Publicată inițial în Vatra (1894), povestirea Răzbunare de Carmen Sylva este precedată de precizarea „traducere liberă de I. L. Caragiale”; este reprodusă (fără această precizare) în deschiderea volumului Schițe (traduceri și originale), Editura Librăriei Școalelor Frații Șaraga, Iași, 1897, pp. 3-39; publicată în Opere II (1931), pp. 303-328, apoi în Opere I (2001), pp. 143-171 și Opere I (2011), pp. 143-171.
Apariția traducerii franceze a nuvelei lui Carmen Sylva în 1892 – care este varianta tradusă de Caragiale – este un nou imbold pentru Barbu Ștefănescu-Delavrancea să continue un serial împotriva reginei-scriitoare, ce data din ianuarie 1891 în paginile Voinței naționale, declanșat de literatura cu subiect românesc a autoarei. La jumătatea lui 1892 apăreau articolele lui Delavrancea într-o broșură intitulată Carmen Sylva, semnată, precum articolele, cu asterisc.
Reacția care vizează nuvela lui Carmen Sylva este cuprinsă într-un capitol cu titlul „Carmen Sylva și românii” – inițial, un articol de care Delavrancea se îngrijește să apară și în franceză, în ziarul La Patrie (1892). Există mai multe reacții polemice din partea ziarelor Timpul și Adevărul – semnalate în ediția critică Delavrancea, realizată de Emilia Șt. Milicescu (Opere V, Editura pentru Literatură, București, 1969, pp. 718-720).
În „Carmen Sylva și românii”, Delavrancea deplânge necunoașterea spiritului național al românilor în literatura scrisă de Carmen Sylva: „nu sunt decât câteva săptămâni de când apăru, într-una din cele mai serioase reviste literare din Paris (Revue des deux mondes, 15 avril 1892) o fantezie a reginei, fantezie exercitată pe reputațiunea poporului românesc. Deocamdată, în treacăt, constat că toți românii din Vengeance sunt prinși de mania omuciderii. Nu e decât o figură mai umană în această novelă, și aceasta este o femeie idioată. Încolo, toți vor sânge, toți vor răzbunare, toți sunt mișei, lași și asasini. Un preot intră călare în biserică și ucide un refugiat, stropind sfântul altar cu sânge. Un țăran taie opinci din spinarea vacei dușmanului său și se îmbată de fericire când bietul animal muge de durere. Dușmanul său taie coadele surorei acestuia, și fata, care ar fi putut să-l zdrobească, se amorezează de insultător. Cel care tăiase opincile din spinarea vacei îl prinde și-l ucide, băgându-i cuțitul în gură, în ochi, în urechi, în inimă; și, în sfârșit, surora acestui asasin și amanta ucisului dă brânci fratelui său în Olt; ucigașul este ucis de sora sa, iară ea înnebunește. Noi suntem acești monștri? Noi, românii? Și Carmen Sylva subscrie asemenea orori? Nu numai că le subscrie, dar le precede cu subtitlul următor: narațiune de moravuri românești!
Va să zică, acești huni, acești vandali, acești sălbatici sunt țăranii noștri. Nici chiar nu sunt niște excepțiuni pe care artiștii le caută câteodată; nu sunt excepțiuni, căci nu este o novelă de tipuri speciale, ci o novelă de moravuri, ci studii de moravuri românești!
Oare aci am ajuns? Adică Carmen Sylva să-și fi uitat că este regina României? Sub așa icoană ne prezintă străinătăței regina noastră? Tocmai românii, cel mai îngăduitor și iertător popor, să fie prezentat ca având vendetta corsicană? Noi și Vendetta este un neadevăr monstruos asupra moravurilor noastre. Mărturisim că această novelă este un atac, un adevărat atac, iar nu o lucrare literară, nemeritat de români și nedemn pentru regina României.” (Delavrancea, Opere V, ed. cit., pp. 373-374 )
În Vatra, Caragiale renunță la subtitlul din franceză, „récit des moeurs roumains” (subtitlu ce nu apărea în ediția originară, în limba germană, din 1888) și operează o serie de reduceri, în speță „suprimă sau scurtează pitorescul romantic al originalului; de exemplu, povestea cu Vlad-Țepeș, citită de școlăriță, are în original 29 de rânduri, la Caragiale 3”, afirmă Zarifopol în notele ediției sale, dând și alte exemple.
Traducerea este semnificativă pentru nivelul la care se defineau relațiile dintre Delavrancea și Caragiale în epocă; campania împotriva directorului Naționalului dusă de Delavrancea (1888-1889), descrisă de Cioculescu în monografia sa clasică, ar putea fi o cauză a acestui tip de poziționare.
Alte urme ale preocupării față de literatura lui Carmen Sylva pot fi decelate într-un caiet descris în Opere III (1962, p. 562), care purta „falsul titlu Sulfina, basm în trei acte de Carmen Sylva, conținând numai numele persoanelor”; din acel manuscris, în prezent necunoscut, au fost editate câteva aforisme cu titlul [„Ultime cugetări”].
Din Carmen Sylva traduc, de-a lungul timpului, Titu Maiorescu (nuvele și versuri, începând cu 1874-1875 – v. și Opere III, ediție de Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, Editura Minerva, București, 1986, p. 468 și pp. 750-753) și Mihai Eminescu (Vârful cu Dor. Baladă română în trei părți, Typographia Curții, proprietar F. Göbl, 1879), uneori în colaborare (la 5/ 17 nov. 1882, Maiorescu nota în jurnal: „încă noaptea târziu tradus cu Eminescu 2 poezii ale reginei”, cf. Opere III, ed. cit., p. 752).
Critica a reținut tipul acesta de raportare a lui Caragiale la literatura epocii: „alături de criticismul radical al comediilor și momentelor sau al unor articole politice, în care numeroșii detractori ai dramaturgului au crezut că pot identifica un defetism, spirit sistematic de contrazicere, absența oricărui ideal, în afara celui estetic, și neaderență la specificul național românesc, Caragiale a dezvoltat un număr de texte sau de considerații în general neficționale, prin care a făcut elogiul de circumstanță al unor valori, instituții sau personalități politice din epoca în care a trăit […] Comparabilă cu aceste inițiative de «oportunitate» este și ideea traducerii în limba română a unei nuvele de Carmen Sylva, Răzbunare în Vatra (1894), alături de traducerile cu adevărat necesare din E.A. Poe, Cervantes sau Mark Twain” (Florin Manolescu, 1983, pp. 285-287).
Epoca literară a traducerilor
Publicația, desprinsă din Epoca „politică”, ziar conservator, este structurată sub forma unei antologii de literatură, organizată în trei perioade distincte: literatură română contemporană (aici semnează Caragiale, Coșbuc și Delavrancea – căci episodul „Carmen Sylva” aparținea, se vede, trecutului), literatură română din generația pașoptistă și postpașoptistă (Hasdeu, Hrisoverghi, Nicolae Filimon și, în special, Anton Pann prezent în mai multe numere) – și traduceri și basme populare, culese de pe diferite meridiane. Redactorul Șt. O. Iosif, mâna dreaptă a lui Caragiale la revistă, realizează traduceri din Petöfi și din folclorul maghiar.
În afara literaturii, fidel unui program junimist de tip general, Caragiale asigură, prin relațiile și prietenii săi, rubrici de filozofie (Rădulescu-Motru traduce din Nietzsche), de istorie (Anghel Demetrescu), de critică literară (G. Panu).
În programul revistei, schițat în Epoca din 7 aprilie 1896, Caragiale precizează că „Epoca literară va publica mai cu seamă proză”. Deși Epoca literară a avut o existență efemeră, din aprilie până în iunie 1896 (10 numere, având pe frontispiciu indicația „Apare duminica, sub îngrijirea dlui I.L. Caragiale”), relațiile lui Caragiale cu Partidul Conservator și cu liderul Nicolae Filipescu, conducătorul ziarului, nu sunt deteriorate, din moment ce din octombrie 1896 publică diferite articole în Epoca politică.
Atribuirea textelor este dificilă, pentru că traducerile nu sunt semnate; cu toate acestea, ultima ediție de Opere (2001, reluată în 2011) propune noi texte în traducerea lui Caragiale: Memoriile contelui Feodor Rostopșin, Un pamflet clasic de Swift – alături de rândurile din Principele lui Machiavelli, indicate încă de Paul Zarifopol.
Unele considerente stilistice pot lumina mai clar eforturile lui Caragiale și în privința traducerii altor texte, din La Rochefoucauld, Chamfort și Turgheniev.
La Rochefoucauld
Neinclus în nicio ediție până acum, re-publică pentru prima dată. Maximele scriitorului francez răspund atât gustului clasic al lui Caragiale, cât și unei anumite vocații a paradoxului, a incredibilului, după cum se vede și în concluzia la „Despre gusturi” („aceleași lucruri ni se arată prin atâtea deosebite laturi că nu mai cunoaștem până la urmă ce am văzut și ce am simțit”), comparabilă cu morale sau încheieri din „Fără noroc. Snoavă populară”, din „O reparație” sau „O făclie de Paște” (aceasta din urmă, pe un subiect care a circulat încă din literatura antică). Autorul este prezentat prin câteva rânduri, așa cum sunt portretizați și alți clasici traduși în Epoca literară: Swift, Rostopșin.
Unele maxime au un corespondent în traducerea lui Eminescu din Timpul (1880)[1], care a folosit, cel mai probabil, aceeași ediție; astfel, „Amorul propriu este cel mai mare lingușitor” de la Eminescu, printr-o inversiune, devine „Cel mai mare lingușitor este amorul propriu”, la Caragiale.
„Caragiale e un moralist, în sensul clasic francez, care în loc să graveze portrete, ca La Bruyère, sau să scrie maxime, ca La Rochefoucauld, de care se apropie mai mult prin intuiția ce o are asupra omului, fiind dotat cu esențial geniu dramatic, a scris comedii; prin sensul lor ciclic social, prin puterea de a individualiza oameni, ca și prin excepționala lui virtuozitate tehnică, Ion Luca a făcut operă de moralist (în sensul precizat mai sus) […] Zarifopol, admirabil analist al moralistului La Rochefoucauld (Pentru arta literară) e un anticlasicist atât de înverșunat, încât scrie cu greu stăpânită iritare în contra «moralistului» Caragiale, din poveștile lui cu tâlc” (Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragiale, 1938)
Chamfort
În același număr 9 din Epoca literară și în aceeași rubrică precum „Cuvintele alese” ale lui La Rochefoucauld, cu precizarea anilor de viață ai moralistului francez: 1741-1795.
„Dimpotrivă, în bună măsură şi el moralist, dar apropiindu-se mai curând de un Chamfort şi, cu deosebire, de causticitatea unui Rivarol, Caragiale este un vehement satiric fiindcă, nelăsându-se dezarmat de dezamăgiri, el are nu simţul filozofic al umorului, ci, extrem de viu, simţul caricatural al anumitor realităţi şi permanentul imbold polemic.” (I. Igiroșianu, „Molière și Caragiale”, în Teatrul, nr. 1, 1972, p. 14)
Memoriile contelui Fedor Rostopșin
Au apărut inițial în Constituționalul (1889), sub titlul „Varietăţi literare”, precedate de o introducere; reproduse parțial în Moftul român (1893) și în Epoca literară (an I, nr. 1, luni 15 aprilie 1896, p. 3), unde apare și o notă biografică (așa cum și traducerile din Swift și La Rochefoucauld au o asemenea notă). Textul a fost pentru prima dată introdus în ediția Opere III (2001), pp. 394-398.
„Traducerile sale au, ca să spunem așa, același regim, îndeosebi cele în proză: sunt, în genere, după scrieri ale unor autori similari ca spirit, viziune, tehnici literare, scriitori inventivi, ingenioși, nonconformiști, precum Cervantes, Edgar Allan Poe, Mark Twain sau acest Rostopșin, în ale cărui memorii identifică «și meritul că satirizează într-un chip foarte subțire mania genului la modă pe atunci». În fond, în întreg scrisul său, Caragiale practică și o foarte ingenioasă satiră a genurilor (și atitudinilor la modă […] Reluările traducerii Memoriilor contelui Rostopșin…, simultane acestor căutări, prin chiar frecvența și situarea lor în cronologia scrisului, ies, așadar, din sfera întâmplătorului. Retipărirea nu se produce pentru a acoperi cu un text oarecare spațiului unei rubrici. Dimpotrivă: reluarea este semnul unei opțiuni estetice și al unor convingeri. Traducătorul se orientează către un spirit similar și către o capodoperă de concizie, care-i servesc drept pretext de afirmare diferențială și de confirmare a tehnicii/ viziunii proprii printr-un exemplu insolit.” (Constantin Hîrlav, 2011)
Din Principele lui Machiavelli
În Epoca literară, an I, nr. 5, luni 12 mai 1896, p. 3-4 și nr. 7, luni 27 mai 1896, p. 3. Reluată de Paul Zarifopol în Opere III (1932).
Swift, Un pamflet clasic
A apărut în Epoca literară, I, nr. 7, 27 mai 1896, p. 3, nesemnat; atribuit lui Caragiale în ediția de Opere III (2001), pp. 584-587, precum și în Opere IV (2011), pp. 590-592.
„Tot ce scrie Caragiale la gazetă are un «aer de familie» pamfletar, un loc difuz în care se întâlnesc ironia, intertextul, prelucrarea parodică, caricatura mușcătoare și marele surâs superior-malițios al pamfletarului ce își contemplă victima […] Pamfletele sui-generis ale lui Caragiale mimează fericit obiectivitatea, însumând toate elementele recognoscibile ale genului: clasificări, caracteristici, detalii infime ale scenelor” (Magda Răduță, 2017).
Turgheniev, Spânzurați-l!
În Epoca literară, an I, nr. 9, luni 10 iunie 1896, pp. 3-4. Cu titlul „Qu-on le pende!”, apare în limba franceză în 1885, în vol. Dernières œuvres (vol. I), J. Hetzel, Paris, în seria de „30 de mici poeme în proză”, numerotat XXVI; datat de autor 1879. Traducerea este fluentă, apelează la expresii caracteristice limbii române („a-și pierde sărita”, „drept ca o lumânare”, „a-și pierde graiul” ș.a.), care nu sunt în mod necesar transpuneri ale altor expresii din franceză; prin reducerea cuvintelor inutile (de exemplu, „était ce tout cet appareil, ce haut commandement, tous ces officiers supérieurs au milieu de la rue” a devenit „la vederea atâtor ofițeri”), prin varietatea vocabularului și expresivitate, textul este cel puțin revăzut de directorul Epocii literare, Caragiale. Din punct de vedere tematic, povestirea își găsește un ecou în schițele Arendașul român, Ion.
Ocazional, critica a aplicat atributul de turghenievean textelor lui Caragiale, așa cum o face Valeriu Cristea (1977) când vorbește despre „evocarea turghenieveană” Între două povețe. Sistematic, Caragiale îl citește mai târziu pe autorul rus: calificativul de „mare meșter” îi este acordat lui Turgheniev într-o scrisoare către Paul Zarifopol (24 aprilie 1910).
[1] Cf. Opere X, coordonator Petru Creția, Editura Academiei, 1989, pp. 588-589.