld, de care se apropie mai mult prin intuiția ce o are asupra omului, fiind dotat cu esențial geniu dramatic, a scris comedii; prin sensul lor ciclic social, prin puterea de a individualiza oameni, ca și prin excepționala lui virtuozitate tehnică, Ion Luca a făcut operă de moralist (în sensul precizat mai sus) […] Zarifopol, admirabil analist al moralistului La Rochefoucauld (Pentru arta literară) e un anticlasicist atât de înverșunat, încât scrie cu greu stăpânită iritare în contra «moralistului» Caragiale, din poveștile lui cu tâlc” (Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragiale).
În același număr 9 din Epoca literară și în aceeași rubrică precum „Cuvintele alese” ale lui La Rochefoucauld, apar și câteva maxime de Chamfort, cu precizarea anilor de viață: 1741-1795; ceva din spiritul moralistului francez a fost observat, de asemenea, de critică: „Dimpotrivă, în bună măsură şi el moralist, dar apropiindu-se mai curând de un Chamfort şi, cu deosebire, de causticitatea unui Rivarol, Caragiale este un vehement satiric fiindcă, nelăsându-se dezarmat de dezamăgiri, el are nu simţul filozofic al umorului, ci, extrem de viu, simţul caricatural al anumitor realităţi şi permanentul imbold polemic.” (I. Igiroșianu, „Molière și Caragiale”, în Teatrul, nr. 1, 1972, p. 14).
Și o bucată din Turgheniev, Spânzurați-l!, poate fi atribuită lui Caragiale (în Epoca literară, an I, nr. 9, luni 10 iunie 1896, pp. 3-4). Cu titlul Qu-on le pende!, apare în limba franceză în 1885, în vol. Dernières œuvres (vol. I), J. Hetzel, Paris, în seria de „30 de mici poeme în proză”, numerotat XXVI; datat de autor 1879. Traducerea este fluentă, apelează la expresii caracteristice limbii române („a-și pierde sărita”, „drept ca o lumânare”, „a-și pierde graiul” ș.a.), care nu sunt în mod necesar transpuneri ale altor expresii din franceză; prin reducerea cuvintelor inutile (de exemplu, „était ce tout cet appareil, ce haut commandement, tous ces officiers supérieurs au milieu de la rue” a devenit „la vederea atâtor ofițeri”), prin varietatea vocabularului și expresivitate, textul este cel puțin revăzut de directorul Epocii literare, Caragiale. Din punct de vedere tematic, povestirea își găsește un ecou în schițele Arendașul român, Ion. Ocazional, critica a aplicat atributul de turghenievean textelor lui Caragiale, așa cum o face Valeriu Cristea (1977) când vorbește despre „evocarea turghenieveană” Între două povețe. Sistematic, Caragiale îl citește mai târziu pe autorul rus: calificativul de „mare meșter” îi este acordat lui Turgheniev într-o scrisoare către Paul Zarifopol (24 aprilie 1910).
[1] Cf. Opere X, coordonator Petru Creția, Editura Academiei, 1989, pp. 588-589.