Prostul-gust e o particularitate relativ modernă, izvorîtă, în mare parte, din însăși progresele nevoii de frumos. Cine cade în prost-gust dovedește că îl căuta pe celălalt; și numai într’o societate ca cea de astăzi, unde frumosul e cu atîta frenezie căutat, – numai acolo urîtul poate fi atîta de ușor găsit.
Căci asupra conștiinților contemporane, arta apasă ca un fel de datorie. Niciodată ca acum preocupările estetice n’au fost mai obligatorii. Întreaga atmosferă socială în care trăim parcă ne poruncește, subt pedeapsă de a fi mai puțin stimați, să avem păreri personale asupra frumuseții. Cu prilejul celor mai cotidiene întîmplări, trebuie să alegem subt ce banieră artistică să ne înrolăm sentimentele.
Și trebue să recunoaștem în toate acestea o adîncă noutate a timpurilor de astăzi. Să nu uităm că, pînă acum foarte puțină vreme, preocupările estetice n’aveau nici-o autonomie. Stau sub-alterne, la remorca altora socotite ca infinit mai principale. În clasa aristocratică – singura care cunoștea plăcerile artelor frumoase – acestea aveau rolul de accesorii: alături de valorile morale, politice, juridice și religioase ale castei, nobilul mai respecta, pe deasupra, și cîteva reguli comune de evaluare estetică; și după felul cum cineva stima frumosul, după categoria de frumos pe care o stima, puteai chiar recunoaște un nobil. Dar atît. Cel mult mijloc de recunoaștere al unei grupări deja existente, criteriul estetic nu putea fi, ca astăzi, agent activ și ferment creator de grupări nouă, de asociații artistice speciale sau școli literare adhoc. Adunări în felul companiei „amicilor lui Stendhal” sau al societății „pentru cetirea operei lui Marcel Proust” sînt noutăți curat contemporane.
Dăunăzi, ziarul parizian „Le Matin” instituise un înmărmuritor concurs al „celor mai frumoase bonete de hîrtie”. Și este indiferent dacă tichiile cîștigătoare au fost, în definitiv, de o urîciune matematic egală acelei a tichiilor refuzate; reținem doar, ca un semn al vremii, întroducerea preocupărilor de frumos până și acolo unde au cel mai puțin ce căuta…
Să fim clemenți cu prostul-gust. E sluga credincioasă a celui bun. Rastacuerii[1] de toate treptele care consimt acum să se umple de grotesc în numele Artei, sînt pionieri adevărați, sînt „baterii de sacrificiu” care plătesc cu propria lor dezonoare estetică putința, pentru generațiile viitoare, de a atinge bunul-gust direct, sigur, imediat…
*
* *
Cînd găsim că o femee e frumoasă, se poate să sfîrșim prin a o iubi. Cînd însă iubim o femee, nu se poate să nu sfîrșim prin a o găsi frumoasă…
Această estetică a sexelor, societatea burgheză o transpune și în lumea celorlalte obiecte de consumațiune. În regimul proprietății individuale, proprietarul iubește ce posedă pentru că posedă. Rareori cumpără un lucru fiindcă e frumos; întotdeauna numește frumos un lucru pentru că l-a cumpărat.
Nimic nu egalează în urîciune un salon de mic-proprietar. Se găsește acolo, etalată cu impudoare, estetica întregii clase. Păsări împăiate, statuete de Adoniși în imitație de halva, oglinzi cu pluș, cadre pirogravate, vaze de cașcaval pictat pe care scrie „Souvenir“, dulapuri în formă de monument funebru, scaune așezate ca pentru tras la semn… Văzul acestor hidoase ustensile narcotizează, zi cu zi, ceas cu ceas, simțul artistic al bravelor familii.
Logica burgheză, astăzi, cînd se înglodează în exagerările inerente declinului, tinde să prefacă în artă tot ce este proprietate. Burghezul sfîrșește prin a găsi că haina, casa, fiica, grîul, vaca, nevasta, curtea, proza lui sînt cele mai frumoase de pe lume. Și așa, posesia adoarme frumosul. Adoarme bunul-gust, și-l instalează, durabil, pe cel prost. Proprietarul e marele dușman al artei. O ucide. Mai rău: o prostește. Falnica ei valoare de universal, i-o schimbă pentru o alta, domestică, interesată și uzuală.
Proprietatea cealaltă, – proprietatea publică, e care a dăruit oamenilor marile lor monumente de frumusețe. Sînt regii, sînt edilii; sînt, însfîrșit ministerele diverse. Dar mai ales în jurul monarhilor au muncit meșteșugarii de altădată la descoperirea noutăților în bun-gust. Stilurile – acele gramatici generale ale frumosului – poartă mai întotdeauna nume de domni. Felul puțin cam socialist în care un suveran posedă tot ce posedă, îi făcea cu deosebire propriu de a stîrni apariția de capodopere.
O paralizie măcar provizorie a instinctului apropriațiunii individuale este indispensabilă artistului. Căci starea lui de spirit este aceea a omului care dă, și a da înseamnă a avea și în același timp a nu ține să ai.
*
* *
Și acuma, să ne reîntoarcem la rastacuerii de artă nouă, la snobii manierelor moderne, la creatorii de prost-gust sistematic și întreprinzător.
Spuneam mai sus că rostul lor e, între altele, să cadă în grotesc, pentruca nefericirea lor să ne semnaleze nouă pozițiile de artă pe care să le ocolim. Dar la această eroică misiune, se mai adaogă una: aceia de „rău la rău“, aceia de antidot menit a curma ravagiile pe care, în artă, le face mentalitatea proprietară.
Două estetici sînt în luptă. Estetica proprietarului și cea a parvenitului. Cea dintîiu păstrează tot ce-i cade subt mînă, preface în frumos tot ce-i intră în posesiune. Parvenitul, dimpotrivă: elimină mult și păstrează puțin. Dadaistul svîrle tot trecutul pe fereastră, futuristul oprește din viitor numai un minimum strict indispensabil, constructivistul distruge aproape tot ce este; snobii frumosului contemporan selectează într’una, cu înverșunare, cu exagerare.
Două estetici sînt în luptă. Dacă le-am lăsa singure, ar face mult rău artei. Căci una caută s’o imbecilizeze, alta s’o înnebunească. Împreunate însă, își neutralizează efectul toxic. Estetica proprietarului e prea ospitalieră: primește tot ce cumpără. Estetica rastacueră e prea puțin primitoare; din antagonismul lor, echilibrul e finalmente păstrat, în așteptarea unor vremi mai bune pentru artă.
Estetica proprietarului moare. Estetica parvenitului, ca tot ce e medicament, are o durată vremelnică și provizorie. Mai curînd sau mai tîrziu, prostul-gust pasiv al salonașelor de provincie, cît și prostul-gust activ al modernilor căutători de frumos-cu-orice preț, vor ceda locul esteticii de mîni.
Care îi vor fi legile, legile acelui bun-gust ce nu e încă, – nu se poate spune în amănunte. Un lucru pare însă de pe acuma previzibil: disocierea noțiunii de artă de aceia de proprietate. Un exemplu: după toate probabilitățile, în societatea care își pune candidatura la succesiunea celei de astăzi, frumusețea arhitecturii oricărei case, fie chiar a celei mai modeste locuințe private, nu va mai fi lăsată la libera socotință estetică a particularilor. O casă e văzută de toată lumea care trece. Cu ce drept locatarul își permite a ofensa ochiul comunității? De altfel nici „arhitecții primăriei” nu au cădere să decidă singuri. Trebuie aici o colaborare generală și controlată a întregii simțiri artistice din societatea aceia, o conlucrare a tuturora, printr’unul din acele mijloace ingenioase pe care în zadar socialiștii de astăzi se încearcă a le cunoaște, căci ele sînt secretul nedivulgabil al socialiștilor de mîne…
Așa dar, disocierea dintre artă și proprietate. Aceasta e reforma fundamentală, la care nu cu puțin contribuie lăudabila sforțare a exasperaților vînători de urît contemporan. Dezorientarea pe care ei o aduc în artă nu-i decît în aparență răufăcătoare. Căci bine este să se distrugă, atunci cînd ceva este de distrus, cînd ceva este de distrămat.
Disocierea dintre artă și proprietate. Cînd această prefacere va fi trecut în rîndul realităților împlinite, – atunci misiunea nefericiților cavaleri ai prostului-gust va lua și ea sfîrșit…
D.I. Suchianu
(Din Viața Romînească nr. 8, 1925, Anul XVII, pp. 264-267)
Notă: aceasta e o încercare de reamintire a unui trecut cultural deseori omis, din lipsă de informație sau din interes. Cum și numele autorului, D. I. Suchianu (1895-1985), un personaj ilustru încă în anii ’70 ai secolului trecut, estet recunoscut, critic și teoretician al filmului, traducător, critic de artă, pe scurt un om de cultură și de gust. S-a păstrat în reproducerea textului ortografia epocii, inclusiv, cu î din i inclusiv când e vorba de numele țării și deci și al revistei: Viața Romînească. Nu strică, din când în când, să te privești în oglinda unei trecute vieți a Vieții Românești.
[1] rastacuer. fr – parvenit