Prin titlul noii sale cărți, Pinul lui Nietzsche, poetul George Vulturescu propune un interesant joc de idei. Acesta trimite la un titlu cunoscut, Plânsul lui Nietzsche trimițând, mai apoi, la citatul jungian „se spune că nici un copac nu poate crește până în rai, dacă rădăcinile lui nu ajung până în iad” așezându-se mai apoi, prin motto, la umbra arborelui blagian. Poetul realizează fastuoase exerciții de admirație față de spirite ale culturii universale cu care acesta are afinități. Acestea sunt dublate de mărturisirea profesiunii de credință încă din poemele de început, Valea seacă a poeziei și În căutarea zidurilor. În Pinul lui Nietzsche, George Vulturescu consolidează conturul mitologiei lirice personale pe care a desenat-o încă de la debut și în care se regăsesc Ochiul, Pietrele, Nordul: „Când scriu nu mă puteți urma:/ doar Ochiul meu Teafăr îl poate urma pe cel Orb,/ deversându-se unul în altul, precum vizibilul în invizibil,/ precum râul își lasă aluviunile printre pietrele malurilor./ Tu ești, nu-i așa, Doamne, cel care citești cu Ochiul meu/ teafăr de viață și cu Ochiul meu Orb cu pupilele morții?” sau „Nu există scară printre Pietrele Nordului/ pe unde umblă gloria versurilor mele:/ e un dans de funigei cuvântul despre piatră,/ o conjurație a cometelor,/(…)”.
În această carte, George Vulturescu practică un lirism „de școală veche”, dintr-un timp în care ideile se înlănțuiau cu forță prometeică, versurile aveau relief și avânt romantic și chiar irizări baroce, omul era Ființa prinsă între pământ și cer, căutând să iasă din închisoarea de lut pentru a se dărui luminii. Iar „devenirea” nu putea fi decât o pasională luptă între bine și rău, o luptă pentru sufletul care încearcă să aleagă între apolinic și dionisiac, fără a se pierde, fără a se nega pe sine, de aici și tremolo-ul tragic, de aici privirea întoarsă spre modelul antic, de aici căutarea perfecțiunii dar și reverența față de forțele primordiale, dezlănțuite, ale naturii pure, neatinse de ordine.
Realizarea acestor concepte filosofice cu mijloace moderne ne poate duce cu gândul la eterna reîntoarcere, la spirala ascendentă în care ideile se „reîncarnează” în noi forme de expresie lirică, în cazul de față una ce redă „vechiul”, clasicul, prin cuceririle și eliberarea de constrângeri tehnice oferite de evoluția literaturii, de post-modernism ș.a.m.d., adică de aspecte dionisiace ale exprimării lirice.
Pinul lui Nietzsche explorează teme precum mândria și solitudinea, misterul și revelația, timpul și transcendența. Poemele sunt meditative, „Mâna și-a făcut datoria – a încrustat/ literele pe frontoanele cetăților, pe crucile/ din cimitire, pe tăblițele de la gâtul/ soldaților”, evocative, „Prin Codrii Sălajului, încă copil, m-au înfiorat scorburile/ copacilor, acele „hrube” deschise sub coaja lor…/ Ne-am suflecat mânecile cămeșilor, împreună cu prietenul/ meu Ioan, și am cotrobăit în pâlniile lor jilave”.
Așa cum odinioară sculptorul „vedea” statuia din blocul de marmură sau îngerul pe care se străduia să îl elibereze, George Vulturescu vede în pietrele sale din Nord poeme. Și poartă, și în acest volum, o luptă cu Îngerul. E un Înger al Poeziei acesta, pe care poetul îl urmărește cu Ochiul Orb. Această luptă cu Îngerul și această luptă cu pietrele se realizează prin monolog, „N-am
cerut să fiu poet/ nici să am un Ochi Teafăr și un Ochi Orb”; analiză, „ Roșie, cum e, putea fi o picătură din zeama unei cireșe/ strivită între dinții unor îndrăgostiți/ sau putea fi un strop de vopsea prelinsă din tușele tabloului/ La primul cuvânt clar semnat de Max Ernst”; sentință, „Nămolul este oglinda în care îi vezi pe Bufoni și pe Regi”; versul imperativ, „Aprinde-te, lămpaș al meu, de la licuricii pe care-i vedem/ printre frunzele și iarba pădurii”; întrebare retorică, „Cine aduce daruri la iesle: cel care scrie sau cel care citește?”. Toate acestea, îngăduite de versurile ample și întinderea generoasă a poeziilor. Un volum reper în evoluția poetului, un volum în care George Vulturescu, caută, eminescian, cuvântul ce exprimă adevărul, „cuvântul clar”…
George Vulturescu, Pinul lui Nietzsche, Editura Junimea, 2025