DESPRE POIETICA HERMETICĂ (II)

1. Preambul

 În comunicarea anterioară privitoare la poietica hermetică, am menționat o problemă cu care se confruntă post-modernismul fundamentalist,^[1] anume folosirea unui limbaj cât mai comun, „limbajul străzii” – de altfel, nu doar limbajul este „coborât în stradă”, ci și tematica, viziunea și, așa cum arăt în altă parte,^[2] exemplaritatea și pedagogismul operei literare.

Desigur, curentele (sau módele, după caz), se auto-instituie, în sensul că depășesc o masă critică (un prag de semnificație) peste care exercită un fel de atracție gravitațională, analog cu modul în care se petrec lucrurile în cazul canonului literar.^[3] Așadar, aceste reașezări de viziune artistică, de poietică (scriitură), de rol etc. trebuie interogate din perspectiva viabilității lor și, mai ales, a artisticității pe care o proclamă și, desigur, o realizează în mod practic. Cel mai simplu pentru noi, cei care simțim nevoia formulării unor asemenea interogații, ar fi dacă am avea la dispoziție teoria care introduce acel curent/acea modă dar, așa cum este evident, post-modernismul, care neagă din start și cu vehemență, tocmai meta-narațiunea, nu poate, fără a se auto-contrazice, să ofere o asemenea teorie fondatoare. El rămâne o colecție de fragmente (faimosul fragmentarism, întâlnit, de altfel, și în filosofie – vezi Wittgenstein sau Nietzsche sau Tolstoi sau Alexandru Dragomir, la noi), iar auto-intitulații post-moderniști trebuie să-și declare, periodic și în diverse feluri, afilierea, pentru a nu fi uitați, ca post-moderniști, de cititori sau de teoreticienii ori criticii literari.

În acest context, al limbajului, voi face, în prezenta intervenție, câteva considerații din perspectiva subiectului care ne interesează, adică hermetismul poietic și anume: (a) conservarea/violarea condiției de literaritate în limbajul utilizat în literatură; (b) aruncarea esteticului în ostentație (originalitate, stranietate, singularitate și altele asemenea)^[4]; (c) unele provocări ale hermeticului; (d) unitatea relevantă de semnificație din perspectiva hermetismului; (e) relația operă deschisă – operă închisă în contextul hermetismului.

2. Din nou, despre literaritate

Am examinat, foarte succint, problema literarității ca proprietate de tip conditio sine qua non a obiectului literar, adică a operei/creației literare, în altă parte.^[5] Având în vedere subiectul prezentei intervenții, cer permisiunea să reiau ideile de bază care oferă o descripție (logică) a conceptului de literaritate. În esență, literaritatea este dată de conjuncția a trei predicate, pe care le numesc, datorită rolului lor institutiv, predicate de suficiență:

(i)       literalitate: acest predicat cere ca obiectul literar să fie exprimat, pentru a căpăta proprietatea de perceptibilitate, în cuvinte (lat. Verbum – cuvânt, verba – cuvinte).^[6] Desigur, cuvântul poate fi fie scris, fie rostit, deși multe dintre opiniile teoreticienilor asociază în mod limitativ literatura cu compoziția scrisă. Trimiterea numelui acestui predicat este, desigur, la literă, nu la cuvânt, dar litera nu are semnificație pers se, la fel cum se întâmplă, în logică sau în semiotică, cu sincategorematicele;

(ii)     abatere: acest predicat cere ca limbajul utilizat în elaborarea obiectului literar să difere (desigur, gradul diferenței este relativ) de limbajul comun.^[7] Problema cu acest predicat este că și jargonul (de exemplu, cel științific, sau cel filosofic) diferă de limbajul comun, de aceea trebuie făcută o precizare importantă aici: abaterea de la/diferența față de limbajul comun se face prin utilizarea tropilor (din gr. τρόπος, care înseamnă figură de stil, adică se referă la utilizarea limbajului/cuvântului într-un sens figurat, nu în cel propriu) nu prin definiții/accepțiuni specifice, așa cum se întâmplă în cazul jargonului. De aceea, acest predicat ar mai putea fi numit tropozie.

(iii)    închidere estetică: acest predicat cere ca obiectul literar să aibă ca finalitate, fie în prezența scopului, fie în absența acestuia, esteticul.^[8] La estetic m-am referit, în mod relativ detaliat în altă parte,^[9] aici voi spune doar că eidos-ul esteticului este simetria (de orice fel și în orice mod realizată în obiectul literar), ca expresie explicită a armoniei de substrat.

Concluzia este că un obiect literar este calificat (calificabil) ca atare doar dacă întrunește cele trei predicate de suficiență menționate mai sus. Absența oricăruia dintre aceste predicate respinge obiectul în cauză de la calitatea de obiect literar sau de la apartenența la literatură. Desigur, examinarea verificării celor trei predicate face obiectul hermeneuticii (Nota bene: predicatul literalității este, totuși, de natura evidenței^[10]), cel mai dificil de „tranșat” fiind predicatul care se referă la închiderea estetică.

Revenind la tema limbajului străzii, este evident că acesta nu verifică predicatul abaterii de la limbajul comun, deoarece este la fel de evident că așa-numitul limbaj al străzii vrea să spună, pur și simplu, că este vorba despre limbajul comun. Ironia (Nota bene: la ironie ca poietică post-modernistă, mă voi referi mai jos) face ca reprezentaționalitatea, repudiată ca „steag” al modernismului (modernismul fiind, aici, desigur, nomen odiosum!) să fie copios readusă în scenă exact prin absența acestui predicat al abaterii – abaterea ar fi redus sau, la limită, eliminat reprezentaționalitatea.

Mai mult decât atât, absența abaterii alimentează absența sau insignifianța închiderii estetice, cel de-al treilea predicat al literarității. Într-adevăr, limbajul străzii (recte, limbajul comun) nu a fost creat pentru a (se) exprima (în) tropi, ci pentru a descrie mediul, din orice perspectivă, în așa fel încât viața să decurgă normal (în primul rând, prin evitarea riscului care afectează supraviețuirea și, în al doilea rând, prin facilitarea manifestării grijii heideggeriene care incumbă ființării sau, mai aproape de conceptul originar, care incumbă fiind-ului hic et nunc, adică Dasein-ului).

Se poate spune că absența (care, ca absență, nu poate fi, principial, eliminată) teoriei fondatoare a post-modernismului, a condus, în mod ironic, cum spuneam, la absența literarității multor producții „literare” ale atât de prolificilor și încrezătorilor în sine autori încadrabili în post-modernism – acest fapt, care mie mi se pare indubitabil, nu pare, totuși, să creeze angoase pentru cei vizați, adică pentru post-moderniștii înșiși.

Pentru a face legătura cu subiectul principal al comunicării – poietica hermetică – să observăm faptul că limbajul fără abatere nu este pasibil decât de nivelul de codificare 0, adică nu are decât semnificația primară/primitivă conferită de chiar definiția cuvintelor/termenilor utilizați în limbaj. Concluzia este că așa-numitul limbaj al străzii (limbajul comun sau limbajul „civil”, de toate zilele) iese din sfera literarității prin nerespectarea condiției de abatere. Nerespectând condiția de abatere, limbajul străzii compromite, în mod iremediabil, așa cum am menționat deja, și verificarea condiției de închidere (sau finalitate) estetică. Avem, așadar, o dublă violare a predicatelor de suficiență ale literarității.

3. Două interacțiuni ale hermeticului

3.1. Stranietatea

S-a spus^[11] că una dintre sursele esteticului este stranietatea. Oricum am defini stranietatea, semnificația sa nu poate să rateze atribute ca: ieșită din comun, ciudată, neașteptată, surprinzătoare, șocantă, unică^[12] etc. Îmi propun să examinez dacă stranietatea, urmărită de unii autori în mod programatic, ca modalitate de a atrage atenția criticii literare și, prin asta, de a pătrunde în canon, cum susține Harold Bloom, sau (mult mai rar) de a înnoi scriitura literară, își poate îndeplini, în mod real, rolul asumat. În ultimul caz (desigur, dezirabil), e nevoie, însă, de un fundament teoretic solid care să susțină stranietatea în cauză ca pe o inovație prozodică, și nu ca pe un zorzon menit să „sune din coadă”, ca să-l parafrazăm pe poetul absolut. Considerațiile mele în această materie sunt următoarele:

• stranietatea nu poate înlocui exemplaritatea (sau, cel puțin, reprezentaționalitatea) „factualului” expus în opera literară. Oricât de șocantă ar fi imaginea expusă în opera literară, dacă acea imagine nu verifică criteriul exemplarității, rămâne o curiozitate regională, care poate servi petrecerii timpului liber, dar care nu comunică nimic receptorului nici din perspectivă estetică (adică la nivelul „instrucției”), nici din perspectivă pedagogic/etică (adică la nivelul „educației”). În alte cuvinte, receptorul nu va fi prin nimic diferit după ce a citit opera literară în cauză față de status-ul său dinaintea actului lecturii, or, asta înseamnă că actul lecturii nu și-a produs efectul pedagogicității;
• așadar, stranietatea nu este o condiție de suficiență a hermeticului deși, evident, poate fi o condiție de necesitate a acestei proprietăți a textului literar.^[13] Nu cauționez cu caracter obligatoriu funcționarea stranietății ca hermetism, dar accept această posibilitate;
• întrucât stranietatea nu este, în mod necesar (adică, implicit), hermetism, consider că această proprietate – de stranietate – nu are nici o relevanță din perspectiva chestiunii hermetismului textului literar;
• dacă, însă, codificarea semnificației, implicată de stranietatea prozodică, este o codificare autentică, atunci, prin accident, aș spune, adică în mod contingent, stranietatea poate fi o sursă de hermetism.

 

3.2. Originalitatea

Originalitatea poieticii^[14] constituie o problemă mai dificilă, de aceea voi discuta, în marja ei, două chestiuni complementare care pot arunca o lumină asupra conceptului de originalitate poietică: (a) reportul dintre originalitate și noutate în poietică/scriitură; (b) relația originalității poietice cu hermetismul textului literar.

(a) originalitate vs. noutate în poietică

Insist asupra faptului că nu discut noutatea poetică, adică noutatea ideii poetice (mă refer la ideea poetică deoarece poezia este referențialul predilect al acestei comunicări), ci discut noutatea poietică. Dacă noutatea poetică este „rezultatul” intuiției poetice (sau ceea ce unii poeți numesc, cu un aer ezoteric, de „ales”, inspirație), noutatea poietică este rezultatul unei deliberativități, adică al unei intenționalități, posibil programatice, a autorului operei literare. Așadar, noutatea, definită ca un lucru, sau o proprietate, sau o relație care nu a mai fost „în lume” până atunci,^[15] este, prin ea însăși, o creație. Originalitatea, în schimb, este o noutate, pentru a spune astfel, de un „grad” mai mic, în sensul că ea vizează modul, în timp ce noutatea vizează nominalul. Câteva considerații punctuale pot clarifica aceste aserțiuni și distincții operate:

• originalitatea nu implică noutatea nominală, ci noutatea modală, în sensul că o utilizare diferită (într-un sens, de fapt, o noutate, dar ca utilizare, nu ca ocurență, să spunem, ontologică) a ceva „vechi” reprezintă un mod performativ propriu al autorului în cauză. Definirea originalității ca noutate modală, și nu ca noutate nominală, poate reprezenta, din punct de vedere metodologic, un instrument hermeneutic de clarificare a unor aspecte importante privind poietica (inclusiv din perspectiva stilului^[16]);
• desigur, originalitatea, ca „noutate” performativă/modală, poate avea valoare adăugată din perspectivă estetică dar, cum se știe, combinarea morfologică a ceva pre-existent nu poate constitui noutate (Nota bene: o analogie relevantă poate fi făcută, aici, cu silogismul: concluzia silogismului este deja conținută în premise, deci ea nu este ceva nou – noutatea ar consta, în acest caz, în modificarea premiselor dar, evident, noile premise vor conține deja „noua” concluzie).

(b) originalitate vs. hermetism în poietică

• fiind doar modală, originalitatea nu poate avea ca rezultat codificări de ordin superior ale semnificației (referențialului), ceea ce înseamnă că ea, originalitatea poietică, nu are incidență hermetică în obiectul literar în cauză;
• s-ar putea pune întrebarea dacă nu, cumva, codificarea/simbolizarea ar putea avea, ea însăși, un caracter original și, ca urmare, originalitatea ar fi producătoare de hermetism. Opinia mea în această materie este următoarea: orice codificare/simbolizare constituie noutate, deci, eo ipso, este originală, deoarece, așa cum s-a spus mai sus, deși noutatea implică originalitatea, originalitatea nu implică noutatea (relația logică de implicație se referă, desigur, la necesar). Aceasta înseamnă, iarăși, că nu originalitatea poate avea impact hermetic, ci noutatea.

4. Alte „provocări” hermetice

4.1. Limbajul străzii

În ultimul timp, dintr-un ostentativism destul de agresiv (venit, îndeosebi, dinspre „tabăra” post-modernismului în literatură), mulți analiști (sau doar scriitori de articole) echivalează sintagma limbaj comun cu sintagma limbaj al străzii. Desigur, din perspectiva referențialului/denotatului, cele două sintagme sunt echivalente. Cu toate acestea, din perspectiva sensului/conotatului, sintagma limbaj al străzii poartă cu sine sugestii peiorative evidente. Nu voi apela la aceste sugestii peiorative pentru a respinge sintagma în cauză și voi presupune, în consecință, că ea nu face decât să descrie, cu acuratețe, o anumită versiune a limbajului, așa cum acesta este utilizat de majoritatea oamenilor în majoritatea timpului. Mai mult decât atât, interacțiunea generică a indivizilor se produce „în” acest limbaj – evident, ignorăm inserțiile de vulgaritate sau de neregularitate (cum ar fi violarea normelor gramaticale). Cu toate acestea, consider că limbajul străzii nu are vocație hermetică, el nu se comportă din perspectivă meta, pentru a spune astfel, față de semnificația primară (de ordin 0) a lexicului vehiculat. O anumită opacitate a limbajului străzii pentru cei care utilizează un limbaj „academic” rezultă mai degrabă din modul în care sunt pronunțate cuvintele, din topica frazei, din accentuarea silabelor sau din diverse regionalisme/localisme, nu din simbolizări/codificări de ordin superior.

4.2. Argoul

Argoul, în schimb, pare a avea o asemenea vocație a hermeticului. Într-adevăr, cuvintele, sintagmele și alte construcții sintactice de argou primesc și vehiculează semnificații de ordin cel puțin 1 (semnificație a semnificației). Aici, „proba” constă în chiar opacitatea pe care argoul o exhibă față de cei din afara regiunii argotice în cauză. Chiar și cazul în care unele cuvinte desemnează, de fapt, alte cuvinte, poate fi contabilizat la ocurențe hermetice, deoarece introduce simbolizări ale simbolului.

4.3. Jargonul

În schimb, jargonul nu are vocație hermetică. Semnificația cuvintelor este dată prin definiție (descriptor sau descripție a numelui, în terminologia lui Bertrand Russell), ceea ce reprezintă, evident, o semnificație primară (de ordin 0). Ba chiar mai mult, prin… definiție, jargonul nici nu poate fi hermetic, el trebuie să aibă o circulație universală. Notațiile (adică scurtăturile operaționale) din jargon (de exemplu, din matematică sau din logică) nu au nici o relevanță din perspectivă hermetică, deși, într-un fel, ele sunt semne ale semnelor verbale, dar, cum spuneam, această dedublare nu se face din perspectiva semnificației, ci doar din perspectiva operaționalității,^[17] deci nu reprezintă o trimitere spre proprietatea de hermetism.

4.4. Limbajul TT

Prin limbaj TT înțeleg limbajul utilizat în rețelele de socializare virtuală („botezul” este dat, aici, de rețeaua TikTok dar, evident, limbajul TT se referă la orice rețea de socializare virtuală – X/Twitter, facebook etc.). Nevoia de comunicare rapidă a condus la tot felul de prescurtări sau abrevieri, ceea ce, prima facie, trimite la codificare/simbolizare a unităților de semnificație, în acest caz, cuvintele. În realitate, nu avem de-a face cu o codificare/simbolizare autentică, ci cu una aparentă, acele prescurtări/abrevieri nu constituie semnificații ale semnificației, semnificația de ordin 0 (primară) se conservă, doar „vehiculul” de transmitere a ei se modifică și anume dintr-o perspectivă pur (și simplu) instrumentală.

4.5. Tropul în trop – mise en abyme

O problemă specială o reprezintă procedeul poietic/prozodic denumit mise en abîme. Procedeul este de tipul păpușilor matrioșka, sau, pentru a apela la o analogie mai „științifică”, de tipul fractalității. Este vorba despre o auto-similaritate (sau auto-similarizare) relativă la un fapt, eveniment, reflecție din off și altele  asemenea. Din descrierea procedeului în cauză, rezultă, în mod peremptoriu, cred eu, că acesta nu interferează cu hermetismul. Mise an abîme nu introduce semnificații ale semnificației, acestea, dacă există, sunt conținute deja în faptul, evenimentul etc. inițial, adică în cel care, prin mijloace pur poietice/prozodice, este repetat, multiplicat, înfășurat, exacerbat/diminuat în economia operei literare în cauză. Conchidem că acest procedeu nu are, cum s-ar spune, vocație hermetică.

4.6. Ironia

Limbajul, inclusiv cel al străzii (acesta din urmă fiind, desigur, un limbaj cu totul onorabil, după cum am arătat deja la începutul discuției, dar care nu este, totuși, un limbaj literar) este capabil, așa cum știm cu toții din propria experiență, de ironie. „Teoria” post-modernistă statuează că ironia (alături de pastișă și, foarte interesant, de… plagiat^[18]) constituie una dintre modalitățile poietice de bază ale post-modernismului. Este de arătat, însă, că ironia nu e, nicidecum, un trop (și, a fortiori, plagiatul nu e un trop). Ironia este o exprimare verbală care, în mod explicit spune ceva dar, în mod implicit (aici este… ironia) spune sau are intenția de a spune exact contrariul. Avem, așadar, de-a face cu o inversare (sau substituire) de intenționalitate.. Consider că ironia are „proprietăți” hermetice deoarece introduce semnificații de ordin superior semnificațiilor existente ale cuvintelor sau sintagmelor utilizate „la vedere”. Cu toate acestea, ironia trebuie să păstreze o anumită transparență, ceea ce înseamnă un grad relativ mic de codificare/simbolizare, pentru că, în caz contrar, riscă să nu fie înțeleasă. Ironia, așadar, practică, pentru a spune astfel, un hermetism „popular”, relativ accesibil, probabil de ordin cel mult 1 de codificare/simbolizare.

4.7. Minciuna

Minciuna este modul, de regulă verbal, prin care un fapt/eveniment/stare/proces etc. fals este prezentat ca fiind adevărat, condiția fundamentală fiind aceea ca persoana care emite aserțiunea în cauză să fie conștientă că exprimă un fals. De observat că și minciuna spune contrariul, la fel ca ironia doar că, în acest caz, este vorba despre o inversare (substituire) de factualitate (minciuna exprimă, cu o intenționalitate univocă, ceea ce este contrar adevărului sau, mai riguros, ceea ce asertorul crede că este contrar adevărului^[19]). Asemănarea dintre ironie și minciună constă, desigur, în faptul că ambele operează cu substituiri, dar asemănarea se oprește aici: minciuna nu are proprietăți hermetice, ea vizează întotdeauna doar semnificația primară (de ordin 0) – așadar, în timp ce inversarea de intenționalitate, proprie ironiei, este pasibilă de codificare/simbolizare de ordin superior, inversarea de factualitate, proprie minciunii, nu este pasibilă de semnificare a semnificației.

4.8. Plagiatul

A plagia (a-ți însuși, fără drept, ceva ce aparține altcuiva^[20]) înseamnă, din punct de vedere logic, a minți, așadar plagiatul este o (specie de) minciună. Diferența față de minciuna „standard” este că, în timp ce aceasta din urmă este orientată spre celălalt, plagiatul este o minciună orientată spre sine. Fiind minciună, plagiatorul trebuie să fie conștient de acest fapt, el știe că se minte plagiind – per a contrario, o persoană care nu este conștientă că plagiază (Nota bene: o asemenea situație este pur ipotetică, deoarece, practic, este imposibil ca plagiatorul să nu știe că plagiază), nu plagiază, asta desigur din propria perspectivă, deoarece, din perspectivă externă, plagiatul se produce, oricum.^[21]

4.8.1. Plagiatul ideatic

Plagiatul ideatic se referă la plagierea poetică, de exemplu, la plagierea ideii poetice. Să luăm un exemplu din poetul gingaș: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în față”.^[22] Ideea poetică este apariția unui sentiment (al iubirii, în acest caz), în mod brusc și sub o materializare care sugerează forță, caracter intempestiv, posibil fatal (din perspectivă metafizică), în calea omului. Dacă un alt poet ar elabora versul „Mantie neagră, moartea / m-a acoperit dintr-o dată” este evident că avem de-a face cu un plagiat ideatic – un plagiat al ideii poetice, deoarece semnificația, mutatis mutandis, este aceeași cu a sursei. Este evident că plagiatul ideatic nu are vocație hermetică.

4.8.2. Plagiatul textual

Plagiatul textual este mai puțin ezoteric decât plagiatul ideatic. Prima facie, el pare complet independent de hermetism. Totuși, aș vrea să discut o… complicație. Mă refer la cazul (destul de frecvent în scrierile post-moderniste cu caracter ostentativ) în care un text preluat prin plagiat este inserat într-un text original, din rațiuni de construcție literară (cum este cazul procedeului mise en abyme, de exemplu). În acest caz, posibil, avem, în continuare, un plagiat, desigur, dar din perspectivă hermetică, se pare că este posibilă o codificare/simbolizare de ordin superior. Așadar, plagiatul textual poate avea, în anumite condiții, valențe hermetice.

4.8.3. Plagiatul poietic/prozodic

Plagiatul poietic/prozodic este mai puțin frecvent în literatură. Motivul pare a fi interferența acestui tip de plagiat cu stilul. Cum orice autor este sclavul (și, stăpânul) propriului stil, plagiatul poietic pare a însemna, în esență, plagiatul de stil. Trebuie spus că plagiatul de stil este cel mai evident, adică vizibil, plagiat dintre cele trei categorii de plagiat inventariate aici, aceasta fiind rațiunea pentru care critica literară dă note extrem de mici în aceste cazuri (de exemplu, poeziile eminesciene ale lui Alexandru Vlahuță sau ale Veronicăi Micle). Din perspectivă hermetică este evidentă lipsa de relevanță hermetică a acestui tip de plagiat.

5. Unitatea relevantă de semnificație

În prima parte a acestui eseu, am făcut câteva referiri la unitatea de semnificație relevantă dar, evident, forma corectă a sintagmei trebuie să fie unitatea relevantă de semnificație (URS), pentru că nu despre relevanța semnificației este vorba (aceasta este o problemă distinctă și vizează exemplaritatea, despre care am vorbit în altă parte (vezi nota 3), ci despre relevanța unității (prozodice) purtătoare de semnificație. Problema URS este, mai degrabă, o problemă topologică decât una logică, în sensul că autorul (și, în mod autonom, precum și din altă perspectivă, receptorul/cititorul) este liber să aleagă unitatea de semnificație care i se pare relevantă pentru scopul particular al creației sale sau pe care o propune cititorului ca fiind relevantă. Întrucât, așadar, aici avem de-a face cu o decizie auctorială închisă (adică fără acces din afară, de exemplu, din partea teoreticianului literar sau a criticului literar), voi putea face doar câteva considerații de tipul efectului, nu al cauzei formării URS, desigur, din perspectiva care interesează aici, și anume perspectiva hermetismului:

• poate exista o specie de mise en abyme referitoare nu la idee sau la prozodie, care sunt cazurile „standard” în materie, ci referitoare la semnificație. Aceasta nu este ceva nou (în sensul conceptului de noutate discutat mai sus), dar are relevanță hermetică pentru că o semnificație auto-similară poate avea proprietăți de semnificare a semnificației conținute;
• mise en abyme aplicată la semnificație este echivalentă cu mise en abyme referitoare la URS, adică avem de-a face cu URS integrate de (înfășurate în) alte URS;
• în alte cuvinte, este posibilă o semnificare a semnificării pur și simplu prin procedeul mise en abyme aplicat URS.

Întrucât chestiunea hermetismului din perspectiva URS este mult mai complicată, mă limitez, aici, la aceste scurte considerații generale, urmând să revin asupra sa.

6. Operă deschisă/operă închisă și hermetism

Raportul dintre caracterul deschis/închis al operei literare generice și hermetism a fost tratat, în teoria literară, îndeosebi dintr-o perspectivă semiotică generală (vezi contribuțiile productivului Umberto Eco). Eu consider că o perspectivă cu mult mai generoasă ar fi, însă, cea epistemologică, respectiv cea logică. La prima perspectivă mă voi referi cu un alt prilej, acum voi face doar câteva succinte considerații din perspectivă logică.

Accepțiunea curentă în privința conceptului de operă deschisă este aceea că opera deschisă permite o hermeneutică extinsă a receptorului/cititorului, în timp ce opera închisă nu permite așa ceva. În încheierea comunicării de față, îmi propun să schițez problema raportului dintre deschiderea/închiderea operei literare din perspectivă hermetică:

• este de natura evidenței că există grade de deschidere (și, prin „diferență față de 1”, grade de închidere) a operei literare generice, indiferent de genul literar avut în vedere; în plus, este la fel de evident că o deschidere completă nu poate exista (cu excepția, poate, a cărții care are toate foile albe – vezi inventivitatea post-moderniștilor aici), la fel cum o închidere completă nu poate exista (cu excepția… absenței operei literare – ceea ce nu este exclus să le vină în cap post-moderniștilor);
• în acest context, se pune întrebarea: care este relația dintre gradul de deschidere/închidere a operei literare^[23] și hermetism? Opinia mea, pe care o expun dezbaterii, este următoarea:

–         gradul de hermetism este invers proporțional (nu neapărat în formă liniară) cu gradul de deschidere, întrucât creșterea gradului de deschidere echivalează cu „retragerea” autorului din procesul de codificare/simbolizare, ceea ce micșorează probabilitatea existenței unor semnificări ale semnificărilor. Nota bene: nu este vorba despre moartea autorului, propovăduită de post-structuraliști (Barthes, Foucault), ci despre rămânerea lui într-o expectativă extinsă;

–         în mod echivalent, gradul de hermetism este direct proporțional cu gradul de închidere (nici aici neapărat în formă liniară), întrucât, de data aceasta, autorul își semnalează prezența în procesul de codificare/simbolizare, ceea ce mărește probabilitatea existenței unor semnificări ale semnificărilor;

–         o analogie (care ar putea fi utilă, din punct de vedere metodologic, teoreticienilor literari în problematica hermetismului) este următoarea: gradul de deschidere și gradul de hermetism sunt actualizări/potențializări mutuale – când una își mărește gradul de actualizare, cealaltă își mărește gradul de potențializare^[24] – așa cum a observat filosoful și logicianul româno-francez Ștefan Lupașcu, în propunerea sa pentru o logică dinamică a contradictoriului;^[25]

–         în consecință, este nevoia de un „al treilea” (starea T a logicianului menționat), care poate fi atât programat de autor (instituire auctorială), cât și de receptor/cititor (instituire recepțională), așa încât subiectul privind coincidența (sau necoincidența) celor doi T putând deschide noi direcții de cercetare în hermeneutică și anume vizând noul rol al autorului în geneza și posteritatea operei literare, după „moartea” sa.

---

^[1] Prin predicatul fundamentalist înțeleg (în orice domeniu s-ar manifesta acesta: politic, religios, artistic, metafizic, educațional etc.) reclamarea unei singularități ireductibile și dogmatice (de exemplu, în domeniul literar, care interesează cu precădere în discuția de față, ar fi vorba despre o ideologizare categorică – aici, în sens kantian, adică ne-condiționată – a unei poziționări oarecare: am în vedere, desigur, cazul promovării așa-numitului limbaj al străzii, care stă, atât în privința limbajului ca atare, dar și în ceea ce privește tropii, la baza tipului de post-modernism la care mă refer).

^[2] Vezi eseul meu „Poezia – structură estetică și funcție morală”, în Poezia – revistă de cultură poetică, vara 2025, Iași.

^[3] Vezi eseul meu „Despre canon în literatură (II) – Exemplaritatea”, în Tecuciul literar-artistic, nr. 74/trim. 4, 2024.

^[4] Amintesc că aceste proprietăți sunt la mare preț pentru Harold Bloom (vezi lucrarea lui, Canonul occidental. Cărțile și școala epocilor, Editura Art, 2018) care le consideră generatoare de canon în literatură – desigur, Bloom procedează prin inducție, care este o metodă de cercetare pasibilă de fals (vezi Bertrand Russell, sau Carl Hempel în această materie), el neprezentând o reală teorie a canonului în literatură (de altfel, nici măcar o definiție, fie abstractă, fie operațională), ci mai degrabă o serie de prezumții excesiv de… sentențioase, la limita dogmatismului.

^[5] Vezi eseul meu „Aforismul (partea I) – Aforismul ca gen literar”, în publicația Poezia – revistă de cultură poetică, toamna 2024, pag. 240-248.

^[6] Termenul de literatură vine tot de la un termen latin, și anume littera, care înseamnă literă.

^[7] Amintim cititorului că sugestia acestui predicat pentru proprietatea de literaritate aparține marelui lingvist Jakobson (școala formalistă rusă).

^[8] Tratarea conceptului de estetic în maniera impresionist-misterioasă, de oficiere inițiatică într-un ezoterism impenetrabil, propriu atâtor abordări critice (dar și teoretice, e drept, mai rar) nu trebuie să… impresioneze pe nimeni – nu în neclaritate șoptită stă esența unui concept, dimpotrivă.

^[9] Vezi nota 2.

^[10] Cu toate acestea, excesele post-modernismului au putut duce și la „creații literare” de tipul unor coperți între care sunt cuprinse sute de pagini… goale – iată că până și atât de evidentul predicat al literalității poate fi încălcat cu voioșia bine-cunoscută a post-moderniștilor.

^[11] Unul dintre cei citați, recent, în presa literară de la noi, este mai sus-menționatul Harold Bloom (Harold Bloom, Canonul occidental. Cărțile și școala epocilor, Editura Art, 2018) care, cu o nonșalanță (eu aș spune imprudență) admirabilă, consideră nu doar că stranietatea (alături de singularitate și originalitate) este marcă a esteticului, dar nu se sfiește să supraliciteze susținând că este chiar o marcă a canonicului. Nota bene: asupra conceptului de canon (foarte departe de poziția bloom-iană) vezi eseul meu „Despre canon în literatură (III) – Emergența”, în publicația Tecuciul literar-artistic, nr. 75, trim 1/ 2025.

^[12] Unicitatea se suprapune, în mare măsură, peste singularitate, dar nu este relevantă această particularitate, aici.

^[13] Adică un text literar hermetic poate să aibă proprietatea de stranietate. Nota bene: consider că „regula” este următoarea, în acest caz: stranietatea poate apărea receptorului/cititorului inocent fie ca urmare a unui hermetism excesiv (chiar în cadrul ordinului 2 de simbolizare/codificare), fie ca urmare a unui hermetism de ordin superior ordinului 2 de codificare, fie, în fine, ca urmare a unui hermetism incoerent – acesta din urmă fiind, de fapt, un accident, fără caracter intențional și, cu atât mai mult, fără un caracter programatic (adică efect al unui program estetic asumat).

^[14] Nu avem în vedere, evident, ideea literară (de exemplu, ideea poetică, în cazul poeziei), ci ideea scriiturii sau modul scriiturii/prozodiei.

^[15] Desigur, este posibilă și „noutatea” accesibilă unui autor dar care, la nivelul literaturii, să spunem așa, globale, nu este noutate. Exemplific asta prin ceea ce spunea poetul gingaș despre ideea poetică a calului care, în amurg, bând apă din lac pare că bea luna care se oglindește în lac. De unde, inițial, credea că este o intuiție poetică proprie, a descoperit, ulterior, că o crease deja Esenin.

^[16] În privința problemei stilului, vezi eseul meu, „Despre canon în literatură (II) – Exemplaritatea”, publicat în Tecuciul Literar-Artistic nr. 74, trim. 4/2024.

^[17] La fel se petrec lucrurile cu raportul dintre termen și conceptul pe care-l desemnează acel termen: este o dedublare a „lumii cuvintelor” nu una a „lumii semnificațiilor”.

^[18] Unii scriitori foarte, cum să spun, ambițioși în obținerea (anumitor) premii internaționale, își fac, chiar, un titlu de glorie din etalarea „la vedere” a plagiatelor, nu numai de idei dar și de textualitate (iarăși un termen/concept drag post-moderniștilor de la Barthes încoace – nu mă refer, aici, la inter-textualitatea Juliei Kristeva), sub apărarea că este o modalitate prozodică post-modernistă, deci „legală”. Acesta este un exemplu din literatură, în oglindă cu cazurile din domeniile non-literare, de exemplu din politică, de salvare a legitimității prin legalitate, adică un exemplu de inversare a relației justificative: de fapt, legalitatea poate fi salvată de legitimitate.

^[19] Este ușor de observat că o minciună poate exprima și adevărul (de exemplu, dacă mincinosul a fost mințit, la rândul său, ceea ce conduce, prin „procedeul” minciunii, la o negație a negației). Așadar minciuna nu trebuie confundată cu falsul.

^[20] Apare, aici, următoarea problemă: sintagma „fără drept” poate însemna că se poate plagia având acest „drept”, de exemplu, luând, eventual într-o formă cu valoare de mijloc de probă, consimțământul celui care este plagiat. Deși chestiunea discutată aici are și implicații juridice, consider că, din punct de vedere logic, plagiatul nu poate fi legitimat de obținerea „dreptului” de a plagia.

^[21] Auto-plagierea este o chestiune mai subtilă (nu va fi discutată aici) – în principiu, consider că auto-plagierea nu este o plagiere autentică (voi reveni, cu alt prilej, asupra acestei chestiuni, care implică atât aspecte de etică, cât și aspecte privind dreptul proprietății intelectuale.

^[22] Nichita Stănescu, poezia Leoaică tânără, iubirea, din volumul „O viziune a sentimentelor,” Editura pentru Literatură, 1964.

^[23] Am în vedere, desigur, opere literare cărora li se conferă, în mod deliberativ/programatic, din partea autorului, respectivul grad de deschidere/închidere. Accidentele, sub-conștientul și alte procese non-deliberative nu le iau în considerare, fără ca, prin asta, să certific irelevanța lor (alți analiști, mai scrupuloși, ar putea considera și aceste cazuri, mai ales cei preocupați de teoria psihanalitică, fie freudiană, fie jungiană,  aplicată în literatură).

^[24] Avem, aici, și o posibilă direcție de cercetare din perspectiva recesivității ca principiu al lumii, idee propusă de Mircea Florian (vezi Recesivitatea ca structură a lumii, Editura Eminescu, 1983).

^[25] Vezi Stephane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, Editura Politică, 1982.