Traducerile de teatru excluse din edițiile Caragiale de până acum, pentru că autorii traduși „nu vădesc afinități cu dramaturgia scriitorului român” – după cum îl citam pe Cioculescu în articolul anterior – arată o anumită temperatură a epocii și a autorului.
Suntem în 1877-1878, așadar în preajma reprezentării Romei învinse de Alexandre Parodi – traducerea care îl consacra pe Caragiale.
Camaraderia (Cârdășia) de Eugène Scribe este realizată în tinerețea autorului, probabil în a doua parte a lui 1878, publicată în Convorbiri literare abia în 1939[1], fiind descoperită în biblioteca Teatrului Național. Piesa lui Scribe (1791-1861) a fost reprezentată pentru prima dată în 1836, contribuind la succesul autorului de vodeviluri și la faima teatrului bulevardier – prelungite, iată, până spre finele deceniului VIII al secolului al XIX-lea în Europa, când ajunge pe scena bucureșteană.
La vârsta de 25 de ani, Caragiale era un ziarist cu o anumită experiență în teatru, care putea încerca diferite experimente editoriale; în această perioadă el a editat foia umoristică intitulată Claponul, a publicat Națiunea română – de care este legată o cunoscută ispravă jurnalistică, din pricina corespondentului care a anunțat căderea Plevnei într-un moment în care acest lucru nu se întâmplase. De aici, închiderea ziarului și numeroase probleme, astfel încât motivațiile traducerii sunt mai degrabă financiare, așa cum consideră Cioculescu[2].
Descoperirea tardivă a caietului cu traducerea Camaraderiei a provocat o oarecare emoție; poetul Teodor Scarlat, din cercurile de avangardă, este bibliotecar al Teatrului Național și ordonează o serie de manuscrise, între care află această traducere; în câteva articole din epocă face chiar unele legături între O scrisoare pierdută și Scribe – dar Șerban Cioculescu, aflat în plin proces de editare a operei lui Caragiale, se opune includerii traducerii în ansamblul operei și al ediției începute de Zarifopol, în primul rând din motive estetice (este inferioară altor traduceri).
Totuși, până la Roma învinsă, primii pași ai lui Caragiale în teatru pot fi urmăriți aici, în traducerea lui Scribe – dar și în cea a Hatmanului de Paul Déroulède, o dramă istorică tradusă în aproximativ aceeași epocă, 1877-1878.
Raliindu-se opiniei lui Cioculescu, istoricul Junimii I.E. Torouțiu comentează în același stil la publicarea traducerii în Convorbiri literare; de remarcat, în comentariul său, că întregul politicianism care a constituit materia Scrisorii pierdute este identificat, avant la lettre, în Camaraderia, astfel încât, comentând personajele lui Scribe, Torouțiu pare că se referă la lumea lui Caragiale.
Relevanța teatrului lui Scribe pentru Caragiale este însă evidențiată, peste ani, de Ștefan Cazimir, care aduce inclusiv mărturia lui Eminescu despre acest fel de teatru.
Piesa nu a fost reprezentată, cu toate că Scribe era un autor popular la noi, în a doua jumătate a secolului XIX – inaugurarea Teatrului Mare, în 1852, făcându-se cu o piesă a autorului francez, iar în anii 1870-1880 fiind jucate mai multe piese de-ale sale.
„Nefiind reprezentată, această nouă traducere a lui Caragiale este complet necunoscută. Departe de a se mărgini numai la atâta, valoarea acestui manuscris depășește, prin punctele lui de contact cu opera lui Caragiale, toate celelalte traduceri cunoscute, căci dacă în acestea căutam zadarnic o justificare plauzibilă a faptului care a îndemnat pe Caragiale să le traducă, apoi La camaraderie a lui Scribe pare o schiță destul de sugestivă, după O scrisoare pierdută. Îi lipsește însă pitorescul acesteia și, bineînțeles, culoarea locală specifică, la care se adaugă unele elemente tranzitorii. Din acest punct de vedere, ar fi interesant de aflat dacă I.L. Caragiale a scris O scrisoare pierdută înainte, sau după ce a cunoscut piesa lui Scribe”.
(Teodor Scarlat, 1939)
„Datorită d-lui Teodor Scarlat, s-a dat de urma altei traduceri a lui Caragiale, în biblioteca Teatrului Naţional: comedia lui Scribe, La Camaraderie, cu titlurile româneşti Camaraderia şi Cârdăşia. Este vorba ca piesa să fie publicată în întregime în Convorbiri literare. Descoperitorul ei, care ne-a comunicat-o în chip îndatoritor, credea a şti că anumite elemente i-au servit lui Caragiale ca izvoare în inspirarea comediei O scrisoare pierdută. Ne-am făcut datoria să încercăm a-i îndepărta aceste presupuneri, deoarece incidentul unei alegeri parlamentare şi acela al unui quiproquo iscat de o scrisoare nu constituesc elementele unor analogii precise. De altă parte, nici traducerea acestei comedii, oricât de bine întocmită ar fi fost de Caragiale, nu îşi are locul în ediţia întocmită de noi.
Traducerile din Edgar Poe, retipărite (Opere, IV) sunt cu câteva luni anterioare Hatmanului şi Cârdăşiei şi dau toată măsura valorii de tălmăcitor a lui Caragiale, făcând fără rost editarea acestora din urmă, în corpul Operelor”.
(Șerban Cioculescu, 1939)
„Desigur că o singură comedie dintre cele vreo 50 scrise numai de Eug. Scribe și în total vreo 500 în colaborare cu statul său major, poate fi numai un punct de plecare în cercetarea problemei şi elucidarea ei. Totuși, faptul că I. L. Caragiale s-a hotărit s-o traducă tocmai pe aceasta, ne îndrituește să ne gândim la termenul lui Goethe: afinitate electivă. Atmosfera politică, viciată din timpul regalităţii după revoluţia din Iulie 1830, permitea unei societăţi putrede moralicește să parvină prin tot felul de manevre la posturi de comandă, să acapareze locuri în parlament; presa servește ca mijloc de falsificare a vieţii publice. «Invitaţii la d-l Pair de France», proprietarul unui mare ziar și soțul paravan al unei femei înspăimântătoare, fata unui mare negustor de lemne «sunt 300 de invitaţi». Dacă «în lumea bună nu-ţi încap musafirii în saloane, îi mai îngrămădești și în anticameră și pe scări». Nu lipsește nimeni dintre aceia cari deţin funcțiuni înalte în stat. Toată elita: domnul primar, doctorul, geniul în medicină, avocatul, geniu politic, cu versuri funebre, geniul muzicii — onoarea eufoniei. Toţi s-au decretat între dânșii genii, tuturora însă le lipsește spiritul și talentul: «Cine mai are timp pentru aşa ceva, ce era bun pe timpul lui Voltaire». Tot atât de prețuit este «senatorul care a văzut sfărâmându-se la picioarele sale valurile tuturor revoluțiilor» sau Montlucar, geniu scriitor. «Montesquieu – exclamă genialul său editor – rămâne pe lângă Montlucar un simplu scriitoraș, iată omul care ar trebui numit la Academia de științe politice și morale». Acţiunea se desfăşoară încet. I.L. Caragiale a indicat ironia titlului Camaraderia prin subtitlul său Cârdăşia, deci o camaraderie în sens peiorativ, adunarea tuturor elementelor detracate și conjurarea lor de a se susține reciproc, fără nici un scrupul în alegerea mijloacelor. Marele organ de publicitate, ziarul, ridica sau dobora după indicaţia cârdăşiei. Din această mocirlă abia se pot desface trei oameni cumsecade, mai mult ca să existe un simulacru de conflict între bine și rău. Când numai se zvonește în oraș că un membru al Academiei ar fi bolnav și că s-ar putea să și moară, candidatul pentru locul care ar urma să devină vacant începe a face vizitele de rigoare, pentru a-și asigura voturile. Ziarul și toată cârdășia așa hotărăsc, Eug. Scribe apare ca un agent de poliţie, care divulgă moravurile și cancanurile unei societăți amorale, nu ca autor de comedie care se întemeiază pe umor […]
În comicul lui Caragiale germinează o mare seriozitate, uneori de-o profundă tristeţe, ca și masivul optimism din impersonalul pesimism eminescian. Deosebirea între spectatori se și observă ușor, în momentul când autorul ridică discret un colţișor al perdelei și ne lasă să întrevedem seriozitatea situaţiei, moment pe care prima categorie de spectatori nu-l sesizează, continuă să râdă și râzând produc ridicolul. Asemenea subtile elaborări, ingenioase invenţii de situaţii complicate prin aruncarea unui singur cuvinţel, printr-un gest, printr-o replică anapoda, care alcătuiesc însăși substanţa teatrului comic a lui Caragiale, nu se întâlnesc în Camaraderia lui Eug. Scribe. Autorul român nu se bizuie pe fabulă și pe tehnica dramatică, la dânsul orice întorsătură de frază avându-și tâlcul semnificativ, hotărâtor pentru scena următoare. I.L. Caragiale este tot atât de puternic fragmentar, ca și total. Fiecare episod reprezintă un teatru în teatru, iar amănuntele sunt elaborate ca într-o dantelă miniatură. Astfel, concluzia este că nu se poate stabili nici o urmă de influență asupra lui I.L. Caragiale din Camaraderia (Cârdășia) lui Eug. Scribe. Substratul politic și atmosfera viciată? Atunci cu același drept poate intra în cercetare și Quousque tandem, Catilina…”
(I.E. Torouțiu, 1939)
„Între trăsăturile specifice ale vodevilului se remarcă receptivitatea lui la faptele mărunte ale vieții cotidiene, ridiculizarea ușoară a faptelor mărunte ale vieții cotidiene, folosirea constantă a quiproquo-ului. Ridicând vodevilul la rangul comediei de gen, Scribe a sporit ponderea observației sociale, dar a așezat mai presus de orice imperativele de ordin tehnic: «un subiect prezentat și dezvoltat cu dibăcie, o acțiune strânsă și rapidă, peripeții neașteptate, obstacole trecute cu bine, un deznodământ neprevăzut, deși pregătit în chip savant…». Foarte caracteristică pentru maniera lui Scribe este întâi de toate o expoziție lentă și laborioasă, extinsă la dimensiunile unui act întreg, așa-numitul act al preparativelor, căruia îi revine sarcina definirii personajelor, de obicei prin conversația două dintre ele. (În La camaraderie, convorbirea dintre Montlucar și soția sa trece în revistă toate celelalte personaje). Numai după fixarea minuțioasă a acestor elemente inițiale se declanșează acțiunea propriu-zisă, care poate aduce oricâte surprize și complicații, dar nu mai e pândită de nicio obscuritate. Cât de îndatorat e Caragiale acestei modalități expozitive se vede îndeajuns din primele patru scene ale Nopții furtunoase, care – fapt revelator – alcătuiseră la început un tablou distinct. O altă trăsătură a tehnicii lui Scribe a fost definită cu exactitate de către Eminescu, într-o cronică dramatică din Curierul de Iași: «intriga – în genere foarte interesantă – stă în legătură cu un obiect real neînsemnat, de exemplu c-o batistă, c-o scrisoare, c-o carte de joc, c-un pahar de apă. S-ar putea numi comedia efectelor mari cu mijloace mici.» Între obiectele acestea mărunte și decisive, scrisorile rătăcite vor face o adevărată carieră în piesele lui Scribe și ale succesorilor săi. Marea abilitate tehnică a lui Scribe nu și-a asociat însă o intuiție satisfăcătoare a caracterelor, așa încât, după ce umpluse cu gloria lui aproape jumătate de secol, cel care a fost supranumit «un Shakespeare al umbrelor chinezești» a cunoscut declinul și apoi elipsa definitivă.”
(Ștefan Cazimir, 1967)
Hatmanul (Paul Déroulède) este tradusă în același an precum Camaraderia, în august-septembrie 1878 (Cioculescu, 1987 (2020), 721) și a fost publicată în 1939 în Adevărul literar și artistic[3]. Suspendarea, în contextul dictaturii carliste, a trustului Adevărul – Dimineața lasă un act V nepublicat (căutările noastre în arhive pentru identificarea actului V nu au avut succes). Manuscrisul a fost descoperit de Ioan Massof, în arhiva lui C. Nottara, cu ajutorul lui Aurel Călinescu și Teodor Scarlat, funcționari la Biblioteca Teatrului Național, după cum relatează în notele ce însoțesc publicarea actului I.
Paul Déroulède (1846-1914), „poet și soldat”, cum scrie pe un epitaf, politician de orientare naționalistă, ținând prima pagină cel puțin prin duelurile cu Georges Clemenceau (1892) ori Jean Jaurès (1904), a cunoscut succesul cu drama în alexandrini Hatmanul, reprezentată în februarie 1877 la teatrul Odéon.
După Ioan Massof, prima reprezentare la noi ar fi avut loc la Iași, în stagiunea 1878/ 1879, după traducerea în proză a lui Caragiale, cu Mihail Pascaly în rolul titular; conducătorul trupei unde Caragiale și-a făcut ucenicia practic-teatrală ar fi și comanditarul traducerii. Traducerea este considerată de Ioan Massof un „adevărat exercițiu dramatic pentru pregătirea unei opere proprii”.
În stagiunea 1881/ 1882, cu patru reprezentații începând cu octombrie 1881, la Teatrul Național din București este consemnat ultimul rol al lui Pascaly în Hatmanul cazacilor sau Cazacii și polonii (titluri alternative ale piesei).
Interpretarea lui Pascally a fost reținută de Amintirile lui Nottara: „La 1881 Pascaly se reîntoarse la Teatrul Național, dar prăpădit de boală. Cu toate astea încă putu să creeze în Hatmanul cazacilor, o piesă patriotică de Paul Deroulède, rolul lui Frol Gherasz, un bătrân războinic, și a pus în interpretare destulă vigoare și mult entuziasm, însă tusea nu-i da pace; uneori rămânea în culise, rezemat de câte un decor, aproape fără respirație și numai după câteva minute începea să-și vie în fire și să prindă iar graiu. Dar cum intra în scenă era altul, era eroul: slăbiciunea pierea și-și termina jocul în aplauzele unanime ale publicului.” (Nottara, [1937], 173).
O relatare despre ultimul rol al lui Pascaly a lăsat Frédéric Damé, pronunțându-se și asupra traducerii: „aceasta dramă, de la-nceput până la sfârșit, este străbătută de un suflare epică. În traducere, nu se mai regăsesc energicele versuri francese. Interpretațiunea a slăbit asemenea caracterul eroic al dramei […] Nu știm dacă, în seara acesta, d. Pascaly era bolnav, dar părțile vibratore ale rolului său au fost cam asurzite. Afară de acesta, a meritat aplausele salei, aplause ce le-a împărțit cu d. Manolescu” (Românul, 1881).
Muzica pentru reprezentația din 1881 a fost realizată de primul compozitor din epoca modernă, G. Stephanescu – se pare o cunoștință a lui Caragiale, pe care o vom întâlni cu partitura „Bergerie” în ziarul realizat de dramaturg, Epoca literară (nr. 5, 1896, p. 4).
Piesa este scrisă în spiritul naționalismului romantic, pentru care Patria este valoarea supremă a omului, mai presus de familie sau de propria identitate; concepută în franceză în versuri, cu ample tirade, este tradusă de Caragiale în proză – un posibil indice al faptului că traducerea trebuia să fie efectuată rapid. Hatmanul face parte familia romantică ilustrată de Roma învinsă de Alexandre Parodi, traducerea care îi aduce notorietate lui Caragiale (reprezentată în mai 1878).
Spre această zonă a teatrului istoric Caragiale se va mai întoarce doar când va compune 100 de ani. Revistă istorică națională a secolului XIX (1899), un colaj teatral executat la comandă, care a provocat mai degrabă reticențe în receptarea postumă: „o comandă executată de Caragiale în silă, cu însăilări de texte străine”, spunea Șerban Cioculescu.
[1] Camaraderia (Cârdășia), comedie în cinci acte, în Convorbiri literare, mai 1939, pp. 600-671, cu o notă de I.E. Torouțiu, după manuscrisul descoperit în arhiva Teatrului Național de Teodor Scarlat.
[2] Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, în Opere II, 2019, p. 479; în epocă, o traducere în proză este plătită cu 30 de lei, iar corijarea altor lucrări, cu 45 de lei.
[3] Hatmanul, în Adevărul literar și artistic, seria III, an XIX, nr. 960, 7 mai 1939, pp. 5-6 (actul I), 14 mai 1939, pp. 9-10 (actul II), 21 mai 1938, pp. 9-10 (actul III), 28 mai 1939, pp. 9-10 (actul IV).