Iertare, dar, ca intrare în temă, încep autoreferențial, mărturisind că îmi place poezia, nu versul. Versuri fără poezie – cât frunză și iarbă, poezie cu versuri – mult mai puțin. O fi aici un paradox? Ce te-ar duce la gândul că poezia ar exista nu grație versului, ci în pofida acestuia?
E mai complicat decât s-ar părea. Versul e ceva deja atins de păcat. Poezia e însăși puritatea. Ea este Eva de până a fi mușcat din măr. (Atunci Adam i-ar fi spus: „Eva, nu se vorbește cu gura plină. Termină de mâncat mărul, apoi zi ce ai de zis”.)
Versul e Adam după ce a mușcat din măr, de atunci, de la începutul începuturilor, când Dumnezeu numărase: Unu, doi… El și ea…, astfel dând rezultatul extraordinar al primului recensământ pe Pământ. (Pe timpul marelui poet Vergiliu încă nu se știa de Adam și Eva, de aia poetul susținuse că: Dumnezeu iubește numerele impare.)
Chiar dacă nu totdeauna se și scrie, poezia se zămislește și se rostește totdeauna în toate limbile, adică și în limba pe care o cunoștea șarpele (pe atunci, limbă unică? dispărută deja?), în care vicleana târâtoare le spuse Evei și lui Adam prima poezie erotică, de dragoste, de pacoste. Și așa cum cei doi erau destul de recent născuți, Adam părea cam neînvățat, neexperimentat, oarecât tontălău (nu fie cu supărare), încât, atunci când Eva l-a cuprins ispititor de gât, el nici gând că se lasă pe dinafara poruncilor Domnului, că astfel contrazice Creatorul, punându-I la îndoială intențiile, grijile, proiectele și că ar trebui ca ei, Adam și ea Eva, să înceteze a mai vorbi cu șarpele în acea limbă (să vezi, o cunoșteau cu toții, câți erau prin rai!), în care lighioana le spunea curată poezie în ipocrizie, blestemăție, erotică blasfemie și alte păcate, din care avea să li se nască primul fiu, Cain căinatul, ce născoci asasinatul. Iar cu moartea lui Abel se pare că a și început decadența acelei limbi, în care vorbise șarpele raiului – limba poeziei, edenică, sfielnică, jertfelnică. (Însă, încetul cu încetul, limba adamică de măr dulce a trecut în limba de lemn amar din pomul, în care crescuse mărul dulce al cunoașterii și păcatului, din care și în care nu puteau să nu apară cariii discordiei.)
Pe de altă parte, mușcatul din măr în paradis a însemnat întâia administrare de vitamine în organismul primului om: vitamina C și beta caroten; apoi vitamine din complexul B – riboflavina, tiamina și piridoxina/vitamina B-6, despre care Adam nu știa mare brânză. (Dacă dorești vitamine, trebuie să păcătuiești!) (Iar unii exegeți susțin că, de fapt, Eva a mușcat din fructul interzis nu pentru sex, ci pentru dietă…)
Inițial, în naivitatea ei paradisiacă, Eva crezu că Adam e un fel de animal ce are coada dinainte. Abia pe urmă veni fructul interzis pus în fatala cauză că Adam s-a lăsat ispitit să muște din el.
Dacă acel măr din rai îi cădea în cap lui Adam, sigur că nu se întâmpla ceea ce i s-a întâmplat lui Newton. Și încă ceva: nu se știe ce s-ar fi întâmplat cu lumea, dacă mărul i-ar fi căzut în cap lui Adam. Sau, Doamne ferește, Evei. Însă și într-un caz și în altul cursul omenirii putea fi altcumva. Astăzi, însă, este așa cum este, apucat(ă) rău cu corectitudinea politică și de gen, cu Eva orgolioasă, feministă, suferind – zic unii – de contaminarea adamică. Iar eu unul mă întreb: Să fi contat din ce parte a fost extrasă coasta-Eva lui Adam, din dreapta, din stânga? Pe atunci pare-se încă nu se făcea politică… Iar astăzi, în elementul feminin Adam a rămas doar în adresarea: mAdam! Mărul care mai întâi i-a deschis instinctul de iubire, apoi, la izgonirea din paradis, l-a copleșit cu regretul de gândire. Cu toate că, inițial, Adam se oțărâse, zicând: „Dar nu vreau să mușc din măr!”, însă Eva i-o tăie scurt: „Despre gusturi nu se discută!”
În fine (de etapă) prima versiune ar fi că mărul cunoașterii le-a întunecat mințile lui Adam și Eva, i-a cam… prostit.
Însă versiunea secundă pare ceva mai plauzibilă: Mărul cunoașterii le-a luminat mințile virgine lui Adam și Evei, dânșii dându-și seama ad hoc ce au de făcut: lumea.
Tot aici ar fi să menționăm că, judecând după câte știe lumea noastră, se vede că Adam a mușcat din mărul cunoașterii doar o fărâmă infimă… Iar odată, după ce mai prinsese la minte, Adam, imprudent, i-a propus Evei să discute filozofie, ceea ce de fapt nu era decât (cea dintâi!) hărțuire… spirituală! Iar altă dată, când, din diverse motive personale, Eva se răsti cu: „Gata, Adame, divorțăm!”, bărbatul făcu implorator: „Doamne, pune-mi coasta la loc!” Astfel că, atunci când le mergea anevoios căsnicia, Eva pleca la Tata… (De, și astăzi situația cu soțiile e așa cum este, pentru că, din păcate, Adam nu a avut vreo coastă ideală…) Uneori, se întâmpla să vină Adam și să o înduplece să se întoarcă acasă. Așa că nu a fost să se răzlețească, continuând să trăiască împreună și să procreeze urmași. E drept, din vreme în vreme, Eva îi număra lui Adam coastele. (Până la călcâiul lui Ahile, vulnerabilă a fost coasta lui Adam. Unii sceptici merg și mai departe cu presupunerile: cică, după ce Adam a înșelat-o pe Eva, sau invers, Eva pe Adam, omul a început să provină din maimuță.) Iar când Adam o întreba: „Eva, mă iubești?”, ea răspundea: „Dar tu în locul meu ce-ai face?” „La fel…”, conchidea bărbatul. Iar la un moment dat Geneza zice: „după nașterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; și a născut fii și fiice”. Deci, împreună cu Eva a trăit sute și sute de ani! (Cică 930.) Ce înseamnă să nu ai soacră! Și să te însori chiar din prima zi a apariției tale pe lume!
(Iar dacă în locul lui Adam și al Evei ar fi fost Romeo și Julieta, lumea nu se mai năștea.)
După izgonirea Evei și a lui Adam (ordinul paradisiac către Adam și Eva suna cam astfel: „Gata, vă ridicați de jos fiecare frunza lui și – pa, pa!” Pentru că designer-croitorul primordial a fost sfiiciunea, ce le-a propus Evei și lui Adam câte o frunză. Probabil, acele frunze au ajuns și în primul second hand… Apoi nu este exclus ca Adam și Eva să-și fi rupt frunzele din propriul arbore genealogic.) Astfel, în rai a existat prima și ultima criză demografică, reprezentată ca: ± 2 = 0. (Ce mică a fost la început omenirea – doar Adam și Eva! Dar parcă Dumnezeu nu făcea parte din ea?…) Iar dânșii, biblica pereche, El și Ea, izgoniți de pe sub boschetele raiului, în principiu ar fi putut fi considerați cei dintâi predați destinului de boschetari. Din motivul că, odată ce, o vreme (cea de la începutul începuturilor), în Geneză nu a existat vreun cod de legi, Adam și Eva au fost niște ne-legiuiți.
Chiar dacă de-a pururi nu se va lămuri, cum că Adam-Eva s-au făcut vinovați cu sau fără de vină, concluzia despre imanenta unire, ca amestec de soare și tină, zis banal – mariaj, paradisiacul aliaj e dat să fie, obligatoriu, din iubire și vinovăție. Iar Adam și Eva au rămas în analele lumii drept cei dintâi pământeni cărora li s-a retras cetățenia (paradisiacă). Sau cei dintâi declarați persona non grata.
Spre o posibilă concluzie mai generală te duce gândul că, poate, tocmai din motivul că a făcut ca bărbatul și femeia să fie goniți din rai, șarpele rămâne simbolul înțelepciunii…
În fine (conciliant și, precum începutul acestei istorisiri, poetic, metaforic), dacă nu ar exista Dumnezeu și copiii Săi, Adam și Eva (și noi, de asemenea copiii Lui), nu ar fi existat câți și mai câți, câte și mai câte, din altă parte, decât de la toți, de la toate acestea, noi nu am fi avut imaginație pentru a le inventa, pentru a ne inventa. Cu tot cu imaginație și inventivitate. Am fi fost depășiți, creator, de situație, de toți, de toate, încă de la Începutul începuturilor, când a fost Cuvântul. Divin.
…Apoi lingvistica a trecut în seama lui Adam. Dar mai ales a Evei. De unde și noțiunea de limbă maternă.
Rezumat:
La facerea lumii, până să fi început să dea glas Adam, dar mai ales Eva, era atâta liniște în jur, încât, la un moment dat, Lui Dumnezeu i se păruse că e surd.
La facerea lumii era atâta liniște în jur, încât Creatorului i s-ar fi părut că încă nu crease auzul.
…Apoi au apărut Adam și Eva, cazul limpezindu-se ca de la sine, când șarpele prinse a vorbi ceva despre un măr.