Recitind extraordinara carte, clasică de acum, a lui Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate[1], nu am putut să nu remarc cum „previziunile” lui sunt mai actuale decât erau în vremea în care le scria. Argumentele și concluziile sale, poate cu mult peste ce s-ar fi așteptat cineva în vremea respectivă, sunt susținute de realitatea prezentă. Adică fiecare „păcat” nu doar că a păstrat linia anticipată de evoluție, ci „a rodit” din belșug, a deschis noi căi, „s-a îmbogățit” (dacă ne este permis să folosim aceste eufemisme) în moduri perverse.
Poate că nu aș fi adus în discuție cartea, dacă nu m-ar fi mișcat în mod special o idee, o concluzie a scriitorului, care, din păcate, pare să fie mult mai gravă decât credea el la ora respectivă. După ce prezintă cu ample descrieri șapte păcate capitale, al optulea (armele nucleare) are parte de un comentariu pe o singură pagină. Recapitulând, spune doar atât despre acesta: „Cursa înarmării nucleare pune omenirea în fața unor pericole mai ușor de evitat decât cele presupuse de procesele prezentate anterior”[2], referindu-se la celelalte șapte păcate (pe care, mai jos, le voi relua pe scurt).
Cuvintele acestea, conform datării prefeței (cu titlul „Un optimist cuvânt înainte”), au fost scrise de către autor în anul 1972. Dacă în anii ʼ70, politicile marilor puteri introduceau un bemol în cursa înarmărilor, convinse fiind că omenirea ar trebui să avanseze către o pace planetară pe care chiar o vedeau posibilă, acum, după 50 de ani, pericolul nuclear este mult mai aproape decât atunci, este unul real. Și nici vorbă ca armele nucleare să fi dispărut sau să se fi diminuat fabricarea lor, căci, nu departe de noi, tonele de materiale radioactive pot fi de acum transportate cu drone uriașe până la țintă. Iar amenințarea deschisă a politicienilor din vecini e la ordinea zilei. Nici țara noastră nu a fost exclusă de pe lista statelor vizate.
Iată că acest al optulea „păcat” a prins un avânt nou. Konrad Lorenz spunea că măsurile împotriva amenințării nucleare ar fi ca aceste bombe să nu mai fie produse și cu atât mai puțin lansate. Dar, „avându-se în vedere incredibila prostie colectivă a omenirii, acest lucru e destul de greu de atins. Sunt mai optimist în privința posibilității ca bomba atomică să nu fie aruncată decât sunt în ceea ce privește celelalte șapte păcate capitale ale omenirii.”[3] Nouă ne e teamă, mai nou, că tocmai acest al optulea riscă să se manifeste și astfel lupta împotriva celorlalte șapte să devină zadarnică.
Etologul-medic susține că procesele descrise în carte, în număr de opt, sunt într-o relație de interdependență cauzală, amenințând să ducă nu numai la dispariția culturii contemporane, ci și a omenirii ca specie. Iar, dacă nu se va face nimic pentru a se inversa evoluția lor, la un moment dat s-ar putea să fie prea târziu. Dacă în cazul unora există deja un nivel de conștientizare – se trag semnale de alarmă serioase și o serie de organizații activează pentru contracararea efectelor lor –, în cazul altora, pare că nu avem antidot. Dar măcar să le cunoaștem, căci „Orice pericol își pierde considerabil din capacitatea de a ne îngrozi, dacă îi sunt cunoscute cauzele.”[4]
„Cele opt procese discutate sunt:
(1) Suprapopularea pământului, care obligă, printr-un exces de contacte sociale, pe fiecare dintre noi la izolarea într-un mod principial «ne-omenesc», declanșând totodată nemijlocit, în urma aglomerării multor indivizi într-un spațiu restrâns, manifestări agresive.
(2) Pustiirea spațiului vital natural, care nu distruge numai mediul exterior înconjurător, în care trăim, ci și orice sentiment pios al omului în fața frumuseții și măreției unei creații care ne este superioară.
(3) Întrecerea omenirii cu sine însăși, care impulsionează tot mai rapid dezvoltarea tehnologiei în detrimentul nostru, făcându-i pe oameni incapabili să mai perceapă adevăratele valori și răpindu-le timpul necesar îndeletnicirii realmente omenești și de a reflecta.”[5]
Dacă păcatul numărul trei este atât de evident în ultimii ani, încât nici măcar nu încerc să-l abordez aici – ar necesita un articol separat și multe cărți pentru bibliografie –, propun doar să ne gândim la prelungitele dezbateri privind educația copiilor și (de)formarea structurilor neuronale ca urmare a folosirii excesive a device-urilor de către elevi (telefoanele în special, dar și jocurile video), nemaivorbind de discuțiile legate de inteligența artificială, de relația cu Chat GPT care devine parte integrantă din viață. Apar o serie de mărturii în care indivizii preferă să vorbească și să se deschidă în fața unei „persoane” virtuale, artificiale, decât în fața unui alt om. Au loc „relații” de cuplu, chiar căsătorii. Atrag atenția asupra primului act de acest fel al unui – așa numit pe vremea aceea –otaku din Japonia, pe nume de cod SAL9000 (așa sunt numiți gamerii care se înstrăinau de realitatea relațiilor interumane, pentru a se izola în virtual), „căsătorie” care a avut loc în urmă cu 15 ani[6], ceva ce azi în anumite cercuri este deja la ordinea zilei.
(4) „Dispariția tuturor sentimentelor și afectelor puternice în urma procesului de moleșire. Dezvoltarea tehnologiei și a farmacologiei determină o intoleranță crescândă față de ceea ce provoacă cea mai mică senzație de neplăcere. Astfel, oamenii își pierd capacitatea de a trăi acea bucurie ce poate fi obținută doar în urma unor eforturi îndelungate depuse pentru învingerea obstacolelor.(…)”[7]
Având în vedere că e o temă amplu studiată și poate nu suficient comentată aici, mă rezum la a nota că „moleșeala” descrisă la punctul 5 este un pericol în care se află o mare parte a populației occidentale. Teama de suferință, intoleranța la durere, respingerea stărilor inconfortabile, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, duc la comportamente cu consecințe ireversibile. Konrad Lorenz descrie în special cum funcționează stimulii de plăcere și neplăcere în cazul organismelor evoluate. Discuția fiind mai largă, subliniez doar faptul că, în cazul plăcerii, organismul se obișnuiește, are loc adaptarea simțurilor, astfel că e necesară o doză tot mai mare de plăcere pentru a obține același rezultat. Cei afectați uită convenabil că, dacă organismul dorește să acceadă la plăcere, are nevoie să experimenteze și o anumită doză de neplăcere. Dar lumea modernă nu acceptă neplăcerea, suferința, așa că mărește stimulii de plăcere pentru un rezultat optim, iar aceste excese devin fatale. Se cunoaște reacția cobaiului la stimularea plăcerii: apasă pedala la nesfârșit, până moare de foame, nu se mișcă de lângă pedală, moare de supradoză. Pe de altă parte, în viața normală, dacă apare un dezechilibru în stimuli, iar individul are parte de o oarecare durere, dacă organismul acceptă neplăcerea puternică, dacă ea apoi încetează brusc, sistemul nu se întoarce la starea de indiferență inițială, ci „înregistrează neplăcerea ca pe o plăcere considerabilă.”[8] Acest balans, ca un joc fin între bine și rău, plăcut și neplăcut este un dans care ține sănătatea în echilibru.
Să ne gândim acum la societatea actuală, care nu doar că respinge suferința, ci, prin părinți, le oferă copiilor lor tot ce aceștia își doresc și, pe cât posibil, imediat. Nu mai există un spațiu, un interval de timp între nevoie și satisfacerea ei, nu mai există un efort, pentru a merita ulterior satisfacția. De aceea, copiii nu înțeleg de ce ar trebui să depună eforturi pentru a primi recompense, iar, apoi, tinerii nu pricep de ce trebuie să muncească pentru un salariu: aceștia vor continua să caute satisfacția imediată în fel și chip.
„Moleșeala” descrisă poate fi înțeleasă ca plictis, poate deveni apatie, poate îmbrăca diferite trăiri, în funcție de aplecarea individului. Aceste stări sunt de fapt anticamera depresiilor și suferințelor psihice. Ceea ce a respins individul (durerea) se va întoarce pe alte căi. Neurologul David Hawkins situează aceste stări pe „scara conștiinței” ca fiind situate pe o poziție inferioară, cu energie de viață scăzută, izolând individul: apatia, vinovăția, lipsa de sens, pasivitatea îl scot pe om din cursa evolutivă.[9]
O altă cale de a cădea în „moleșeală” este cea descrisă de Gabor Maté, atunci când vorbește despre cultura toxică în care suntem cu toții imersați: pentru că nu facem față la durere (la el e vorba mai ales de cea psihică), pentru că nu mai suntem învățați, încurajați și susținuți să ne confruntăm cu ea și să-i vedem rădăcinile, pentru ca, decriptându-le, să le scădem amprenta. Fugind de ea, fie izolându-ne, ascunzându-ne de realitate, fie fiind agresivi, jucând dublu – fiecare dintre noi reacționează în funcție de temperament. Aceste „răni” reprezintă modul în care facem față realității, ele „ne dictează o mare parte din comportament, ne modelează obiceiurile sociale și ne formează modul în care gândim despre lume.” Le numim traume, nu în sensul unor evenimente majore, ci în sensul reacțiilor noastre la întâmplări de fiecare zi: „Traumele pătrund în cultura noastră, de la funcționarea noastră până la relațiile sociale, stilul de parentaj, educație, cultura populară, economie și politică. De fapt, o persoană fără semne ale traumei ar fi o abatere de la regulă în societatea noastră.”[10]
(5) „Decăderea genetică. În afară de „simțul natural al dreptului” și de anumite tradiții juridice care s-au transmis în timp, în cadrul civilizației moderne nu există niciun fel de factori care să exercite o presiune selectivă asupra evoluției și menținerii unor norme de comportare socială, în ciuda faptului că, odată cu dezvoltarea societății, se resimte din ce în ce mai mult lipsa unor astfel de factori.”[11]
Dezumanizarea descrisă mai sus e înlesnită și de „doctrina pseudodemocratică” – spune Konrad Lorenz–, care spune că nu organizarea sistemului nervos și a organelor de simț (prin evoluția lor filogenetică) determină modul de comportare socială și morală a omului, ci doar condiționarea în decursul ontogenezei, prin influența exercitată de mediul cultural ambiant. Discuțiile despre care factor este mai important în dezvoltare, ereditatea sau mediul, determinismul biologic versus cel sociologic, sunt încă în vogă. Aș dori, însă, să subliniez aici rolul studiului despre inteligența socială, a lui Daniel Goleman, care explică unele dintre comportamentele diferențiate ale societăților. Și el își pune întrebarea dacă genele sau mediul (respectiv experiența) determină devenirea noastră, dar conchide că există o interdependență, în sensul că genele se activează/dezactivează în funcție de mediu și de experiență[12].
(6) „Sfărâmarea tradiției. Astfel, se ajunge la un punct critic, în care generația tânără nu mai este capabilă să se înțeleagă din punct de vedere cultural cu generația în vârstă, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea oricărei identificări. Generația tânără o va trata pe cea în vârstă ca pe un grup etnic străin, nutrind față de el sentimente de ură națională. Această imposibilitate de identificare este cauzată în primul rând de lipsa contactului între părinți și copii, fapt ce poate avea consecințe patologice încă din perioada de sugar.”[13]
Literatura de specialitate abundă de rezultate ale cercetării relației părinte-copil; mai nou, s-a creat o întreagă ramură care se ocupă de această relație, dezvoltând teorii legate de transmiterea genetică nu doar a trăsăturilor biofizice, ci și de trauma transgenerațională. „Se întâmplă ca părinții de astăzi să se ghideze după o cultură care a pierdut contactul atât cu nevoile de dezvoltare ale copilului, cât și cu ceea ce au nevoie părinții pentru a putea satisface aceste nevoi”[14] – spune Gabor Maté .În altă carte, autorul spune că o reacție defectuoasă este inversarea rolurilor între copil și părinte, adică prea multa independență oferită copiilor, hiperprotecția în alte cazuri: toate acestea sunt semne de patologie la părinte. Astfel, „inversarea rolului […] denaturează relația copilului cu întreaga lume. Este o sursă puternică de boli psihice și fizice ulterioare, deoarece predispune la stres.”[15] Mark Wolynn, psiholog clinician și specialist în traumele transgeneraționale, în studiile sale despre vindecarea acestora, prezintă relația părinte-copil ca fiind cheia care dezamorsează sau, dimpotrivă, armează conflictul. El spune că atunci când simțim că legătura noastră cu părinții este deficitară sub orice aspect, „ne putem simți blocați și încordați sau ne simțim în afara curgerii vieții, ca și cum am înota în susul râului, contra curentului. Într-un final, ajungem să suferim și nu știm de ce.”[16]
În ceea ce privește al șaptelea păcat, cred că este de prisos vreun comentariu, în contextul în care, prin avansul tehnologic și manipulare, bazându-se pe analfabetismul funcțional, pe informațiile trunchiate vehiculate de pseudospecialiști, suntem mereu la un pas de votul catastrofal, iar, când pare că alegem bine, urmările sunt departe de ceea ce se numește normalitate:
(7) „Creșterea receptivității omenirii la fenomenul de îndoctrinare. Înmulțirea numărului de oameni strânși într-un singur grup cultural duce, laolaltă cu perfecționarea mijloacelor tehnice, la influențarea opiniei publice în sensul unei uniformizări a mentalităților, pe care istoria omenirii nu a mai cunoscut-o vreodată.(…) Efectele pierderii individualității sunt salutate de către toți aceia care vor să manipuleze mari mase de oameni. Sondajele de opinie, tehnica reclamelor și moda abil dirijată îi ajută pe marii producători din Vest și pe funcționarii din Est să dobândească același tip de putere asupra maselor.”[17]
Dacă nu putem să ne desprindem din pericolul celor șapte, dacă suntem imersați până la dinți în toate aceste procese, oare vom scăpa de al optulea?
Părea cel mai puțin probabil să se împlinească în previziunile lui Konrad Lorenz, dar acum acest al optulea e prea apropiat de noi, ca să ne mai putem simți confortabil.
[1] Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, traducere din germană de Vasile V. Poenaru, Humanitas, 1996, 2006.
[2] Idem. p. 115.
[3] Idem. p. 111.
[4] Idem. p. 7.
[5] Idem. p.113.
[6] http://www.youtube.com/watch?v=hsikPswAYUM, SAL9000 married)
[7] Konrad Lorenz, op. cit. p. 113.
[8] Konrad Lorenz, op.cit. p. 42.
[9] David R. Hawkins, Harta conștiinței, O scală dovedită a energiei conștiinței, traducere din engleză de Daniela Martin, Cartea Daath, București, 2022, pp. 77 și urm.
[10] Gabor Maté, Mitul normalității, Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică, traducere din engleză de Andreea Tincea și Andra Manole, Editura Herald, București, 2022, pp. 39 și urm.
[11] Konrad Lorenz, op.cit. p. 114.
[12] Vezi Daniel Goleman, Inteligența socială, Curtea Veche, București, 2007, pp. 174-175.
[13] Konrad Lorenz, op.cit. p. 114.
[14] Gabor Maté, Op. cit. p. 173.
[15] Gabor Maté, Când corpul spune nu, Costul stresului ascuns, traducere din engleză de Adriana Ionescu, Curtea Veche, București, 2021, p. 219.
[16] Mark Wolynn, Povestea ta a început demult, Cum să vindeci traumele familiale moștenite,traducere din engleză de Daniela Andronache, Editura Trei, 2016, p. 80.
[17] Konrad Lorenz, op.cit. p. 114.