La redeschiderea stagiunii teatrale, un spectacol încântător ne-a oferit Odeonul, teatrul de lângă Capșa. Sigur, Macbeth de Shakespeare nu produce o încântare datorită crimei înfiorătoare; regicidul comis de erou îi îndepărtează pe spectatorii atenți la subiect de vreo posibilă plăcere. Dar spectacolul de la Odeon a fost, totuși, o excepție. Dacă m-aș număra printre acei oameni siguri de judecățile lor și care se pronunță fără teama de a greși, chiar dacă nu cunosc toată aria asupra căreia își spun părerea, aș afirma că e cel mai bun spectacol văzut de mine în ultimul timp. Dar cum nu mă număr printre aceia pe care i-am descris mai sus, mă voi mărgini a spune doar că Silvia Costa, regizoarea acestui spectacol „după William Shakespeare”, a reușit o performanță deosebită, și anume aceea de a concentra în puține cuvinte și scene una dintre marile tragedii shakespeariene. Arta regizoarei italiene constă în faptul că subiectul nu predomină, ci el este cumva topit într-o creație de artă, dramatică, vizuală, sonoră, unde actorii semnifică, iar decorul le este camarad, continuând gândul poetic asupra lumii și vieții. Portretul de pe cortina lăsată este al oricui, iar rolul său este să anunțe toată vâltoarea în care Macbeth este introdus atât de ambiția sa nemăsurată, cât și – poate, mai ales – de îndemnul soției sale. Totul este, însă, rezolvat dramatic, plastic, sonor, fără toate replicile din lunga piesă a Marelui Will, demonstrând că se pot face reduceri, așa cum se fac reducțiuni pentru pian, de pildă, ale unei mari simfonii clasice, fără a pierde din vedere ideea sau, în muzică, linia melodică generatoare de atmosferă. Rotirea accelerată și calmată apoi a portretului de dincoace de cortină poate fi considerată un răspuns, sau o continuare, în vârtejul din interior, unde cele trei rochii lungi, albe, își fac și ele datoria de a demonstra viteza cu care iraționalul pătrunde în viața oamenilor. Urmează un alt cerc mare, auriu, cu o inscripție latină, care coboară deasupra capului lui Macbeth, deocamdată erou victorios, devenit Cawdor, dar nutrind, ne spune această coroană simbolică, prea mare, totuși pentru el, dorința de a deveni rege.
Regele apare, atât înainte de a fi ucis, în somn, cu pumnalul, spre deosebire de tatăl lui Hamlet, și el ucis în somn, dar nu în patul său și nu cu pumnalul. După crima care se petrece desigur în afara câmpului nostru vizual, cămașa stacojie pe care o îmbracă ucigașul este parcă bine muiată în sânge. Multe semne și simboluri dirijează spectatorul spre încântarea de care vorbeam la început, pentru că arta se substituie poveștii, demonstrând ce era de demonstrat. Cele trei „surori fatale” sunt un fel de pieze rele, vrăjitoarele care îi ursesc eroului (negativ, nu-i așa?!) că va fi înfrânt doar când codrul Birnham va porni spre Dunsinane, și tot ele, apărând din ferestrele unei fațade de mânăstire, îl anunță că, da, codrul a luat-o spre Dunsinane. E drept, cealaltă ursire e mai forțată, chiar în textul lui Shakespeare: și anume că a doua condiție ca Macbeth să fie înfrânt și ucis este să o facă un om care nu e născut din femeie. Aici, lucrurile stau mai ciudat, pentru că Macduff, cel care-i răzbună pe ai săi, uciși la ordinul noului rege, dar și pe regele ucis de acesta, spune că a fost smuls din pântecul mamei sale, deci nu s-a născut normal. Mă rog, dar să nu ne formalizăm…
Conceptul acestui spectacol este același cu care echipa italiană a Silviei Costa a prezentat acest Macbeth, la Comedia Franceză (Paris, 2024). Și aici, cu alți actori, spectacolul plin de o poezie tragică și de un fel de ritualizare a mișcărilor, ca un fel de dans al morții, pe care-l induc prin însăși mișcarea lor, cele trei fantome, umbre, personaje facilitatoare (ca să folosesc un barbarism proaspăt adoptat de limba română) care traduc în mișcări și incantații sumbre parcă tot ceea ce nu s-a păstrat explicit în spectacol.
Ciudat este că anume ezitări în ton/intonație mi s-a părut că le detectez doar la Mihai Smarandache, Macbeth-ul de la Odeon, și cu toate acestea spectacolul, fiind atât de sigur gândit, de la cămașa roșie a crimei la cele ce coboară de sus, din cer ai zice, nu scade nici în momentele când nesiguranța sonoră se face simțită. Parcă în compensație, Ioana Mărcoiu a făcut un rol sigur, memorabil în Lady Macbeth, iar Ioan Batinaș a fost chiar personajul tragic al lui Macduff bine împlinit (îndeplinit?). Mi-ar fi greu să afirm că vreun alt actor din distribuția spectacolului a șovăit, fiecare fiind sigur pe rolul său, într-o creație absolut remarcabilă. Așadar: Duncan: Adrian Titieni; Banquo: Eduard Trifa; Sora fatală, Asasin, Portarul: Sabrina Iașchevici; Sora Fatală 1, Asasin 2, Mesagerul: Vlad Bârzanu; Sora fatală, Asasin, Căpitanul: Meda Victor; Voce copil: Artur Vișan. Iată și echipa migratoare, de la Comedia Franceză la Odeon: Adaptarea și regia: Silvia Costa; Decorul: Silvia Costa și Michele Taborelli; Muzica originală: Nicola Ratti; Light design: Marco Giusti; Costumele: Camille Assaf; Asistent regie: Luna Scolari. Cărora li se adaugă: Asistent regie intern: Irina Banea; Director de scenă: Dan Iosif.
Spectacolul din 25 septembrie a constituit o deschidere a stagiunii greu de uitat. Nu știu dacă la Paris spectacolul a sugerat un à voir absolumment, aici însă aș spune: neapărat de văzut acest spectacol eveniment!