Există o matrice primordială care cuprinde în sine tot ceea ce noi, oamenii, am atins, am descoperit și sistematizat dea lungul epocilor de civilizație, tot ce va urma să atingem în viitor, deoarece tot ce s-a descoperit în natură – în legile fizicii, biologiei, psihologiei – există aprioric. Nu descoperirea și înțelegerea noastră aduce realitatea la existență, ceea ce atingem nu este o invenție a noastră, ci doar o luare a vălului de pe ceva deja existent. Sunt numeroase studii care vorbesc despre formele à priori ale gândirii umane prin cercetarea apriorismului ipotezelor înnăscute prezente în organismele subumane, studiate de biologi și etologi ca Konrad Lorenz[1], apoi inconștientul colectiv cercetat de C.G. Jung[2] și toată pleiada discipolilor săi etc. În cercetările sale, neurologul român Dumitru Constantin Dulcan[3] concluzionează despre sensul comun al existenței și al devenirii umanității în întregul său: fiecare organism influențează existența celorlalte aflate în jurul său, dar influențează și existența, respectiv devenirea organismelor viitoare. Pentru că trăim într-un întreg manifestat în fractali. Concluzia ar fi că ceea ce este valabil la organismele inferioare, este adevărat și la cele umane, bineînțeles, la altă scară.
Pornind de la ideea că umanitatea poartă în sine întregul, înseamnă că tot ceea ce sa acumulat a fost păstrat precum memoria întrun organism: informația este dată mai departe de la o generație la alta, ca o inteligență a materiei, inteligență genetică[4], păstrată în inconștient, indiferent dacă ne izolăm sau nu, fie că trăim, ca societăți, la distanță de mii de ani de evoluție sau nu. Umanitatea și mediul înconjurător funcționează ca un întreg, iar fizica cuantică spune că nu există discontinuitate în materie: facem corp comun cu întreaga informație din jur (sincronic) și dea lungul timpului (diacronic)[5].
În ce privește devenirea umană, se adaugă și nivelurile de formare a simbolismului, deoarece întreaga comportare umană își are rădăcinile în folosirea simbolurilor. Toate culturile sau născut și sau perpetuat numai prin utilizarea simbolurilor. Întreaga comportare umană constă din, sau este dependentă de folosirea simbolurilor. Comportarea umană este o comportare simbolică; comportarea simbolică este o comportare umană. Simbolul este universul umanității.
Ca urmare, antropologia simbolică capătă tot mai mult teren, spune Alina Branda în cartea sa Antropologia simbolică[6]. Acceptarea premisei unei „unități psihice a umanității” de către Franz Uri Boas și discipolii săi, spune autoarea – la care se adaugă afirmația că „deși fiecare cultură își creează un set unic, specific de trăsături psihologice și sociale, acestea, integrate, constituie unitatea psihică și socială a umanității” –, demonstrează unitatea culturală a umanității[7].
Gândim influențați de simbolurile substratului mitic. De fapt, toată devenirea noastră, dezvoltarea neuronală și de personalitate se află sub semnul acestor credințe și crezuri (de cele mai multe ori subconștiente) care au dezvoltat arhetipuri transmise de la generație la generație. Cu cât societatea este mai sofisticată, cu cât ne rupem de rădăcinile crezurilor adânci, cu atât mai greu reușim să le descoperim și să le recunoaștem. Are loc o alienare care ne dă de furcă în a împlini acel obligatoriu nosce te ipsum. Fără o relectură a miturilor „creatoare”, generațiile viitoare nu vor descoperi de unde venim, așa că va fi imposibil de dat o direcție clară pentru „spre ce ne îndreptăm”. Nu economic, financiar, tehnologic, în primul rând, ci ca ființe umane deținătoare de conștiință, direcție care, apoi, bineînțeles, se va extinde și asupra ramurilor enumerate, căci totul se supune „întregului”.
Antropologul Gilbert Durand propune drept cheie pentru înțelegerea devenirii umane ca specie, dar și pentru înțelegerea creațiilor noastre (aici, a operelor de artă și ale poeziei, aceeași pentru decriptarea operelor științifice și a celor tehnice), o lectură a mitului[8], susținând că însăși istoria „este fiica mitului, adică a potențialităților imaginative”[9]. Fără operă nu ar exista decât un primat îndepărtat și confuz, nu ar exista decât o continuă preistorie.
Dacă baza înțelegerii istoriei și a devenirii noastre, a creării a tot ce a realizat umanitatea – incluzând operele de artă –, este mitul, înseamnă că trebuie să ne raportăm la marile mituri care stau la baza culturii occidentale, miturile grecești, respectiv povestirile biblice, cărora li se adaugă, ca substrat profund, miturile prebiblice, preclasice, miturile primitive. Argumentez și prin poziția lui Mircea Eliade, care, în Aspectele mitului[10], susține că un studiu de profunzime nu poate să înceapă cu mitologia greacă, egipteană sau indiană, deoarece acestea au fost povestite, modificate, articulate, sistematizate, reinterpretate și prelucrate de teologi și ritualiști. Nu înseamnă că tradițiile mitologice ale societăților arhaice nu ar fi fost remaniate, transformate și îmbogățite dea lungul veacurilor sub influența unor culturi superioare sau datorită geniului creator al unor indivizi dotați excepțional, dar, „în ciuda modificărilor dea lungul timpului, miturile «primitivilor» încă mai oglindesc o stare primordială. E vorba despre societățile în care miturile mai sunt încă vii, în care ele fundamentează și justifică întreaga comportare și întreaga activitate a omului”[11]. Lucrul acesta l-am observat și studiat în cercetarea mea în timpul documentării în Arhipelagul Vanuatu, asupra triburilor Kiai și Akei.
Ne sunt cunoscute cărțile gânditorului Yuval Noah Harari, care a cucerit publicul intelectual cu cartea sa Sapiens[12]. Una dintre temele centrale ale cărții este dezvoltarea cognitivă a speciei Homo Sapiens, care a permis crearea limbajului, a miturilor și a structurilor sociale complexe, crearea religiilor și a simbolurilor care ne conduc până în ziua de azi. Yuval Noah Harari susține că revoluția cognitivă a fost momentul de cotitură care ne-a diferențiat de alte specii. Limbajul nostru nu doar că ne-a permis să comunicăm mai eficient, dar neamul omenesc are o apetență înnăscută pentru mit, spune și scriitorul Somerset Maugham[13], evenimentele surprinzătoare sau misterioase, atât din viața cosmosului, cât și din cea a colectivului, chiar individului, duc la nașterea unor legende de care se atașează apoi o credință fantastică, lucru care nici în zilele noastre nu a dispărut.
Mecanismele de gândire, chiar și după secole de cercetare și evoluție științifică, sunt aceleași. Tocmai din acest motiv, cercetarea trebuie să pornească de la zei, de acolo trebuie „reîncepută” cunoașterea omului și a universului lui, acel cosmos – univers ordonat după dorințele umane[14]. De ce de la zei? Fiindcă fără ei omul a ajuns un alienat, iar ei sunt primii care apar la orizontul gândirii semnificative a Sapiensului, „căci în descinderile ethosului uman nu se dă de găsit faimoasa maimuță a lui Darwin”[15], spune Gilbert Durand.
Eliminarea totală a raportării față de transcendent, în timpul cercetărilor culturale, antropologice și științifice, a deschis drumul – pe de o parte – mercantilismului economic triumfător, secătuind rezervele, sărăcind pe unii și îmbogățindu-i nemăsurat pe alții. Pe de altă parte, politicile capitaliste, socialiste și comuniste, neputând răspunde la problemele umanității, ajung să secătuiască sufletul marilor gânditori și artiști ai vremurilor moderne, generând (vedem și azi, în contemporaneitatea strictă și nu numai pe meridianul nostru dâmbovițean) nihilism, izolaționism etc. În acest creuzet se nasc conflicte și războaie, dar și noi manifestări ale artelor[16].
Nu ne mai permitem să înaintăm pe drumul agnosticismului, conchide Durand: nu putem porni pe un drum de cercetare întro manieră total agnostică, fanatic agnostică, cum pun problema unii antropologi contemporani, care elimină orice subiect transcendental, coborând metafizicul la schema unui triunghi relațieformăschimb[17]; e nevoie de o revalorizare a mitului, o repunere a sa în scenă.
Astfel, de la definițiile în care mitul era considerat o poveste fabuloasă, de origine populară și nerațională, care cuprinde credințele popoarelor despre originea universului și a fenomenelor naturii, definiții care au invadat dicționarele, până azi sa parcurs, prin revalorizarea lor epistemologică, un drum apreciabil de consolidare. Sunt greu de trecut în revistă toate definițiile care ar sublinia drumul parcurs: mai amintesc doar concluzia lui Gilbert Durand în care mitul e considerat o povestire (discurs mitic) ce pune în scenă personaje, decoruri, obiecte valorizate simbolic, segmentabilă în miteme în care se investește obligatoriu o credință numită „pregnanță simbolică”[18]. Astfel, povestirea este vizionară, nu demonstrativă și „pune în acțiune o logică ce scapă principiilor clasice ale logicii de identitate”[19].
Miturile care stau la temelia devenirii culturale sunt mituri tributare credințelor și raportării față de zeii fiecărei zone; nu se pot elimina iconologiile, aluziile vizionare, nu se poate rămâne doar la gândirea pozitivă pe care marșează psihologia, la constatarea fenomenologică a faptelor, deoarece studiul mitului ar cădea în vid, în arhitectura nonsensului, iar concluziile referitoare la cultură și știință sar dovedi ca atare. Sa crezut secole la rând că miturile se degradează și simbolurile se secularizează, dar ele nu dispar „nici chiar în cea mai pozitivistă civilizație, (…) simbolurile și miturile vin prea de departe”[20]. Faptul că nu dispar niciodată dovedește perenitatea lor, perenitate care ar trebui recunoscută și studiată ca atare: „Mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate sa născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment – o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. Este, așadar, întotdeauna, povestea unei „faceri”: ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbește despre ceea ce sa întâmplat realmente, despre ceea ce sa întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt ființe supranaturale”[21].
Mai concret, mitul povestește cum au apărut cerul, pământul, stelele, omul etc., iar ca dovezi că mitul e adevărat stau tocmai elementele despre care se povestește și realitatea lor. La fel de reale, însă, sunt operele de artă ale oamenilor de cultură născute a posteriori, ceea ce ar valida adevărul mitului ca argument secundar, căci, în acest context al creației, mitul are putere de gestație ab origine până în eternitate. Reiterarea mitului în vremurile arhaice prin rituri, ar corespunde cu gesturile artiștilor din vremile mai târzii.
Mitul are o funcție cognitivă, estetică, dar și una etică, modelatoare, în sensul că înfățișează modele pentru comportamentul uman și chiar prin aceasta, conferă existenței semnificații și valoare. „A înțelege structura și funcțiile miturilor în societățile despre care este vorba, nu înseamnă numai a elucida o etapă din istoria gândirii omenești, înseamnă deopotrivă a înțelege mai bine o categorie de contemporani deai noștri”[22] (subl. H.B.). Gândirea, comportamentele, devenirea umanității și, până la urmă, arta se decriptează prin miturile arhaice ajunse la noi, parte prin inconștientul colectiv, parte prin informații și cunoaștere directă, amintindu-ne – cu fiecare mit și credință redescoperită, cu fiecare rit și comportament urmărit – că provenim dintro matrice comună.
În concluzie, aș aminti ceea ce neurologul David R. Hawkins spune despre „nivelul de conștiință” al indivizilor vizavi de raportarea lor la mit/ divinitate: având în vedere că fiecare nivel are propria sa viziune, propria înțelegere despre Dumnezeu, asta explică existența atâtor credințe, teologii, religii. „Cum îl vede/ înțelege cineva pe Dumnezeu nu are nimic de-a face cu divinitatea, ci, cu nivelul lui de conștiință care determină viziunea sa”[23]. Astfel, în subtextul hărții, se văd descrierile antropomorfe, proiecțiile cu trăsături umane de zeu pedepsitor, capricios, răzbunător, crud: în acest context deseori sunt necesare sacrificiile umane sau animale pentru a îmblânzi mânia divină. Evenimentele naturale ca tsunami, cutremure, tornade, inundații etc. sunt puse asupra sa, ca să se explice furia și nemulțumirea sa vizavi de creaturile vinovate. La niveluri mai înalte ale conștiinței, divinitatea mitologică este văzută ca fiind binevoitoare, înțeleaptă, iubitoare, milostivă etc., astfel provocând comportamentul uman la acte de acest fel, nu din mercantilism, ci din iubire față de ființele vii. Ca urmare, oamenii au decis mereu, în funcție de nivelul lor de conștiință, care este tributară evoluției fizice-neuronale și intelectual-spirituale. În consens cu neurologul citat, un alt specialist în neuroștiințe, David Eagleman, repune întrebarea – conform ideologiilor la zi –, dacă toți oamenii sunt egali, iar răspunsul său este negativ: „Acest mit despre egalitate sugerează că toți oamenii sunt capabili în mod egal să ia decizii, să aibă control asupra pornirilor și să înțeleagă consecințele. Deși admirabilă, noțiunea pur și simplu nu este adevărată. (…) Genetica lor și experiențele personale le modelează creierul dirijându-i spre diferite puncte finale. Pe măsură ce neuroștiințele se dezvoltă, vom putea înțelege mai bine oamenii în cadrul unui spectru, și nu în categorii binare neprelucrate.”[24]
[1] Vezi Lorenz Konrad, Aşa-zisul rău: despre istoria naturală a agresiunii, Bucureşti, Humanitas, 2005 (despre agresivitate) şi Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Bucureşti, Humanitas, 2006 (etologie).
[2] Jung, Carl Gustav, În lumea arhetipurilor, Editura Jurnal Literar, Bucureşti, 1994.
[3] Dumitru Constantin Dulcan, Inteligenţa materiei şi În căutarea sensului pierdut, Eikon, ClujNapoca, 2009, respectiv 2008.
[4] Dumitru Constantin Dulcan, Inteligenţa materiei, Eikon, ClujNapoca, 2009, p. 365 şi urm.
[5] Dumitru Constantin Dulcan, În căutarea sensului pierdut, vol. II, Eikon, ClujNapoca, 2008, p. 206.
[6] Vezi capitolul „Antropologia simbolică” în Alina Branda, Repere în antropologia culturală, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2002, pp. 149 şi urm.
[7] Alina Branda, op. cit., p. 183.
[8] Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei – de la mitocritică la mitanaliză, Nemira, Bucureşti 1998, p. 293.
[9] Ibidem, p. 148.
[10] Mircea Eliade, Aspectele mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 4.
[11] Mircea Eliade, Aspectele mitului, p. 5.
[12] Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, traducere din engleză de Adrian Șerban, Polirom, 2017.
[13] Somerset Maugham, Luna şi doi bani jumate, Editura Polirom, Iaşi, Bucureşti, 2005, p. 8.
[14] Gilbert Durand, Ştiinţa despre om şi tradiţia. Noul spirit antropologic, Bucureşti, Ideea Europeană, 2006, p. 236.
[15] Ibidem, p. 236.
[16] Vezi starea generală politică şi socială care a fost creuzetul exploziei noilor arte, Mario De Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, p. 156.
[17] Gilbert Durand, op. cit., pp. 4041.
[18] Gilbert Durand, Figuri mitice, pp. 3132.
[19] Ibidem, p. 31.
[20] Ibidem, p. 173.
[21] Mircea Eliade, op. cit., pp. 56.
[22] Ibidem, p. 2.
[23] David R. Hawkins, Harta conștiinței, Cartea Daath, din engleză de Daniela Marin, 2022, p. 66.
[24] David Eagleman, Incognito. Viețile secrete ale creierului, Humanitas, traducere din engleză de Ovidiu Solonar, 2017, pp. 231-232.