…pe care le adunăm cu lopata. Sau cu ajutorul unui aspirator care face un zgomot infernal. Asemănător zgomotului presei, dacă vreți!…
E oare de-ajuns? E de-ajuns pentru a vinde toate cărțile astea care au invadat librăriile? Pentru a flata ego-ul atât de iritabil al atâtor scriitori care își privesc buricul așteptând un miracol. Majestatea sa Buricul care e lăsat la vedere cu atâta mândrie pe străzi.
Zgomotul presei e un criteriu mai degrabă înșelător și nu privește decât puține cărți. Eliminarea celor mai multe e regula. Iar scopul e desemnarea doar a câtorva cărți care să participe la toate aceste false concursuri la capătul cărora se află un premiu.
Totul pentru a obține un premiu! Franța e în continuare țara concursurilor și a premiilor, adică a selecției valorilor. Dar e vorba într-adevăr de o selecție? Iar valoarea e ceva care poate fi cocoțat ca un curcubeu? Mă îndoiesc, și iată de ce.
Arbitrariul pornește deja din mintea editorului pe care jurnaliștii îl somează să spună care e pentru el cartea preferată. Credeți că editorul se lasă îndrumat de criterii estetice? El trebuie să vândă, editorul, nu-l putem învinui pentru asta. El mizează pe cartea pe care o crede cel mai ușor de vândut. Dar poate fi sigur? Totul ar fi prea simplu dacă editorul ar cunoaște rețeta succesului. Eventual poate bănui ingredientele dorite de marele public. Poate avea o idee despre ce nu se poate vinde, sau spre ce poate fi atras cititorul de bază. Nu mult mai mult. Cu toate acestea el are o idee în cap, o idee care are nevoie de librar. De fapt, ne aflăm într-un cerc vicios! Preferințele publicului nici librarul nu poate fi sigur că le cunoaște. Chiar dacă se preface și oferă eventualilor cititori cutare sau cutare carte, păstrând fără rușine multe altele în depozit. Nici măcar nu deschide pachetele. Se întâmplă însă ceva care e caracteristic comerțului de cărți: oferta influențează cererea, o anticipează. De fapt cititorul nu are o mare libertate de alegere. El nu vede în librării și la televizor decât anumite cărți, nu aude vorbindu-se decât despre unele dintre ele. Jurnaliștii literari se influențează unii pe alții și nu-și dau osteneala să citească și să judece cărțile care rămân în afara a ceea ce putem numi centrul de interes. În Franța apar aproape 800 de romane (inclusiv traduceri) în fiecare toamnă, dar nu se vorbește, nu se scrie decât despre cincizeci dintre ele. Cititorii sunt atrași spre aceste cărți. Cred că-și aleg ei cărțile, dar alegerea e deja făcută de editori, de jurnaliști și de librari.
Pentru juriul premiilor e cam la fel. Aici alegerea e și mai restrânsă. E vorba de hazard? Nici măcar. Deseori, zarurile sunt măsluite.
Dar cum să facem altfel? o să-mi spuneți. Un critic nu poate citi mai mult de patruzeci de cărți în cele două luni care preced punerea lor în vânzare. Pentru el, oricum, cel mai simplu e să aibă încredere în editor. Acesta anticipează cererea pieței, fără să-și dea seama că fiind influențați în felul acesta jurnalistul, librarul și publicul, piața devine polarizantă și, în cele din urmă, se întoarce împotriva editorului și a autorilor săi.
Polarizarea, acest rău al secolului!
Și autorul? Trebuie să rămână cu brațele încrucișate? Să-i acorde o deplină încredere editorului, acest pater familias abuziv, pe care legile profitului îl împing la infanticid?
De fapt, autorul poate mai mult să facă pentru cartea sa decât își închipuie. Dar pentru asta trebuie să alerge de colo-colo și să surâdă în dreapta și-n stânga, să-și convingă editorul că amândoi au șansa să obțină un premiu și să se îmbogățească (publicul cititor adoră premiile!), să le facă curte librarilor (femei sau bărbați), criticilor, cu lingușeli de tot felul, să cineze la restaurant cel puțin de două ori pe săptămână, să facă să fie invitat împreună cu cei care contează la Paris, să fie fiul cuiva sus-pus și încă multe altele. Autorul de succes trebuie să fie simpatic, ori măcar tânăr și frumos, plin de energie, să nu scrie poezie și nici romane prea complicate. Altfel spus, trebuie să fie credibil. Și să dea impresia că tot mai crede în cadavrul literaturii care încă mai mișcă. Asta e într-adevăr ceva mai greu…
&
Doar am frunzărit… Nu sunt mai brav decât cutare sau cutare jurnalist literar. Avantajul meu e că editorii, în general, nu-mi trimit cărțile pe care le publică. Am frunzărit într-o librărie un roman apărut la Phebus: Mathieu Terence, Maître-Chien. La prima vedere, am citit Cheng. Maestrul Cheng. Chic alors! Grație lui Chirac vom citi tot mai multe cărți chinezești… Ei bine, nu, povestea se petrece la Rio, în Brazilia. Un tânăr care vrea să-și schimbe identitatea se angajează paznic de câini într-o societate de pază. Trebuie să-i ocrotească pe cei bogați, să le păzească rezidențele fortificate, împotriva mizeriei din împrejurimi. Nu e ușor pentru cei bogați să trăiască atât de aproape de cei săraci. De fapt nu e sănătos nici pentru unii nici pentru ceilalți. Șeful paznicilor e o femeie, pulpoasă și sulfuroasă. Relația lor e foarte hard, mi-am zis, și am închis cartea.
Citind coperta a patra, am aflat că Mathieu Terence a primit două premii ale Academiei franceze. Ce-i drept, fraza lui e cam rigidă. Iar în afară de asta… Ce contează! A plecat bine din start, Terence. Se pare că-și petrece mult timp la cafeneaua Flore. Nu-i rău! Alături, la Deux-Magots, Robbe-Grillet, foarte recentul academician și-a sărbători intrarea la Academie. E drept, a așteptat destul de mult până când s-a hotărât s-o facă.
&
Doar editurile P.O.L. și Minuit îmi trimit din când în când exemplare din producția lor. P.O.L., de pildă, mi-a trimis în timpul vacanței școlare mai mulți autori pe care îmi închipui că mizează la toamnă: Winckler, Fargues și Amigorena. Trei e cam mult… Și-apoi nu e o cifră grozavă: pare ceva creștin, hegelian… M-am hotărât să încep cu cartea lui Nicolas Fargues. N-am tras la sorți. Îl citisem deja pe Fargues. Iar Winckler e prea gros. Căile cititorului sunt de nepătruns. Cele ale criticului – fie el un critic amator ca mine – încă și mai mult.
Filip, funcționar la ONG, suferă de obsesii compulsive pe care el însuși le califică drept «superstiții exagerate». Primește, de pildă, ca un ordin venit de sus, impulsul de-a deschide și închide de patru ori ușa biroului său sub privirea din ce în ce mai uluită a secretarei. Execută ordinul grație unei înscenări care se vădește comică în complexitatea ei. «Ești mulțumit, Dumnezeule!» strigă el după ce-a reușit exercițiul. Să-i vorbești lui Dumnezeu nu mai e o simplă superstiție, începe să se simtă un ușor misticism. Oricum, Filip e altfel decât ceilalți, e mai special, ne apare ca un fel de agent al autorului, care ne-a fost trimis aici, în text. De aceea cititorul poate fi tentat să considere acest personaj drept un alter-ego al autorului, care se decide să nu mai folosească persoana întâi ca în romanele precedente. Și într-adevăr avem impresia că Filip are mai multă importanță decât ceilalți care nu fac altceva decât să-și joace micul rol care le-a fost rezervat. Cei mai mulți sunt turiști, sau poate niște bieți expatriați francezi care își închipuie că amărâta lor viață va fi mai ușoară sub soarele din Madagascar. Auzim deci voci și vedem siluete care nu se întâlnesc totuși decât rareori sau deloc și doar din întâmplare. E în primul rând Hervé, colegul de birou al lui Filip, care se află într-o situație disperată, pe marginea unei crize de nervi: a delapidat pentru Nirina, tânăra sa amantă malgașă, banii statului și află că nevasta are și ea un amant și vrea să divorțeze. E apoi Maurice, vechiul patron de bistrou care a vândut tot ce avea în Franța pentru a rămâne alături de o femeie originară din insulă și care în ciuda atrăgătorului ei nume, Fidelice, îl jecmănește de toate bunurile. În general, femeile indigene sunt prezentate ca având fusta ușoară și ochii lacomi. Autorul e de doi ani directorul Alianței franceze, vechi stabiliment militar francez. Trebuie că știe despre ce vorbește. El însuși căsătorit cu o africană, nu îi e teamă să fie incorect politic. De altfel, francezii nu sunt mai bine tratați. Îl ronțăie cu plăcere pe acest tânăr funcționar pretențios, Amaury de Langle, cretin și hipocondriac, terorizat de țânțari, și n-o cruță nici pe Mathilde, turista originară din Lille, ridicolă în căutarea inocenței; sau toți acești albi la capătul cursei, care vin să-și aștepte sfârșitul pe nisipul malgaș și care nu ezită să-și afișeze complexele de superioritate visând la zilele de glorie ale colonialismului. Sublinierea ridicolului e jocul favorit al lui Nicolas Fargues.
Numai că Philippe e cel care atrage mai mult atenția prin maniile și comportamentul său bizar. Așa că cititorul ar putea să se laude că, într-un fel, îl cunoaște mai bine decât nevasta lui, Laura, care bănuiește totuși o grămadă de lucruri. Cititorul știe aproape tot, căci Philippe gândește cu voce tare în fața lui. Ce nu cunoaște cititorul e mai degrabă explicația tulburărilor psihice care împing personajul la gesturi gratuite și periculoase. Abia mai târziu aflăm cheia comportamentului său: Philippe nu avea decât trei ani când și-a omorât tatăl jucându-se. Acesta, întins pe parchet, îi permitea copilului să-i salte pe burtă. Ați ghicit: la un moment dat, când tatăl nu se aștepta, copilul a făcut un salt înainte, chiar pe mărul lui Adam. Tatăl a murit pe loc. Umorul lui Nicolas Fargues e mai degrabă negru.
În ultimul capitol, Philippe e în mașină pe o șosea aproape pustie. Se supune ordinelor care vin de sus, bineînțeles, și se dedă la tot felul de exerciții acrobatice, din ce în ce mai periculoase. N-are cum evita accidentul și odată cu moartea sa se termină și romanul.
Se poate vorbi de o comedie de moravuri care, ca și viața, nu poate sfârși decât rău. Și admirăm tonul lui Fargues: rând pe rând cinic, nostim și disperat.
&
Din când în când îmi fac o plăcere: citesc în românește.
Recent, am citit cărțulia unei scriitoare care trăiește de mult în Suedia, iar în ultimul timp scrie direct în suedeză, deși e de origine română – Gabriela Melinescu. Știți, pe români îi găsiți peste tot, nu doar la Paris. Am citit deci traducerea românească a cărții, iar acum aș vrea să-i găsesc un editor francez. Credeți-mă că merită… Iată titlul: Acasă, printre străini (Hemma utomlands, Albert Bonniers Förlag, 2003). Nicăieri nu ești la tine acasă, iată care e înțelepciunea acestei cărți. Ceea ce n-a împiedicat Academia suedeză să-i acorde un premiu destul de important.
&
Numai că premiul Nobel, asta e o altă mâncare de pește. Să locuiești la Stockholm e departe de-a constitui o împrejurare favorabilă pentru a-l obține. Judecând după ultimii laureați, e mai bine să locuiești în Ungaria sau în Austria. Țări traversate de frumoasa și albastra Dunăre… Și să fii bun de gură. Dacă se poate, să fii persecutat ori să fi fost…
«Mă rog în genunchi să nu obțin niciodată premiul Nobel! Din fericire, scrierile mele sunt atât de puțin convenabile încât am prea puține șanse să-l primesc.» Cine a scris aceste rânduri, chiar anul trecut?
Se numește Elfriede Jelinek. E originară din Styria, patria lui Jörg Haider, liderul extremei drepte din Austria și e cunoscută de publicul francez mai degrabă datorită filmului Pianistul, realizat de Michael Haineke. Evreică numai după tată, Elfriede a fost crescută de mamă într-o școală catolică. Iată încă un scriitor pe care educația l-a ajutat să devină sulfuros…
E oare doar sulfuroasă? E numai brutalitate în scriitura ei?
Primele sale scrieri sunt marcate de o căutare formală evidentă. E vorba de un fel de literatură experimentală care nu e nicidecum gratuită, căci scriitura e din ce în ce mai mult ancorată în social. Ceea ce detractorii au numit «o literatură de gesturi» găsim și în alte părți: deconstrucția ansamblului lingvistic (citate fără ghilimele, fapte diverse care trec direct în narațiune, discursuri, politice mai ales, utilizate identic etc.) pentru a pune în evidență, printre altele, temelia puterii. Justificarea stereotipelor de care ea uzează și abuzează ține de eficacitate. Ținta nu e numai puterea politică, ci orice fel de autoritate, fie ea educativă, fie sexuală.
De acord, e mai degrabă antipatică, Elfriede a noastră. Violența ei e dificil de suportat, ea nu e mai puțin opresivă în raport cu cititorii ei decât statul (austriac?) față de supușii săi de astăzi și mai ales de ieri. De acord, Thomas Bernhard era marele scriitor austriac. El ar fi meritat acest premiu Nobel care se acordă pe criterii din ce în ce mai geo-politice. A murit singur și disperat.
Păi atunci!
«Îmi caut pentru capul meu o poziție în care va urla mai puțin», scria Elfriede Jelinek, cu zece ani în urmă, în Le Nouvel Observateur.
Premiul Nobel ar putea s-o ajute.
&
O altă romancieră, Nancy Huston, americancă, deși măritată cu un bulgar și scriind în franțuzește, s-a apucat să filozofeze. Iată o bună idee, mi-am zis. E bine să facă o pauză de care să profite și cititorii ei… Și despre ce filozofează? Despre tot ce mișcă, chiar și despre literatură care, cel puțin în Franța, nu face decât să tresară, din când în când, îngropată cum e sub foile moarte ale atâtor cărți inutile. Filozofează Nancy a noastră, iar cu totul remarcabil e c-o face fără frică: nu se teme nici de truisme, nici de naivități.
Inamicul principal al literaturii e nihilismul. Și toți purtătorii săi de drapel pe care ea îi enumeră cu conștiinciozitate: Beckett, Cioran, Thomas Bernhard, Elfriede Jelinek și alții… Ba nu! Le Nouvel Obs. nu mă lasă. Faimoasa revistă ilustrează spusele recentei filozoafe cu fotografii. Astfel, putem vedea alături de scriitorii deja citați mutrișoarele disperate ale lui Houellebecq și Christine Angot, mai cunoscuți de către marele public decât alții. Nihiliști de pe la noi, adevărați parizieni pe care-i putem vedea deseori la televizor, în tot felul de emisiuni nătânge; îi admirăm, de pildă, când sunt invitați la Thierry Ardison, în frumosul apartament al acestuia, complet tapisat în roșu, în timp ce gazda e în negru, ce gust, ce rafinament!…
E oare spiritul democratic de tip american al lui Nancy care o împinge să amestece genii și scribi? Sau populismul franțuzesc pe care l-a deprins de când trăiește aici?
&
Să rămânem mai bine în Europa centrală. Mai exact spus, să înaintăm puțin către nord. Și să salutăm inițiativa Muzeului de Artă și Istorie a Iudaismului, care îl scoate din uitare pe Bruno Schulz.
L-am citit în anii șaizeci, în franceză, grație lui Maurice Nadeau, acest mare descoperitor de scriitori francezi și străini. Deja Schulz era comparat cu Kafka pentru motive prea evidente și deci superficiale. Nu neapărat false. Dar Kafka e mai precis, mai puțin liric, mai puțin pitoresc. Poate că din cauza acestui pitoresc atât de galițian, atât de chagallian Singer găsea că Schulz e mai bun decât Kafka. Uita că Schulz îi era dator lui Kafka și nu se ascundea câtuși de puțin: în 1936, el era cel care superviza traducerea poloneză a Procesului.
Kafka scapă iudaismului de tip chagallian. El se ridică deasupra micilor comunități evreiești din Europa centrală care păreau că așteaptă, agățate de religia lor, călăul. Kafka și el îl anunță pe călău, dar acesta nu e Hitler, nu vine doar pentru evrei. Metafizica sa negativă, kabbalismul său subtil îi dă forța să se ridice încă și mai sus pe scara universalului.
&
«Deschide-mi venele și vor ieși din ele ficțiuni, destine, toate aceste vieți care se desfășoară în paralel în jurul nostru doar pentru că cineva și le-a imaginat, scria Régis Jauffret în Zilele de plajă. Spune-le că niciodată n-am suferit. Spune-le că scrisul e fericirea.»
I
În definitiv, această terapeutică e cea a mai multor scriitori pentru care viața zisă reală e mai degrabă insuportabilă.
&
Unde se duc frunzele moarte? Unde vor dispărea?
Unde se duc cărțile restituite? Și milioanele de pagini?
Marele Pilon e Dumnezeu cel fără milă al literaturii, cel care domnește peste prăpastia fără margini care ne așteaptă pe toți, autori, editori, critici și cărți…
Seine et Danube, n°4, 2004