N-o să încep cu mirarea că tânărul Dorin Tudoran s-a transformat pe nebănuite în octogenarul Dorin Tudoran. Au mai pățit-o și alții. Și apoi ar fi prea simplu și prea banal. Pentru că nimic din ceea ce are legătură cu Dorin Tudoran, tânăr sau adult, nu e simplu și nu e banal. Și, de fapt, el nici nu s-a transformat, el era și a rămas și va rămâne la orice vârstă reprezentantul unei ecuații umane prea complexe pentru a fi agățată de oricine cu asemenea formule.
Dorin Tudoran era, când l-am cunoscut eu, vocea reprezentativă a generației sale/ noastre. La Cluj, unde stăteam pe vremea aia, am fost îndemnat, la un moment dat, prin 1970 poate, de cineva: „trebuie să-l cunoști pe Dorin Tudoran.” Pe urmă, după un telefon, ne-am întâlnit și am rămas mult timp prieteni, chiar apropiați, ceea ce reiese și dintr-un text al său despre Cluj din volumul Adaptarea la realitate (Editura Dacia, 1982). Am menționat acest amănunt spre a nu se crede că sunt și eu unul dintre aceia care se fotografiază cu eroul ca să pară și ei asemenea. Pentru că: nu toți prietenii lui, între care mă includ, au avut curajul să facă ceea ce a făcut el, atunci când s-a ridicat deschis împotriva regimului totalitar din România, mai întâi cu un discurs incendiar, la Colocviul de poezie de la Iași, 1978, pe când era membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor. Pe urmă și mai direct, a țintit și a nimerit tot mai aproape de centrul dictaturii care ne era impusă. Până când, terorizat el și familia lui, a fost adus la decizia de a părăsi țara în care Securitatea… Dorin mi-a povestit, încă înainte de a se ajunge acolo, că președintele sus-zisei uniuni, George Macovescu, i-a spus că „Securitatea ne apără”. Era un răspuns la reclamația lui Dorin Tudoran despre cum se amestecă ea în viețile noastre. Nu-mi mai aduc aminte dacă replica lui Dorin Tudoran a fost: „ne apără de noi?” Și dacă i-ar fi spus așa și dacă nu, Dorin Tudoran tot nu s-a lăsat „apărat” de Securitate. S-a dezlănțuit împotriva cenzurii și, implicit, a regimului care o practica. Ceea ce a avut el de suferit în decursul anilor în care a protestat deschis împotriva totalitarismului comunist se poate citi în cărțile sale. Securitatea a tot încercat să-l „apere” de el însuși, a vrut să-l despartă de adevărul lui și n-a reușit. Dar încă dinainte, în poemele sale, se întrezărea, observa cine știa să citească, un protest – ca să zic așa – transfigurat. Un lirism care prevestea o atitudine inflexibilă în fața minciunii și a terorii.
Să ne întoarcem în timp, adică la poet. Dintr-un poem din volumul Pasaj de pietoni (Cartea Românească, 1979):
„Vai nouă, iată-ne:
o mare fără cer deasupra!”
și din același volum, o formulă memorabilă, pe care o citez adesea:
„Veselă carne, omul!”
În 1980, apărea volumul Semne particulare, din care extrag:
„să nu te gândești să nu te gândești să nu te gândești
nu te gândi nu te gândi nu te gândi
nu gândi nu gândi nu gândi…”
Observați evoluția, în treptele versului, spre „lasă, că gândim noi în locul tău”. Pentru că nu e nevoie, în poezie, să explici chiar totul, chiar tot timpul. Cine înțelege – bine, cine nu… El a înțeles, a avut chiar Onoarea de a înțelege la timp, ceea ce alții au înțeles prea târziu sau niciodată… În interviul pe care i l-a luat Octavian Paler, în 1990, găsesc, regăsesc de fapt, această afirmație, în fond cutremurătoare:
„eu încerc să mă ridic din genunchi în picioare”.
Pot afirma acum, după atâția ani: Dorin Tudoran s-a ridicat în picioare, dacă o fi stat cândva, ca noi toți, în genunchi.
Despre micii dictatori care zac în democrații de ultimă oră, într-un dialog cu Octavian Paler, România literară, 1990:
„Atunci când nu poți, din diverse motive, să spui cu voce tare ceea ce ar trebui să spui, nespusul care rămâne nu conduce la eliberare, ci la crearea unui mic monstru în tine.” – Aș continua: care îți ia locul și acționează așa cum, sigur, nu ai fi vrut… Și nici nu-ți dai seama de ce.
Altădată, tot în textul discuției cu Octavian Paler, regăsesc și această formulare care îi poate supăra pe mulți și azi:
„Ceaușescu a căzut. Dar micile, marile dictaturi sau doar mediocrele dictaturi din noi au căzut?”
Tânărul poet pe care l-am cunoscut eu în anii ’70 ai secolului trecut e, într-un fel, același, acum, când are 80 de ani, poate și mai dezgustat de faptul că tot ceea ce a crezut a fost împiedicat să se împlinească, sub ochii lui și în fața lui și el nu a mai putut, de data asta, nimic, pentru că acum e democrație. Or, a fi disident la democrație… Va continua, oare, poezia ceea ce acțiunea nu a fost lăsată să împlinească?