Traducerile din proză la Caragiale sunt un domeniu care a fost adesea mărit de editori – sau cel puțin a fost supus acestor încercări; principalele ținte: Edgar Allan Poe și Mark Twain, autori apreciați de-a lungul timpului de Caragiale, la care s-a reîntors.
Caragiale traduce din Egdar Allan Poe după edițiile Baudelaire – Histoires extraordinaires (1856), Nouvelles histoires extraordinaires (1857), Histoires grotesques et sérieuses (1865) – procedând, precum în cazul celorlalte traduceri realizate de-a lungul timpului, la eliminări ale digresiunilor, concentrând mesajul; astfel, traducerile sale poartă precizarea „după Edgar Poe” sau „din Istoriile grotești ale lui Edgar Poe”.
Sunt cunoscute patru traduceri din Poe, din intervalul 1878-1896; de-a lungul timpului au mai fost unele tendințe de a augmenta acest număr; astfel, Dracul în clopotniță, publicată în Timpul (nr. 64, marți 29 iunie 1876, p. 1; nr. 65, joi 1 iulie 1876, p. 2; nr. 66, vineri 2 iulie 1876, p. 1, sub genericul „Foița Timpului”), neidentificată în edițiile critice, a fost republicată și atribuită pentru prima dată de Liviu Cotrău în ediția Edgar Allan Poe, Prăbușirea Casei Usher (Editura Univers, București, 1990, p. 521-526) și a fost inclusă în volumul I.L. Caragiale, Din literatura americană. Traduceri, alcătuit de Constantin Hârlav la Ploiești (sub sigla Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga”, 2002, pp. 3-17 ) – dar nu a fost selectată pentru ediția de Opere de la Academie, din 2011.
Principalul argument este că în 1876 Caragiale nu intrase încă în sfera junimistă, el făcându-și debutul la Timpul spre sfârșitul lui 1877.
O altă traducere din Poe, Cele două asasinaturi (canonizată sub titlul de Crimele din Rue Morgue), publicată de asemenea în Timpul (11 părți, între 25 octombrie și 30 noiembrie 1879), denotă stângăcii stilistice, calcuri ce fac imposibilă atribuirea traducerii lui Caragiale.
O întâmplare la Ierusalim a apărut în Timpul din 31 mai 1878, pp. 2-3, nesemnată. Reprodusă de Șerban Cioculescu în Opere, IV (1938), pp. 256–259, unde editorul vorbește despre colaborarea lui Caragiale la Timpul, menționând „două traduceri meșteșugite” din Poe (aceasta și Sistema doctorului Catran și a profesorului Pană – publicată în Timpul din 1, 2, 3 și 4 iunie 1878, în foileton, nesemnată, cu unele mici prescurtări față de ediția originală; retipărită în Opere, IV, 1938, pp. 260–278).
A doua întâlnire cu Poe se produce peste douăzeci de ani, în suplimentul literar pe care îl conducea în 1896, Epoca literară, prin Masca (chiar în nr. 1, pp. 2-3, 1896), reluată în altă publicație pe care o gira, Calendarul „Dacia” (1898) – apoi în Opere II (1931): „chiar dacă mai înainte cu treisprezece ani de 1898, un anonim traduce din Poe aceeași nuvelă, pentru noi tot Caragiale rămâne ca prim traducător al Măștii, deoarece numai prin el un adevărat scriitor român venea în atingere cu literatura americanului” (Vladimir Streinu, 1935). O balercă de Amontillado este și ea de asemenea dublu publicată, în Epoca literară (nr. 8, pp. 2-3, 1896) și în Calendarul Dacia (1898) și reprodusă de Paul Zarifopol în Opere II (1931), formulând și explicația prescurtărilor lui Caragiale („originalul Poe – Baudelaire îi pare lui Caragiale pe unele locuri prea lung”), în sensul concentrării mesajului.
„În aparență, apropierea acestor doi scriitori poate să pară extravagantă, atât sunt ei de diferiți în substanța și în expresia artei lor. Ce relație s-ar putea stabili între lumea dunăreană a unuia, truculentă, explodând de o vitalitate agresivă, și umanitatea exsanguă a celuilalt, continuu hărțuită de spaime, coșmaruri, terori maladive? Între o realitate concretă, perfect databilă-localizabilă, și indeterminarea celeilalte, dezagregate până la halucinație sau macabru? Și totuși, de mai multă vreme exegeza caragialiană a scos la iveală niveluri de profunzime ale operei, aparținând unei viziuni abisale neliniștitoare. După cum geniul lui E.A. Poe nu se rezumă la dezechilibru, nu e numai «floarea tenebroasă, marele crin nocturn între degetele Morții» [Julien Green], dar și speculație lucidă, străduință de a dezlega rațional enigmele. Caragiale a scris și Două loturi, La hanul lui Mânjoală, La conac, O făclie de Paște, Inspecțiune și alte opere «misterioase»; Poe excelează în egală măsură în așa-numitele «ratiocination tales» sau «cryptongram stories». Interesul junimist pare să încline în primul rând spre fantasticul lucid al autorului Corbului, cu pandantul său explicativ, autohermeneutic din Geneza unui poem. Încă din 1867, în studiul O cercetare critică…, Maiorescu studia «normele de individuație» ale poeziile lirice raportându-se de mai multe ori la Poe, descoperit prin intermediul lui Baudelaire. Nu credem însă în contactul lui I.L. Caragiale cu opera lui Poe printr-un stimul maiorescian. Disponibilitatea sa de lectură era ea însăși extrem diversă, iar mediile literare extrajunimiste (în primul rând boema «decadentă») vehiculau și ele numele autorului Istoriilor extraordinare: Macedonski traduce Metzengerstein (în 1887, în Revista independentă); colaboratorii săi tineri dau în Literatorul tălmăciri ale unor poeme. Eminescu traduce Morella (1876, în Curierul de Iași), iar în anii colaborării sale la Timpul, Caragiale – Sistema doctorului Catran și a profesorului Pană și O întâmplare la Ierusalim (ambele în 1878, în pagina ziarului bucureștean), încât cei doi mari confrați se înscriu printre primii propagatori, la noi, ai scriitorului american, însoțiți de numeroși anonimi sau colportori de ocazie. Peste două decenii, Caragiale publică alte două versiuni «după Edgar Poe»: O balercă de Amontillado și Masca (18989), unde tenebrosul, mascarada, tanaticul fuzionează cu sadismul crâncen și specularea «efectului», într-o compoziție strânsă, ironic glacială.” (Mircea Zaciu, 1983)
„Născuți în două momente diferite, era firesc să se dezvolte Matei în simbolism și decadentism, precum era firesc să se dezvolte Ion Luca în clasicism și romantism. Preferința lui pentru fantasticul lucid, spre «visul exact» al lui Edgar Poe, din care traduce, ca și din Perrault, înclinația spre umorul organizat din absurd al lui Twain ne arată limitele până unde se poate întinde specia de fantastic și romantism a lui Ion Luca.” (Pompiliu Constantinescu, 1938)
Și în cazul traducerilor din Mark Twain, a putut fi observată aceeași tendință de augmentare a operei de traducător. Mark Twain este un nume apreciat de Caragiale, cunoscut prin intermediul traducerilor în franceză; una dintre cele mai răspândite traduceri este cea a lui Emile Blémont, Esquisses américaines de Mark Twain (1881), subintitulată „traducere liberă”; traducătorul francez avertizează într-un cuvânt înainte că a preferat redarea spiritului yankeu într-o interpretare liberă, care se desparte de traducerea „strict literală”.
Acest volum a suscitat interesul mai multor traducători; un exemplu este cel al Liviei Maiorescu, pentru două texte publicate în Convorbiri literare din 1883-1884, „Păsurile sufletești ale dnei Aurelia” și „Istoria unui băiat rău-crescut, care n-a fost niciodată pedepsit”, și reluate, după plecarea în străinătate a Liviei, în volumul Novele și schițe de Alarcon, Bret Harte, Mark Twain, (traducere de Livia și Titu Maiorescu, Editura Alcalay, colecția „Biblioteca pentru toți”, nr. 53, 1902); traducerile din Twain sunt semnate „Livia M.”
Un alt exemplu este dat de povestirea „Din cariera mea”, subintitulată „nuvelă americană” (în Moftul român, nr. 7, 19 februarie 1893, pp. 5-6), nesemnată, traducerea textului „Comment je devins une fois directeur dʼune feuille rurale” din volumul lui Blémont. O localizare apăsată (Fasolea agricolă este numele foii rurale – nedenumite la Twain și în traducerea franceză), indicarea funcției de prim-redactor – în loc de director, cum este în traducerea franțuzească – la foaia agricolă, după cum tot prim-redactor era și A. Bacalbașa la Moftul român – conduc către neatribuirea traducerii lui Caragiale.
În Ziua, ziarul recentei dizidențe liberale, al Partidului Democrat Radical, la care aderase Caragiale cu entuziasm, mai pot fi identificate traduceri din Twain. Astfel, la „Poșta redacției”, cu subtitlul „din schițele americane ale lui Mark Twain” (în Ziua, I, 1896, nr. 50, 10 martie, p. 2; nr. 51, 12 martie, p. 2; nr. 52, 13 martie, p. 2, „Foița ziarului Ziua”), apare o traducere după „Réponses à des correspondants” din Contes choisis (traducere de Gabriel Lautrec după Sketches, New and Old, 1882). A fost inclusă în volumul I.L. Caragiale, Din literatura americană. Traduceri, alcătuit de Constantin Hârlav la Ploiești (sub sigla Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga”, 2002, pp. 114-127) – dar nu a fost selectată, din evidente rațiuni stilistice și de istorie literară, pentru ediția de Opere de la Academie, din 2011. Volumul conține și traducerile din Poe, inclusiv Dracul în clopotniță (din Timpul, 1876), nici aceasta netrecând „proba” pentru ediția alcătuită de Constantin Hârlav, Stancu Ilin și Nicolae Bârna sub egida Academiei.
Cele trei texte traduse din Twain care pot fi cu certitudine atribuite lui Caragiale sunt Leac de guturai, Broasca minunată și Un băiețaș rău.
Leac de guturai a apărut inițial în Constituționalul (1889), nesemnată, cu precizările: „după Mark Twain (Samuel L. Clemens)/ din Schițele americane”; identificată de Marin Bucur în 1986, în volumul I.L. Caragiale, Restituiri, p. 306-310, de unde este preluată de ediția Opere I (2001), pp. 813-817, și Opere II (2011), pp. 163-167: „Leac de guturai era incontestabil traducerea din franceză a schiței Pour guérir un rhume. Caragiale avea o experiență veche în ceea ce privește traducerile libere după Twain, atunci când publica în Vatra (an I, nr. 9, 1894), Broasca minunată. Și el își luase libertatea de a da o versiune neîncorsetată de obsesia rigorii urmăririi automate a textului original. Caragiale nu traducea în sensul clasic al termenului, ci re-da în românește textul în expresivitatea mesajului său interior […] Ultimul paragraf, «Nu-i nimic!» este adaosul traducătorului, pentru a întări efectul final.” (Marin Bucur, 1986)
Broasca minunată a apărut inițial în Vatra (1894), cu mențiunea „traducție de I.L. Caragiale” și subtitlul „schiță americană de Mark Twain”, reluată de autor în volumul Schițe (traduceri și originale), Editura Librăriei Școalelor Frații Șaraga, Iași, 1897, p. 40-48, precum și de Paul Zarifopol, în Opere II (1931), p. 329–334.
Un baiețaș rău este o traducere târzie; publicată în Foaia interesantă, 9/22 iunie 1911, p. 98, semnată Luca, este reprodusă în Opere I (2001), pp. 1398-1401 și Opere II (2011), pp. 776-779. Deși este o cu totul altă variantă față de cea a Liviei Maiorescu (1902), unele ediții includ și traducerea semnată Livia M. printre textele lui Caragiale.