EUROPA! EUROPA!

Comunismul ne-a izolat pe mai multe planuri… Nu mai aparţineam lumii libere – cum zicea Free Europe, – eram claustraţi, imobilizaţi, ignorând multe lucruri şi făcându-ne iluzii în legătură cu altele. Eram victimele imobilismului şi ale îndepărtării. Sub Ceauşescu priveam Europa de departe, de foarte departe, de parcă am fi fost exilaţi pe planeta Marte !

Iar acum?

Acum am fost primiţi în NATO, pentru că americanii aveau nevoie să construiască baze militare pe litoralul Mării Negre. Mai devreme sau mai târziu vom intra în Comunitatea europeană, căci altfel România va deveni paradisul delocalizărilor. Un viitor luminos! …

Vom intra, de acord, dar care vor fi consecinţele? Nu îndrăznesc nici măcar să mă gândesc… mai ales la agricultorii noștri care sunt săraci, unii chiar analfabeţi. Când învaţă să scrie se şi apucă să facă literatură… (Exagerez niţel!)

În definitiv, României îi vine mai uşor să facă un pas înainte (sau mai mulţi, dacă-i dă mâna!…) către Europa, graţie literaturii sale, decât să îndeplinească tot felul de condiţii economice şi sociale : să ridice nivelul de viaţă, să reducă în proporţii semnificative corupţia şi altele… Şi atunci mentalitatea? Această mentalitate formată timp de secole sub turci,  pe urmă sub ruşi şi în sfârşit sub Ceauşescu, trebuie să se schimbe şi ea…

Zău, chiar aşa? De pe o zi pe alta?

În literatură, am fost mereu gata să facem un salt înainte, ne-am des-
curcat întotdeauna să descoperim câţiva scriitori «buni pentru Occident». Fiinţe «devorate de litere». Acest splendid calambur l-am găsit în cartea lui Petre Răileanu despre Gherasim Luca (la Editura Oxus, 2004).

&

Editura Oxus a avut (curajoasa?) iniţiativă de-a lansa o colecţie «Românii din Paris». De fapt nu e decât o sub-colecţie în cadrul rubricii mai generale «Străinii din Paris». Mă întreb câţi ani trebuie să trăieşti în acest oraş pentru a fi considerat parizian… E probabil întrebarea cuiva care vine din Auvergne!…

Seria se deschide cu un ghid: România, capitala… Paris. E ghidul «artiştilor şi scriitorilor români» care au trăit şi trăiesc la Paris. Îmi închipui că nu e decât primul volum, căci lipsesc nume, mai ales de scriitori. Am căutat în zadar numele celui care se ocupă de colecţie: Basarab Nicolescu.

&

N-am izbutit să-mi procur toate cărţile apărute în această uimitoare colecţie: de pildă cartea Simonei Modreanu despre Cioran, doar am zărit-o
într-o librărie. N-am frunzărit-o şi nici măcar n-am atins-o, atât eram de convins că o voi primi din partea editorului. Dar sper să repar cât de curând această lacună, fie şi cumpărând cărţulia, atât de mare e pasiunea mea pentru această colecţie.

Din toată seria am reţinut în primul rând excelenta carte a lui Eugen Simion (preşedintele Academiei Române) – Mircea Eliade, romancier. De vreme ce lucrarea a fost publicată după voluminoasa biografie a lui Florin Ţurcanu – Mircea Eliade. Prizonierul istoriei – la editura La Découverte, 2003, autorul  ar fi putut să renunţe să scrie despre viaţa lui Eliade. N-a renunţat şi a avut dreptate, căci o pulpană întreagă din opera sa, perioada sa «existenţialistă» (avant la lettre!) e intim legată de alunecarea lui către extrema dreaptă din România. Nu ca să-i găsească scuze analizează Eugen Simion contextul: anii treizeci şi furioasa generaţie a epocii care voia schimbarea cu orice preţ. A încercat la stânga, a încercat şi la dreapta. «În zilele noastre suntem infinit mai severi faţă de aventura fascistă decât faţă de cea comunistă…» scrie Jacque Julliard în prefaţa cărţii lui Ţurcanu. După părerea lui Simion, Mircea Eliade a căzut pur şi simplu într-o capcană, căci a văzut în această mişcare politică de extremă dreaptă o «revoluţie spirituală şi creştină». Sunt cuvintele lui Eliade însuşi, «dar asta nu-l disculpă pe istoricul religiilor», adaugă cu bună ştiinţă criticul literar.

Altminteri, monografia lui Eugen Simion e o fină şi răbdătoare analiză a operei literare a savantului, operă în întregime scrisă în româneşte, spre deosebire de eseurile şi tratatele despre mituri şi diversele religii pentru care Eliade făcea apel la franceză sau, mai rar, la engleză. În tinereţe, Eliade era interesat de tot ce mişcă în cultură. Până la urmă totuşi a ales. Dacă, înainte de război, romanul existenţialist coabita cu proza magică sau fantastică, mai târziu, Eliade nu mai cultiva decât proza fantastică sau, după formula lui Eugen Simion, «naraţiunea mitică». Curios şi experimentalist la început, Mircea Eliade a încercat tehnici narative diverse. A fost influenţat  de Papini, pe urmă de Gide: trăirea şi actul gratuit sunt cele două axe care orientează comportamentul personajelor sale. Ele sunt «creştini care nu cred în D-zeu» vorbăreţi, sau chiar flecari, şi în acelaşi timp erotomani, «obsedaţi de fantasma virilităţii», iar din punct de vedere politic atraşi de extremism. Gustul său pentru noutate îl împinge pe romancier, încă din 1930, să experimenteze dialogul interior.

Ajuns în exil, profesorul de istoria religiilor se consacră, pe plan literar, povestirii fantastice sau mai bine zis mitice, o scriitură pe care Simion o analizează scrupulos pe aproape 200 de pagini. E vorba de o strategie, de semne care atrag cititorul într-un adevărat labirint: putem descoperi aici urmele zeilor, deci miturile, datorită unor obiecte în aparenţă nesemnificative şi graţie unor ritualuri pe jumătate uitate, în care spiritul arogant şi superficial al contemporanilor săi nu vede decât primitivism şi sărăcie. Una dintre obsesiile lui Eliade e suprapunerea lumilor paralele. Revelarea acesteia e posibilă datorită unei rupturi care se produce în «coerenţa temporală». În urma unui accident, personajul e transportat într-o altă temporalitate, altfel spus într-un alt loc ce poate fi imaginat ca fiind paralel cu cel iniţial. Acum, în aceste scheme narative, Eliade nu mai are nevoie de magie sau de exerciţiu spiritual ca explicaţie. La fel ca într-un vis, justificarea lipseşte, sau nu e explicită.

Eugen Simion nici nu se gândeşte să cedeze hagiografiei, refuză tonul ditirambic. E mai degrabă sever, uneori prea sever. Consideră, de pildă, ca fiind ratat Lumina ce se stinge, romanul «joycean» al lui Eliade (scris în 1930). Şi totuşi Simion ştie foarte bine că acest roman constituie o probă de sincronie rară în literatura română a epocii (mai târziu va fi şi mai rară). Vorbeşte el  însuşi de «noua spaţio-temporalitate» şi de «personaje originale» la Eliade. Chiar şi eşecurile sale, spune el, «au îmbogăţit literatura română». Păi atunci!

De fapt, severitatea aceasta conferă o adevărată credibilitate judecăţii sale critice. Când e cazul, consideraţiile sale favorabile strălucesc ca nişte medalii de merit pe care autorul le-ar fi obţinut rezistând tirului nemilos al criticii.

Eugen Simion e un adevărat scriitor care are un stil al lui de o mare subtilitate. In româneşte îl recunosc de la primele fraze. Din păcate, pierde puţin când e tradus.

&

În ciuda intenţiilor mele făţiş patriotice, n-am putut citi doar cărţuliile acestei colecţii destinate să atragă atenţia asupra aceloraşi români deja cunoscuţi în Franţa dacă nu şi în lumea întreagă… Am privit şi alături. Astfel am avut şansa să cad peste un romancier pe care îl ignoram. Ceea ce e destul de ciudat, căci Patrick Lapeyre publică dintotdeauna la P.O.L.

O adevărată surpriză! Am devorat ultimul său roman şi m-am apucat să le citesc pe toate celelalte. Mi-a plăcut mai ales primul, Corpul inflamabil, P.O.L., 1984. Tema aşteptării, temă recurentă la Lapeyre, e trecută prin mai multe registre. Pierre, personajul principal, din când în când actor, aşteaptă răbdător ca regizorul să îndrepte în sfârşit şi către el camera care altădată îl evita sau chiar îl ocolea. Acum joacă într-un film de spionaj, iar în film Pierre se numește Perceval. O atmosferă kafkiană se instalează mai ales în prima parte a romanului. Ceva mai târziu, îl regăsim pe Perceval funcţionar într-o bancă din Londra aşteptând-o pe Martine. Ideea de spionaj îşi continuă drumul în spiritul cititorului. Căci viaţa toată nu e altceva decât un film de spionaj: spionăm ori suntem spionaţi, trăim sub ochiul camerei sau sub privirile celor din jurul nostru. Cineva e cu ochii pe noi. Probabil că în felul acesta s-a ivit, în spiritul uman, ideea de dincolo. Dumnezeu, ce altceva e decât un ochi? Acela, de ce nu, al unui regizor care ne conduce cu bagheta sa. Cel puţin asta ne e impresia pe care vrem s-o avem… Căci ne e greu să acceptăm că suntem absolut singuri şi nu interesăm pe nimeni.

Omul singur îşi caută sufletul apropiat, sufletul frate!… Iar asta ne duce la ultimul roman al Patrick Lapeyre căruia colaboratorul nostru Nicolae Bârna i-a consacrat un articol critic în acest număr.

&

Românii sunt campioni în aşteptare. Ani şi ani de zile i-au aşteptat pe americani. Înainte de-a intra în puşcărie, în anii cincizeci, tatăl meu exclama din când în când: Vor veni! Vor veni! Peste câteva luni vor fi aici.

De câtva timp, o altă aşteptare îi obsedează pe români: aşteaptă să intre în Europa. Americanii însă vor veni înainte: peste câteva luni…

&

Dacă românii râvnesc la Europa, nu ăsta e cazul tuturor. Sunt unii foarte supăraţi pe Europa. De pildă,  acest «gânditor de mare anvergură», Jean-Claude Milner. Iată ultimele rânduri din cartea sa, al cărei titlu ar trebui să le facă pielea de găină tuturor ţărilor care se îmbulzesc la porţile Comunităţii Europene – Panta criminală a Europei democratice: «Prima datorie a evreilor e să nu mai fie legaţi de Europa. Nu ignorând-o (asta numai Statele Unite îşi pot permite), ci cunoscând-o perfect, aşa cum a fost – criminală prin co-misiune – şi aşa cum a devenit: criminală prin omisiune fără limite.»

Frica noilor ţări care sunt pe punctul de-a intra în Europa (unită?) se potoleşte pe măsură ce se află că ura criminală a Europei e îndreptată numai împotriva evreilor. A, în epoca lui Hitler? Nu, spune Jean-Claude Milner, în toate epocile şi mai ales odată cu secolul luminilor. Şi de ce? Explicaţia e lungă şi se vrea strălucită. Nu îndrăznesc s-o rezum eu însumi. Fac apel la textul de pe coperta a patra a cărţii (citez): «De ce ură? Pentru că în ultimă instanţă, cuvântul evreu, prin continuităţile sale, adună la un loc cei patru termeni pe care omenirea viitorului doreşte să-i golească de sens: bărbat / femeie /
părinte / copil.»

E vorba de apărarea diferenţei? Aceea consacrată de Nietzsche? Oare nu afirma Bernard-Henri Lévy că diferenţa e fascistă? Mă rog, nu contează… Dar împotriva cui trebuie apărat principiul diferenţei? Împotriva «umanității viitorului», deci împotriva întregii omeniri care va deveni antisemită…

&

Precum atâţia alţi evrei din România, Gherasim Luca a  scăpat  teafăr şi nevătămat în timpul persecuţiei declanşate de nazişti în anii treizeci. Ba chiar a reuşit, alături de alţi scriitori de avangardă (Paul Păun, Gellu Naum, Geo Bogza, Stéphane Roll, Virgil Teodorescu, etc.) să aibă o activitate subversivă, mai ales în literatură. Majoritatea erau, din punct de vedere politic, de stânga, unii chiar făceau parte din partidul comunist care se afla în ilegalitate în acel moment. Ceea ce nu i-a împiedicat pe Gherasim Luca şi pe Gellu Naum să se ducă la Paris şi să ia contact cu cercul suprarealist francez, foarte activ sub cârja episcopală a lui André Breton. Au fost sprijiniţi de pictorul Victor Brauner care se făcuse deja cunoscut în capitala mondială a suprarealismului. Înainte de ocuparea Parisului de trupele germane, cei doi prieteni s-au decis să se întoarcă în România, unde viaţa li se părea probabil mai puţin periculoasă.

În cartea sa (Gherasim Luca, Oxus, 2004), Petre Răileanu, scriitor şi jurnalist la Radio France Internationale, consacră un capitol important formării grupului suprarealist român, «grupul cel mai exuberant, cel mai aventurier şi cel mai delirant din suprarealismul internaţional» (după aprecierea laudativă a lui Saran Alexandrian), omologat de însuşi Breton, cu ocazia Expoziţiei internaţionale a suprarealismului din 1947, la Paris. Gherasim Luca şi Gellu Naum, care strânseseră în jurul lor şi alţi poeţi precum Dolfi Trost, Paul Păun, Virgil Teodorescu, îşi prelungesc activitatea până la sfârşitul anului, când în România situaţia începe să ia o turnură tot mai puţin propice avangardei literare. Gherasim pleacă din ţară în 1952.

E evident că Răileanu îşi cunoaşte bine subiectul. Nu e la primul eseu despre avangarda românească. A scris deja despre Tristan Tzara şi B. Fondane. Dacă i se poate face un reproş, e în legătură cu ceea ce numeşte el «moştenirea suprarealistă» în literatura română. El ia cam peste picior «grupul oniric» din care făceam şi eu parte. E poate prea expeditiv când vorbeşte despre eşecul acestuia. Concluzia sa nu e împărtăşită şi de alţi critici şi istorici ai literaturii române. Sigur, grupul a fost desfiinţat, deşi nu atât de repede ca grupul suprarealist al lui Luca şi Naum, dar influenţa sa asupra generaţiilor următoare e considerată ca sigură (vezi de exemplu articolul lui Nicolae Bârna publicat în prima parte a revistei noastre).

În Franţa, graţie studiului perseverent al limbii franceze, Gherasim Luca a reuşit să se facă apreciat şi respectat. E ciudat că un filozof ca Gilles Deleuze a contribuit mai mult la reputaţia lui decât alţi poeţi: «Gherasim Luca e unul dintre cei mai mari poeţi.»

&

Obsesia ierarhiei! Apropo… Oare avem nevoie să-l comparăm pe Kundera cu Hrabal? Exerciţiu amăgitor, se va spune. Atât de diferiţi sunt cei doi: e ca şi cum ai compara un şobolan cu un motan.

Kundera n-ar putea muri ca Hrabal, care a căzut de la fereastră încercând să-şi salveze pisica. Autorul Nemuririi trebuie în primul rând să-şi salveze opera. S-o apere în faţa criticilor care ridică tot mai mult din umeri, însoţind acest gest de indiferenţă cu diverse grimase din ce în ce mai puţin binevoitoare.

Nu e adevărat? Istoria cu pisica nu e adevărată  Nu e decât o legendă destinată a-l consacra cât de cât pe Bohumil Hrabal: în realitate, el s-a sinucis ca şi Gherasim Luca. Era bolnav, era sătul de viaţă. Şi îi era lene să se ducă până la Vltava… S-a aruncat pe fereastră ca Deleuze, admiratorul lui Luca.

Nu-l compari pe Hrabal cu oricine… Îl apreciezi aşa cum era în timpul vieţii şi cum a rămas în opera sa: tragic şi aiurit, avangardist şi totuşi populist. Citiţi-i deci, fără gând ascuns, Balade însângerate şi legende, traduse din cehă de către un vechi colaborator la Cahiers de l’Est, Xavier Galmisch, şi publicate la editura Esprit des péninsules.

&

În cărticica asta (À la fin, Minuit 2004), Eric Laurent avea nevoie, mai mult decât în cele de până acum, de o scriitură presărată cu cuvinte rare (pe care ne e lene să le căutăm în dicţionar), cu nenumărate paranteze şi fraze lungi că nu le dai de capăt, totul pentru a-l ţine pe cititor la distanţă. Mai mult decât oricând, căci moartea bunicii îi oferea pretextul să se apropie cât mai mult de povestirea intimă.

Am zis autoficţiune?

Nu n-am zis. Încă nu.

«Dispariţia bunicii, spune cineva în Journal de Dimanche, deschide şi închide o perioadă din viaţă.» E pasionant !

&

Apropo de Victor Brauner, inspiratorul lui Saran Alexandrian, tânărul Alain Jouffroy (e mult de atunci…) se exprimă cu o evidentă linguşire: «Şansa lui Victor Brauner e de a fi găsit în Saran Alexandrian nu numai un exeget pasionat şi scrupulos, dar şi un adevărat scriitor, pe care îl putem situa în tradiţia lui Saint-Simon şi a lui Huysmans.» O frază care în loc să mă incite la lectură, mi-a stârnit suspiciunea…

La urma urmei, cartea lui Saran Alexandrian despre Brauner, publicată la Oxus ca o «carte-eveniment», nu e decât o culegere de articole de valoare inegală, de spuse şi nespuse care nu aduc nimic nou despre pictor şi nici despre pictura sa. Cât despre stilul saint-simonian… Citez la întâmplare: «Intr-adevăr, Brauner e un pictor al cărui suflet delicat şi zbuciumat se consumă în tot felul de experienţe subtile care dau naştere la tablouri rare, care incită la emoţii şi cugetări atât de diverse şi profunde, încât celui care iubeşte arta i se pare important să le ia cu adevărat în consideraţie, să examineze de aproape ceea ce propun simţurile, de substanţial, pentru a nu se arăta la fel de derizoriu ca şi cel care n-a ştiut să-i aprecieze pe Van Gogh şi pe Gauguin când erau încă în viaţă.» Ouf !

&

În cartea A fi evreu, publicată cu puţin înainte de-a muri, la Verdier, în 2003, Benny Lévy îl atacă violent pe Michel Deguy, în legătură cu cartea acestuia Un om de puţină credinţă, Bayard 2002. In ciuda numelui  editorului, cartea lui Deguy nu e de inspiraţie catolică, e atee sau mai bine zis ar vrea să fie. Ceea ce probabil l-a enervat pe fostul maoist care îşi sfârșește viaţa propovăduind «întoarcerea la Tora lui Adam» (adică la inocenţă – condiţie, se pare, necesară şi suficientă pentru a fi evreu). Deşi poate că sursa enervării e mai concretă, mai circumscrisă. Citează următoarea frază din Deguy: «Aș vrea să-i pot detesta pe ortodocșii din Ierusalim la fel ca şi pe talibani, sau kippa în afara sinagogii ca şi fularul la şcoală şi să nu fiu considerat antisemit.» O frază de ateu, dar în nici un caz de antisemit. In mâniosul său comentariu, Benny Lévy nu ezită să profereze tot felul de injurii («lipsă de probitate», «canalie» etc.). Disputa rămâne actuală, nu putem să nu ne gândim la Edgar Morin şi la procesul său.

«De ce termeni precum comunitate, comunitarism îmi fac frică şi tresar, chiar şi în ziua de azi, când se banalizează?», se întreabă Michel Deguy în al său Fără întoarcere, Galilée, 2004. Cum să trăim împreună fără să ne muşcăm de nas? Intoleranţa religioasă e mai puternică decât lumina raţiunii. Ideea de laicitate pare  neputincioasă, fără eficacitatea nădăjduită. Şi «se face târziu». Fără să-şi facă prea multe iluzii, Michel Deguy propune un armistiţiu: un «armistiţiu între dumnezei».

&

Dacă te uiţi la filmul lui Mel Gibson, în care supliciile îndurate de Isus sunt descrise la un mod mai mult decât naturalist cu ajutorul unor efecte speciale, şi citeşti ziarele care relatează enormul succes popular pe care filmul l-a obţinut în Statele Unite, e greu să nu te gândeşti că angoasele lui Jean-Claude Milner nu erau cu totul aberante.

Doar că se înşela în privinţa continentului.

Seine et Danube, n°3 / 2004