Acum când există nenumărate feluri de a-ți petrece timpul, ba chiar pericolul prea multor distracții care ne fură timpul, paradoxal, una dintre plăgile care au luat în stăpânire generațiile mai tinere este plictiseala. Specialiștii spun că tocmai oferta prea mare este cauza: dacă individul solicitat cu prea multă informație pe unitatea de timp nu reușește să o selecteze, atenția sa va fi fragmentată și, în timp scurt, îi va scădea acuitatea.
La rădăcina acestei probleme este curiozitatea transmisă din specie în specie de-a lungul generațiilor, moștenită și de noi. Animalul nu se oprește din amușinat, adulmecă peste tot, își vâră nasul în fiecare crăpătură, caută hrană, caută urma unei posibile partenere, urma unui rival ce ar trebui eliminat, urma prădătorului care trebuie evitat, pe scurt, caută instinctiv. Curiozitatea urmată de reușita de a găsi resurse și a scăpa de prădător a salvat speciile. Acum ne dă nouă de furcă: nemaifiind în situația dispariției speciei din lipsă de resurse, am rămas totuși într-o continuă agitație senzorială și motrice: verificăm, căutăm, comparăm, derulăm, reținem/ respingem, începem/încheiem procese, privim, atingem, gustăm, tragem, împingem, ne dăm cu părerea, ne schimbăm părerea, susținem/contestăm, rupem/ legăm, vrem mereu altceva, altfel. O căutare fără oprire.
În ultimii ani, căutările oamenilor s-au înmulțit, întrucât s-a adăugat vasta întindere a ofertelor din spațiul virtual: butonăm, zapăm, share-uim, scroll-ăm, bifăm, vizionăm… Tot mai multe imagini. Tot mai multe produse. Oferte de servicii, promisiuni de sănătate eternă, vacanțe virtuale, timp furat, visuri frustrante, de neatins. Nu poate fi achiziționat totul: de fapt, atingem prea puțin din oferta care ne e pusă la dispoziție, ne spune competitorul. Dar tot nu putem lăsa telefonul din mână: este fereastra promisiunilor spre altceva. Toate filmulețele acelea cu conținut colorat, în veșnică mișcare ne atrag vizual și auditiv. Gândurile noastre se opresc, doar pupilele absorb imaginile ușurele. Însă, dincolo de eternele promisiuni, rămâne numai o vagă nemulțumire, o lehamite, un plictis, o osteneală cronică.
De unde vine starea aceasta de lipsă de energie, de pasivitate, ba chiar letargie, dezgust și silă? De unde atâta plictiseală?
Deși a căpătat proporțiidin cauza transformărilor vieții moderne, nu este o stare care a apărut în zilele noastre. Ea are definiții încă din antichitate. Fără a fi sinonimă cu lenea, este considerată de teologi „cea mai rea dintre cele opt racile ale sufletului”[1] spune Horia Al. Căbuți în cartea sa de eseuri Jocul de-a lumea. Autorul ne propune chiar o incursiune în trecut, pentru a defini această stare. Termenul vine din greacă, akedia având o paletă largă de sensuri: plictiseală, trândăvie, lâncezeală, lehamite, descurajare, scârbă, melancolie, săturare (în sens psihologic). Considerată una dintre marile păcate, știm că fiecare generație s-a luptat cu ea ca să nu cadă în mrejele celui rău: „căci demonul lâncezelii este cel mai puternic dintre demonii goi ce atacă în permanență sufletul (…) Fiindcă cel căzut pradă akediei urăște cele ce există și poftește cele ce nu există.”[2] Fără să intrăm în vreo dezbatere filosofică – înțelegând că starea de plictis în cazul marilor gânditori deschide drum spre înțelegerea secvențelor temporale și a sensurilor existenței –, recomandăm cartea de eseuri pentru mai multe răspunsuri în această direcție. Redăm doar citatul propus de autor din Amurgul gândurilor de Emil Cioran: „Ca să nu te plictisești trebuie să fii sfânt sau dobitoc.”
Pe mine mă interesează aici cum și când se trece pragul dintre plictiseala sănătoasă, cea care, punându-te pe gânduri scoate, din străfunduri, răspunsuri la dilemele existenței, și starea de lehamite, care elimină orice sens și îmbolnăvește spiritul. Mai ales în cazul tinerilor. Ce anume duce la aceste manifestări semipatologice?
Deși trăim în cea mai ofertantă perioadă a istoriei, deși calitatea vieții și speranța de viață sunt la cotele cele mai înalte de când existăm ca specie, odată cu această curbă a binelui, a urcat și cea a plictiselii, letargia fiind experimentată tot mai devreme ca vârstă.
Băiatul vecinilor este mai tot timpul trist și indiferent. Deși are doar 12 ani, iar sora lui, studentă, țipă la el din te miri ce, încât toată scara blocului aude hărmălaia din casă, totuși țipetele ei nu-l mai pot scoate din pasivitate. Fiul prietenei mele a anunțat-o că nu își va da bacalaureatul pentru că nu are sens. Că tot sistemul de învățământ i se pare absurd, că învață lucruri care nu-i sunt de folos, iar cele care l-ar interesa nu sunt deloc luate în clacul. Așa că, izolat în cameră, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni, nu-l interesează nicio activitate, nicio discuție, iese de acolo doar să-și ia farfuria cu mâncare, iese numai obligat ca să meargă la ore. Face totul în silă, forțat de părinți. Colega de bancă a fiicei noastre din clasa a X-a ia antidepresive și somnifere pentru că nu poate dormi. S-a îngrășat din cauza medicației, ca urmare are o imagine de sine cu care trebuie să lupte: uneori este indiferentă față de situație, alteori plânge și se izolează. Deși familia dispune de o situație financiară foarte bună, este singură la părințiși are tot ce-și dorește, atât obiecte, cât și vacanțe, este totuși nefericită, dezorientată și suferă emoțional. Zile la rând nu are energie nici să se ridice din pat, ca să ajungă la timp la școală. Bineînțeles, merge săptămânal la psiholog pentru susținere.
Și nu e vorba numai despre tinerii din țara noastră.
Rudele din Suedia îmi spun că țara se confruntă cu o problemă delicată și neobișnuită: tinerii suedezi nu mai vor să muncească. Se mulțumesc cu ajutorul social și, fiind lipsiți de orice ambiție și dorință de dezvoltare, stau în casă și se joacă pe calculator, devin gameri full time. Eventual, se hrănesc cu conservele/ resturile aruncate în cantități imense la supermarketuri (produse cu termen de valabilitate expirate, dar comestibile), astfel că, pentru a-i descuraja și a-i obliga să muncească, guvernul a dat legi prin care a devenit obligatorie încuierea acestor tomberoane, reducându-se astfel accesul la resursa gratuită. Însă nu se observă vreo revenire a dorinței tinerilor suedezi de a munci și câștiga bani.
După o călătorie în Germania, am observat și acolo că starea generală e aceeași: tinerii nemți nu mai vor să facă școală, nu mai vor să se angajeze în servicii solicitante, nu mai vor să „tragă tare” – cum era expresia până deunăzi – ca să-și procure resurse pentru o viață îmbelșugată: preferă lucruri mai puține, important e ca efortul să fie minim. Crește numărul depresivilor, al celor dezorientați și al celor nemulțumiți (se adaugă și situația politică, iar imigranții au parte de facilități de care nativii nu au: locuință gratuită, bani pentru întreținere și hrană, îngrijire medicală gratuită etc.) ceea ce demotivează și mai mult.
Apoi, tinerii se îndreaptă spre practici cu care să-și poată umple golul psihic și social.
Până deunăzi, când se vorbea despre dependențe, primul gând te ducea la ingerarea/injectarea diferitelor substanțe care modificau starea psiho-mentală (de la unele minimale, până la căderi în comă) și care duceau, în timp, la modificări ale corpului, pe care substanțele îl îmbolnăveau sau îl debilitau. Se vorbea de dependență de tutun, de alcool, de droguri și derivatele lor, nu e cazul să insist…
Ceea ce îi intrigă pe cercetători este faptul că dependențele au căpătat o manifestare mult mai largă. Poate și pentru că, studiind structurile neuronale, rezultatele științifice au pus în lumină modificările survenite în creierul individului ca urmare a acestor noi practici: se asemănă cu cele survenite după consumul substanțelor dopaminergice. Acum e pe cale să devină o plagă dependența de shopping (mai ales online), dependența de jocurile video, de pornografia online, de „socializarea virtuală”. Toate acestea se leagă de folosirea în exces a telefonului, deci, simplificând, putem vorbi despre dependența de telefon. „Dependența de telefon este extrem de des întâlnită: nu e deloc neobișnuit să vrei tot timpul să-l iei în mână, să-ți placă să te uiți pe internet sau să te simți atras în mod constant de rețelele de socializare. (…) Este o modalitate rapidă de a-ți face rost de dopamină”– „aceste valuri rapide de dopamină care nu sunt dobândite prin efort, ne dau peste cap sistemul, făcând să ne simțim lipsiți de motivație, letargici, prost dispuși.”[3] (sublinierea mea/H.B.)
Insist asupra acestor informații, deoarece este vorba de generații de tineri născuți și educați în alte circumstanțe decât restul populației: generația zeta (născuți după 1995) a trecut prin toate fazele evoluției tehnologiei cu acces la social media, pornind de la tablete și laptop până la telefonul inteligent, iar cei mai mici, alfa (născuți după 2010), au fost educați cu telefonul în mână (în perioada pandemiei, la propriu vorbind), total imersați în lumea acestei tehnologii, ca o prelungire a ființei umane. Ei interacționează mai ușor prin intermediul unui device, își exprimă gândurile și sentimentele mai ușor decât direct, nu e o noutate să vezi tineri stând alături, interacționând la minimum: deși tac, își scriu și trimit gif-uri, reel-uri, short-uri care înlocuiesc exprimarea prin cuvinte și propoziții. Un limbaj pe care adulții generațiilor anterioare nu îl pot descifra fără explicații.
Ca să-l citez pe T.J. Power, putem descrie astfel cercul vicios în care se află o mare parte dintre occidentalii urbani: „Aceștia au acces la alimente procesate, pline de zahăr, iar nivelurile lor de dopamină încep să scadă. Întrucât atenția le este distrasă în mod constant de telefoane și rețele de socializare, nivelurile lor de oxitocină se diminuează. Încep să-și petreacă tot timpul în interior și să stea treji până seara târziu, ceea ce duce la scăderea nivelurilor de serotonină. Devin sedentari și stau toată ziua pe scaun, la birou, iar, ca urmare, nivelurile lor de endorfine se reduc.”[4] Combinația aceasta scăzută de hormoni ai fericirii e sinonimă, în fazele ei incipiente, cu lehamitea și plictiseala, care poate ajunge apoi la depresie severă. Câteva metode la îndemâna fiecăruia propuse de neurocercetătorul T.J. Power presupun în primul rând recunoașterea situației în care se află individul (uneori, ar putea avea nevoie de ajutor de specialitate). În fazele ei incipiente, o cale de a schimba starea de spirit este crearea de relații sociale directe, de bună calitate, față în față și fără telefonul în mână. E nevoie de schimbarea stilului de viață, a alimentației, de conectarea cu natura, de exerciții fizice… ca primi pași. Se știe că rezistența la schimbarea stilului de viață a fost mereu o problemă a fiecăruia, obiceiurile și tabieturile făcând parte din personalitate.
Apoi, ar urma, pe această „scară”, căutarea unor sensuri mai profunde de cunoaștere nemijlocită: culturală, intelectuală, spirituală, căutare care este la îndemâna populației urbane, mai expusă plictiselii. Citirea cărților, implicarea în activități pentru binele general, participarea la acte de cultură, concerte, spectacole etc. vor fi mereu căi de depășire a izolării tehnologice.
[1] Horia Al. Căbuți, Jocul de-a lumea, eseuri, Limes, 2025, p.69.
[2] Horia Al. Căbuți, op. cit. pp.70-71.
[3] T.J. Power, Efectul DOSE, Editura Bookzone, traducere din limba engleză de Andreea Rosemarie Lutic, București, 2025, p. 45.
[4] Idem. p. 13.