În timpul perioadei comuniste se vorbea oficial puțin spre deloc despre Garda de Fier și regimul mareșalului Ion Antonescu. Erau subiecte aproape tabu, transformate de propaganda comunistă în nomina odiosa, iar apariția lor în ficțiuni precum romanul lui Marin Preda, Delirul, sau la modul aproape caricatural, în filmul Cu mâinile curate de Sergiu Nicolaescu, erau văzute ca acte de bravură ale celor care și le asumaseră. Aproape că se crease un reflex al „omului nou” de a asocia numele legionar cu fărădelegea în pragul anarhiei, violența exacerbată și abuzurile cvasi-cotidiene ale autorităților statului față de straturile vulnerabile ale societății și crimele de stat ale căror ținte erau personalități de notorietate ale vieții politice și culturale. S-a născut o întreagă mitologie a terorii iraționale, a violenței de dragul violenței, a anarhiei pure, fără vreo cauză sau finalitate rațională, necum constructivă. Unii se încumetau să descrie aspecte ale fenomenului, aproape nimeni să-i analizeze cauzele și motivațiile. Pe acest imaginar s-a bazat, după căderea comunismului, Ion Iliescu atunci când, în iunie 1990, a justificat intervenția în forță a minerilor prin manifestările de rebeliune legionară ale celor strânși în Piața Universității (orice ar fi fost, e greu de înțeles care ar fi fost atribuțiile minerilor în restabilirea ordinii) sau organele de forță ale statului care, în vremea guvernării lui Liviu Dragnea, au strivit cu sălbăticie protestul pașnic din 10 august 2018. Iată doar două tipuri de interpretări abuzive, în care forme banale de contestare a puterii politice au fost prezentate opiniei publice ca o reînviere a spiritului rebeliunii legionare. Iar scopul acestei identificări nu a fost pur propagandistic în condițiile în care manifestările (neo)fasciste sunt incriminate în codul penal, spre deosebire de cele ale totalitarismului pereche, comunismul.
Cartea profesorului Florin Müller este esențială pentru înțelegerea exactă a specificității Statului Național-Legionar care a condus destinele României doar cinci luni (între septembrie 1940 și ianuarie 1941). Ea pune în evidență condițiile istorice care au favorizat ascensiunea Mișcării Legionare. În primul rând dezamăgirea provocată de Regele Carol al II-lea, considerat principalul vinovat de amputarea teritoriului țării, fără vreo urmă de rezistență în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (au fost cedate atunci Basarabia și nordul Bucovinei către URSS, nordul Transilvaniei către Ungaria și sudul Dobrogei către Bulgaria), dar și față de corupția și impotența vechii democrații românești, incapabilă să găsească soluții pentru salvarea țării și să se opună eficient dictaturii regale. În plus, modelele de succes la acea oră (anul 1940) ale fascismului italian și ale nazismului german erau în măsură să cucerească și minți dintre cele mai cultivate. Mutatis mutandis, procesul de seducție a fascismului asupra minților luminate, susceptibile de prezența spiritului critic poate fi înțeles din perspectiva formidabilelor memorii ale lui Pierre Drieu la Rochelle (Grupul Editorial Corint, 2006). Drieu este fascinat de „virilitatea” spiritului fascist din Italia și Germania. Directețea lui Hitler, spiritul său rudimentar, brutal, în contrast cu impotența sa fizică mărturisită de Drieu în câteva rânduri și baletul ineficient al liderilor europeni stârnesc admirația diaristului care scrie, la un moment dat: „Statele Unite ale Europei trebuie neapărat făcute prin violență, trebuie neapărat creată o vastă arie economică în Europa, Africa și Asia Mică. Este inevitabil. Nici Anglia, nici Franța, nu mai pot, nu mai vor. Și atunci? Se gândește Hitler. O face grosolan, ca în orice gândire politică. Dar este Napoleon mai bun decât Hitler? Da, în măsura în care în el mai exista puțină cultură și ceva maniere din Vechiul Regim. Compară Memorialul cu Mein Kampf, distanța e aceeași ca de la Giraudoux la Chateaubriand. În Mein Kampf se simte decadența: gândire de ziarist rudimentar, avid de senzaționalism grosolan”. (p. 67) Se pot spune multe despre Drieu la Rochelle, dar nu că ar fi fost lipsit de spirit critic. Cu toate acestea, el a fost un entuziast colaboraționist, iar, spre sfârșitul războiului, când înfrângerea Germaniei devenise evidentă, se transformase într-un susținător frenetic al lui Stalin. Culmea pentru un om intrat în conștiința publicului ca unul dintre cei mai notorii fasciști, visul său devenise acela ca la judecata postbelică să fie executat de Armata Roșie.
În cartea sa, Florin Müller relatează faptele care au dus la abdicarea Regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său, voievodul Mihai, la instaurarea Statului Național-Legionar și pune în lumină relațiile contorsionate dintre șeful statului, generalul Ion Antonescu și legionari. În pofida faptului că ambele entități aflate în conducerea statului, Armata (reprezentată de general și oamenii săi de încredere) și Legiunea (al cărei lider era Horia Sima) se bucurau de încrederea lui Hitler și își clamau cu orice ocazie atașamentul față de Germania, iar Horia Sima nu rata niciun prilej pentru a-și arăta lealitatea față de șeful statului, între Weltanschauung-ul generalului și cel al liderilor Legiunii s-a creat de la bun început o prăpastie, care a crescut până la sfârșitul brutal al colaborării, la începutul anului 1941. Ambele entități erau de acord asupra caracterului totalitar al puterii și puneau pe primul plan naționalismul, inclusiv prin formele sale extremiste de manifestare. Metodele de lucru erau însă complet diferite. Generalul, om al armatei, care îndeplinise și în guverne mai mult sau mai puțin democratice funcția de ministru al apărării, avea o viziune cu nuanțe conservatoare asupra vieții politice. Miza pe ordine și disciplină, respectarea legilor, în spiritul vieții militare, a continuat dialogul cu șefii partidelor tradiționale (în special PNȚ și PNL), chiar dacă formal interzisese activitatea partidelor politice. În plus, șeful statului era favorabil capitalismului economic, a protejat afacerile marilor industriași. Prezența pe tron a tânărului Rege Mihai I indică faptul că noul regim totalitar încerca să conserve câteva elemente din arhitectura instituțională a vechiului regim.
Venită cumva din neant, fără experiențe anterioare la guvernare, Mișcarea Legionară a încercat să-și formeze o bază ideologică, în primul rând prin articole publicate în cotidianul Cuvântul. Dintre gânditorii legionari, numele care apar cel mai frecvent în paginile singurului ziar care își asumă explicit poziția Mișcării conduse de Horia Sima sunt: Vladimir Dumitrescu, Dumitru Groza, Constantin Papanace, Ion Veverca, P. P. Panaitescu, George Macrin, Leon Țopa, Mircea V. Pienescu, Genvra, Dan Dumitrescu, Traian Brăileanu, Traian Herseni. Față de reputația ce li s-a construit după 1990, este neașteptat de slabă prezența în această secțiune a unor personalități precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Petre Țuțea, considerați de către propaganda postcomunistă stâlpi ai ideologiei legionare. Articolele din Cuvântul, unele reluate în conferințe publice, sunt un amestec de filosofie politică și propagandă. Menirea lor este să convingă un public eterogen, nu neapărat elitist din punct de vedere intelectual, de justețea acțiunilor legionarilor. Poate surprinzător, baza socială a Mișcării Legionare o constituia, la fel ca în cazul comuniștilor, muncitorimea. Florin Müller notează că baza proletară nu este suficientă pentru echivalarea Mișcării cu un tip de „comunism popular”. Dar similitudinile dintre Mișcarea Legionară și Partidul Comunist nu se opresc aici. Pentru că, spune în continuare autorul: „Totuși, se conturează o ideologie și o propagandă tot mai ferme ale Legiunii împotriva sistemului capitalist. Ideologi și militanți precum Traian Herseni, George Macrin sau Alexandru Cantacuzino recunosc similitudinile între direcțiile nihilist-anticapitaliste ale Mișcării și cele ale Partidului Comunist. Muncitorimea și lumpenproletariatul participă pe scară largă la actele politice radicale ale Mișcării, dintre care cel mai relevant rămâne chiar Rebeliunea din ianuarie 1941. Pedagogia politică a Mișcării în formele sale de colectivism militant, precum șantierele și taberele de muncă, integrează hiperbolizarea nivelării sociale și clișeele ideologice marxiste (…). Toate acestea indică în mod consistent că Mișcarea Legionară nu este doar mimetică în raport cu radicalismul social al comunismului stalinist asimilat, importat și internalizat de către Partidul Comunist Român” (p.247). Este momentul să ne întrebăm din nou de ce Mișcarea Legionară și radicalismul stalinist nu sunt tratate de legislația penală de la noi cu aceeași măsură.
Ce deosebește, totuși, Mișcarea Legionară de comuniști? Faptul că internaționalismului comunist îi contrapune naționalismul lezat de umilitoarele pierderi teritoriale rezultate din aplicarea Pactului Ribbentrop-Molotov și metodele de acțiune spectaculoase, de o violență extremă, care au îngrozit opinia publică, erodând dramatic susținerea publică pentru Mișcarea Legionară. Florin Müller descrie cu maximă precizie cazurile de violență cotidiană (ziua, locul, numele participanților, dacă sunt cunoscute) consultând cu acribie rapoarte aflate în diverse instituții ale statului sau articole din presa timpului. În același timp, se ocupă și de marea criminalitate (uciderea marelui istoric Nicolae Iorga, ca răzbunare pentru rolul jucat de el în primul proces al lui Corneliu Zelea Codreanu, dar și pentru firea sa conflictuală și publicistica foarte contondentă, masacrarea deținuților politici de la Jilava – cu acordul tacit al mareșalului Antonescu, interesat să rezolve altcineva treaba murdară? – pogromurile antievreiești, faptele reprobabile din timpul rebeliunii din ianuarie 1941, care au determinat intervenția în forță a Armatei și îndepărtarea definitivă a legionarilor de la guvernare.
Impecabil documentată și foarte bine scrisă, cartea lui Florin Müller, Statul Național-Legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) umple un gol în istoriografia noastră. Lectura ei ar trebui să devină obligatorie pentru toți cei interesați de acest subiect în legătură cu care, în societatea românească de azi se discută mult, dar de cele mai multe ori, după ureche.
Florin Müller, Statul Național-Legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Corint Istorie Autori Români, București, 2025