Cine nu a experimentat niciodată „vorbăria” din creierul său? Părerile pro și contra într-o anume situație, lupta internă cu privire la o anumită decizie sau direcție de urmat, sau contradicțiile interioare care, în loc să limpezească, fac hotărârea și mai greu de luat?
Mereu ni s-a spus – vorbind în limbaj colocvial – că există un război între creier și inimă, că rațiunea spune un lucru, dar emoțiile ne atrag spre altceva. În realitate, este vorba despre părerile antagonice ale propriului creier: cortexul stâng și cel drept, cele două părți din creier, au valori diferite, gândesc diferit, caută o răsplată diferită și, prin urmare, iau decizii diferite în aceleași situații de viață. De exemplu: dacă trebuie luată o hotărâre privind un nou loc de muncă, emisfera stângă ar spune că e o minunată oportunitate, deoarece crește salariul, condițiile de lucru sunt superioare, urmează o dezvoltare personală, un nou colectiv, ba chiar un oraș nou de explorat, pe când emisfera dreaptă ar spune: da, vor fi mai mulți bani, dar copiii își vor pierde prietenii, voi fi departe de mama care e bolnavă, locuința aceasta pe care am amenajat-o după nevoile mele va trebui schimbată, așa că pentru emisfera dreaptă primează valorile „de suflet” mai mult decât cele profesionale și materiale. Ca să fie și mai complicat, spune neurocercetătorul Jill Bolte Taylor în cartea sa Viața întregului creier[1], de fapt nu e vorba de două „personaje” care vorbesc în creierul nostru, ci de patru, fiecare având valori și scopuri aparte. Iar pentru a ajunge la un consens, ca individul să poată înainta pe o direcție, conștient sau nu, creierul „negociază” un punct de vedere comun între cele patru „voci”.
De aceea, să nu ne mire dacă observăm că unele persoane (sau chiar noi înșine) sunt inconsecvente, merg pe o anumită direcție, iar apoi o schimbă, după care poate revin, având astfel un parcurs în zigzag, care pare ineficient. Aceste persoane sunt deseori în contradicție cu lumea și cu ele însele, mereu gata să explice de ce se află într-un loc și nu în altul, mereu găsind o logică a deplasării, chiar dacă pentru un observator obiectiv ea nu apare deloc ca fiind logică. Cât timp creierul funcționează „pe pilot automat” – cu alte cuvinte, când omul nu e conștient de această negociere a circuitelor cerebrale –, pericolul este ca deciziile să se ia aleatoriu, în funcție de care circuit este mai puternic și dominant la un moment dat. Însă o conștientizare a acestor procese face ca mintea să poată fi coordonată de conștiință și să i se imprime un parcurs de dezvoltare, unul benefic individului, pentru a înregistra un avans spre un scop determinat.
Să nu uităm ceea ce David Eagleman explică în cărțile sale: deseori se întâmplă ca, după ce am făcut un oarecare gest automat (căci reacțiile automate sunt mai rapide, nu trec prin lobul frontal, ca să fie gândite), noi atașăm aposteriori respectivului gest o poveste, o narațiune, o explicație, care să aibă sens pentru mintea noastră: altfel, ne-am simți schizoizi. Deci deciziile noastre sunt post-reacție și nu înainte de reacție, le validăm prin explicații ulterioare, ca să pară că avem control asupra lor. De exemplu, ca atunci când, înainte de a simți arsura, ne retragem mâna expusă pericolului de a se arde, căci stimulul care ne apără de pericol funcționează mai repede decât apucăm noi să gândim ce reacție ar trebui să execute mâna. La fel se întâmplă și cu reacțiile emoționale atâta timp cât nu învățăm să le „controlăm” viteza, ca să trecem de la reactivitate emoțională la gândire și decizie conștientă.
În articolul „Mens” din nr. 6/ 2025 al revistei Viața Românească, atunci când am făcut o prezentare a experienței de viață la limita supraviețuirii a lui Jill Bolte Taylor, am promis că voi reveni asupra cărții ei, ca să prezint cele patru „caractere” care compun creierul fiecărui individ. Prin cercetările sale, acest om de știință – trăind pe propria piele disocierea dintre emisfera stângă și dreaptă, ca urmare a accidentului vascular – a reușit să furnizeze un set de informații menite să ne facă să devenim conștienți de propriile noastre „voci”. Aceste „personaje” sau „voci” își împart teritoriul mental, cutând să se afirme și să domine, dar, prin observație și înțelegerea funcționării întregului creier, avem la îndemână niște instrumente prin care să accesăm starea de pace interioară. Pe această cale, să decidem care dintre voci trebuie să se impună și în care situație: căci este nevoie de toate, dar în momente diferite, în funcție de rezultatul pe care-l dorim.
În ceea ce privește anatomia creierului nostru în raport cu „personalitățile” sale, aflăm că din punct de vedere neuroanatomic, creierele noastre sunt în esență la fel. Ca urmare, structural, protuberanțele și șanțurile, girusurile fiecăruia dintre noi, pe de-o parte, sunt identice, astfel încât dacă ar fi afectată o anumită zonă din creierul cuiva, deteriorarea pe care ar produce-o ar șterge aceleași funcții motorii ca ale unui alt individ cu același tip de afecțiune. Pe de altă parte, la originea diferențelor funcționale dintre cele două emisfere se află neuronii care procesează informațiile în moduri unice. Ambele emisfere cerebrale contribuie în mod constant la ansamblul oricărui moment experiențial, emisferele nu funcționează izolat: cu toate acestea, ca o practică standard, celulele cerebrale domină și inhibă celulele „omologilor” din cealaltă emisferă.
Să urmărim diferențele. Neuronii din emisfera stângă funcționează liniar, spune Jill Bolte Taylor: „Ei iau o idee, o compară cu ideea următoare și apoi compară produsul secundar al acestor idei cu următoarea idee. Prin urmare, emisfera noastră stângă are capacitatea de a gândi secvențial. (…) Celulele cerebrale drepte nu sunt deloc concepute pentru a crea o ordine liniară, emisfera noastră dreaptă funcționează ca un procesor paralel, aducând mai multe fluxuri de date care dezvăluie simultan un singur moment complex de experiență. Emisfera noastră dreaptă manifestă un compozit bogat al momentului prezent, de aici și de acum, adăugând profunzime.”[2]
Celulele emisferei stângi dezvoltă capacitatea de a defini liniaritatea, dar și temporalitatea, sensul axial al timpului, înțelegând trecutul, prezentul și viitorul. Această „zonă” stabilește limitele fizice ale corpului, ca să știm unde este „capătul” nostru – o informație foarte importantă, ca să ne putem păstra integritatea fizică și să nu ne rănim. Informația funcționează ca un certificat de „identificare a sinelui”, conferindu-ne capacitatea de a ne percepe ca indivizi separați de întreg. Astfel, picătura de conștiință individuală a emisferei stângi ne separă de marea conștiință (conștiința colectivă, după definiția lui Carl Gustav Jung). Fără emisfera stângă am fi complet nefuncționali în lumea exterioară, în sensul că nu am avea gândire logică, liniaritate, inserare în mersul timpului, în spațiu, nu am avea limbaj, nu am putea număra, socoti, nu am putea comunica.
În timp ce emisfera stângă ne conferă individualitatea, emisfera dreaptă ne conectează cu conștiința. Ea gândește în imagini, nu în cuvinte, este interconectată la fluxul vieții în ansamblu, nu secvențial. Citește limbajul corpului, expresia facială, interpretează indiciile emoționale de inflexiune și intonația vocii, recunoaște (ne)integritatea dintre ceea ce se spune și ceea ce este individul. Trăiește bucuria existenței, recunoștința pentru viață, dă sens vieții interioare, fără de care am fi doar mașini de socotit și vorbit, de împlinit planuri. „Timpul” emisferei drepte nu este legat de secunde, minute, ore numărabile, ci de momente scurte sau lungi în funcție de plăcerea cu care au fost trăite, căci este reținută mai degrabă semnificația vieții decât secvențialitatea artificială. Emisfera dreaptă dă profunzime și umanitate vieții. Într-o lume cum e cea în care trăim, în care valorile se întemeiază pe acumularea materială, pe cantitate și pe strălucirea efemeră, emisfera dreaptă este deseori „pusă la colț”, vocea ei se aude tot mai puțin, valorile morale culturale și spirituale sunt trecute cu vederea. De aceea nefericirea și bolile psihice au luat o așa mare amploare, căci fericirea și bucuria de a trăi sunt conștientizate prin „vocea” emisferei drepte.
Cum am spus mai sus, cele două emisfere se mai împart fiecare în câte două module: pe lângă cortexul rațional – cea mai nouă achiziție neuronală evolutivă –, avem sistemul limbic, emoțional prin definiție (din punct de vedere evolutiv, este mult mai vechi, toate mamiferele dispun de aceste rețele).
Voi trece pe scurt în revistă cum gândesc și simt cele patru „personaje” care compun creierele noastre, după schița oferită de cercetările neurologului citat[3].
Personajul stâng, rațional,este un procesor în serie: e verbal, gândește în limbaj, liniar, se bazează pe trecut și viitor pentru judecarea experiențelor din prezent, e analitic, concentrat pe detalii, caută diferențele, este judecător, rigid, punctual, individual, concis/ precis, concentrat pe „mine/ eu”, ordonat, structurat, culege datele din exterior, e mereu ocupat și gata de un nou proiect. Prin contrast, personajul rațional drept procesează informația în paralel, e nonverbal, gândește în imagini, se bazează pe momentul prezent, pe experiența în sine, este kinestezic (urmărește ce simte corpul, fiind în relație bună cu corpul), privește imaginea de ansamblu, caută similitudini, e plin de compasiune, observă colectivul și binele celorlalți, e rezilient, flexibil, deschis la posibilități noi, disponibil, în concordanță cu fluxul.
Celelalte două „caractere”, numite emoționale, aparținând sistemului limbic, opuse și ele în modul în care percep emoțiile, sunt „personaje” care nu se maturizează niciodată, rolul lor fiind acela de a ne ține în siguranță fizică și emoțională (de aceea „țipă” ori de câte ori suntem în pericol, real sau imaginar). „Atunci când circuitul limbic al anxietății este declanșat, suntem izolați din punct de vedere neuroanatomic de accesarea centrelor noastre de gândire corticale superioare, care sunt locurile unde sunt stocate cunoștințele învățate.”[4] Sistemul limbic nu „gândește”, ci „simte” prin procesele sale (am pus în ghilimele expresiile, deoarece sunt improprii). Personajul emoțional stâng se bazează pe frică, este prudent, răutăcios, iubește condiționat dacă subiectul „merită” să fie iubit, are îndoieli, se simte constrâns, manipulează, este egoist, critic, independent, judecă în alb/ negru, corect/ greșit, bun/ rău, superior/ inferior. Cere să fie băgat în seamă, e plângăcios și nemulțumit, atrage mereu atenția asupra posibilităților negative, în ideea de a nu se expune pericolelor inutile, iar astfel devine superprotectiv, inhibând inițiativele. Spre deosebire de cel stâng, personajul emoțional drept este expansiv, deschis, își asumă riscuri, e jucăuș și fără frică, e chiar temerar, are încredere, sprijină pe cei din jur, este recunoscător, creativ, inovator, prietenos, generos, amabil, judecă în context fără să cadă în extreme. Dar, prea jucăuș fiind, poate atrage individul în diverse situații periculoase, din naivitate și cutezanță imatură. Când greșește, nu-și asumă eroarea, crezând că se poate rezolva totul cu o glumă, cu o ghidușie.
În orice moment al existenței noastre, unul dintre cele patru circuite este dominant și ne imprimă reacțiile și comportamentul. Ni se atrage atenția, în cercetarea la care fac trimitere, asupra următorului fapt: deși unul dintre caractere este în general dominant, se întâmplă ca individul să scoată la suprafață personaje diferite în contexte diferite. Adică unul este „rulat” la serviciu și altul acasă, în relație cu partenerul, sau unul îi educă pe copii și altul iese cu prietenii la distracție. Dacă acasă ne lamentăm de situațiile vieții, suntem nemulțumiți și plini de reproșuri, se poate ca în relațiile de serviciu să fim, dimpotrivă,personaje asertive, harnice și deschise. Cu cât observăm și cunoaștem mai bine aceste circuite, cu atât reușim să intrăm într-un anume calm și într-o detașare nonreactivă (să nu uităm că orice emoție este însoțită de o revărsare hormonală în corp care, dacă nu este amplificată prin gânduri repetitive, durează doar 90 de secunde; dacă lăsăm revărsarea chimică să se descompună, deciziile pot fi luate cu calm, fără constrângeri biochimice, întrerupând astfel circuitele automate). Orice circuit construit prin voință și atenție acordată procesului, cu conștiința prezentă, este mai puternic decât cele care rulează automat, astfel că avem șansa, prin neuroplasticitate, să ne „ajustăm” circuitele. Nici unul dintre „personajele din creier” nu este rău și de nedorit, toate sunt necesare, toate au evoluat în timp pentru a ne asigura supraviețuirea și prosperitatea, a ne apăra viața și integritatea, a ne da o experiență completă, dar neocortexul rațional este capabil să gândească (cu ambele emisfere) o direcție care să țină sub control reactivitatea automată, oferindu-ne o viață mai plină. „Din punct de vedere evolutiv, creierul nostru uman există ca o realizare neurologică uimitoare, dar suntem departe de a fi un produs finit. (…) Creierul nostru este o capodoperă în continuă evoluție.”[5]
Cartea cuprinde și capitole în care ni se relevă cum reacționează fiecare modul de circuite în diferite situații de viață: în cazul unei boli, în dependențe și recuperare, cum reacționează la locul de muncă, în recreație și concediu, în cadrul relațiilor romantice (interesant e că în momentul în care doi oameni interacționează, de fapt, interacționează 8 caractere, de aceea e bine de știut care dintre ele „vorbește” și iese la suprafață, pentru că valorile, lamentațiile sau entuziasmul, planurile și direcția diferă la fiecare). Textul cărții conține date clare și informații practice despre cum să ne cunoaștem părțile componente în funcționarea lor, ca să putem controla, să ne putem dezvolta și bucura de viață.
Jill Bolte Taylor reușește să captiveze, căci pe lângă cunoștințe neuroanatomice, inserează nenumărate exemple din propria-i experiență sau din ale celor din jur.
[1] Jill Bolte Taylor, Viața întregului creier. Anatomia alegerii și cele „Patru Personaje” care ne conduc viața, traducere din engleză de Constantin Roman, Prestige, București, 2023, 401 pagini.
[2] Idem, p. 43.
[3] Idem, pp. 52 și urm.
[4] Idem, p. 30.
[5] Idem, p. 32.