Ciclul oriental al lui Caragiale-traducător comportă doar trei texte; în ordine cronologică primul este Pradă de război…, subintitulat „anecdotă orientală”. Publicată în Universul, 25 decembrie 1909 (p.1, reluată în toate edițiile de Opere, începând cu vol. IV din 1938), „cartea prețioasă, tălmăcită din turcește”, după care este realizată această traducere este aceeași din care este selectată și povestirea Pastramă trufanda, după cum mărturisește Caragiale: Le Sotissier de Nas-Eddin-Hodja, bouffon de Tamerlan, suivi d’autres facéties turques; traduits sur des manuscrits inédits par J.A. Decourdemanche, Bruxelles, chez Gay et Doucé, 1876. O diferență de sursă (la Pastramă trufanda era indicată și o sursă orală, prevalentă, „Kir Ștefan, staroste de bărbieri pe vremuri la Ploiești”) îl determină pe Șerban Cioculescu să constate că, „de data aceasta, textul turcesc este mult mai bogat și mai amănunțit. Caragiale n-a mai trebuit să umple golurile cu închipuirea și cu prea vechi amintiri din copilărie” (Opere III, 1962, p. 775). Prin unele reducții ale textului de bază, Caragiale procedează în stilul său caracteristic, așa cum a făcut și la Curiosul pedepsit de Cervantes, la povestirea lui Carmen Sylva ș.a.
A doua povestire este una cel puțin văzută sau citită de Ion Luca Caragiale; semnul aferent de întrebare este dat de felul în care este semnată o notă de subsol la titlul Fecioara-din-lună, și anume cu inițialele L.I.C.: „Această poveste minunată, pe care o dăm aci, în traducere liberă, după Japanische Novellen und Gedichte ale lui Paul Enderling – se găseşte într-o carte veche, Taketori-Monogatari; cuvintele astea însemnează, în japoneză, culegere de povestiri. Iată ce spune, în introducerea sa, învăţatul literat german despre culegerea aceasta: „Taketori-Monogatari a fost scrisă, cam pe la mijlocul veacului X, într-o limbă concisă, scurtă. Autorul ar fi Minamato-no-Jun, mort în 983 d. Chr. – De pântre străvechi legende japone, răsar ici-colo motive budiste. Limba în care e scrisă culegerea stă cam în acelaşi raport cu japona modernă ca Niebelungenlied cu germana de astăzi. Chiar pentru japoni e o carte grea de citit, din pricina nenumăratelor ei jocuri de cuvinte”. Și precizarea, între paranteze, la sfârșitul acestor indicații de istorie literară: „în privinţa modului particular de traducere în româneşte, traducătorul îşi reservă toate drepturile literare potrivit legii. – L. I. C.” Din colaborarea cu fiul Luca Ion Caragiale s-a născut, cel mai probabil, această traducere; publicată în Românul (mai 1911), cu tot cu nota semnată L.I.C., reluată în Ordinea din Iași la câteva zile după Românul, cu aceeași semnătură la notă, povestirea a fost identificată în 1997 de Georgeta Ene; volumul după care a fost tradusă este Japanische Novellen und Gedichte, apărut în 1905. Subtitlul „poveste japoneză” nu apare în Românul, fiind însă prezent în edițiile de Opere I (2001) și Opere II (2011).
Unui anumit spirit didactic, nu tocmai specific lui Caragiale, i se poate atribui și o notă explicativă la un context din Feciara-din-lună, despre Fuzi-Yama – „vulcan activ şi astăzi – este muntele sacru al japonilor. Numele şi-l trage de la un vechi templu, care se află la poalele lui. Nenumăraţi peregrini vin din toate unghiurile împărăţiei după o datină străveche, să urce până-n vârful muntelui sacru – la înălţime de peste 3500 de metri”. Astfel, colaborarea dintre tată și fiu trebuie semnalată în acest caz, tatăl fiind răspunzător, cel mai probabil, de o anumită fluență ce o poate da stilizarea textului.
Probabil cel mai cunoscut text „oriental” al lui Caragiale este Abu-Hassan, subintitulat „poveste orientală”, a apărut postum, în volumul Abu-Hassan, editat de Luca I. Caragiale (Editura Flacăra, București, 1915; reluată în Opere II, 1931, apoi, în Opere I, 2001, și în Opere II, 2011). Este un alt fel de colaborare tată-fiu; de această dată este evidentă „semnătura” lui Caragiale pe traducere.
O mie și una de nopți au fost o sursă de inspirație pentru artiști dintre cei mai diferiți; astfel, se poate semnala opera comică într-un act Abu Hassan, compusă de Karl Maria von Weber (1811), cu un subiect de tip quiproquo, Abu Hassan cerând bunului său prieten Omar o sumă de bani, sub pretextul că ar fi pe moarte. Opera comică se încadrează, conform dicționarelor de specialitate, în genul german foarte popular Singspiel, operă ce alternează pasajele cântate cu cele vorbite – o indicație pentru o eventuală sursă de inspirație pentru Caragiale, alături de poveștile Șeherezadei.
Traducerea, realizată probabil după o versiune franceză neidentificată, este concepută de Caragiale în același spirit ce urmărește esențialul sau acțiunea, eliminându-se digresiunile de tip descriptiv sau secundar – în total aproximativ jumătate din text, dacă luăm ca termen de comparație versiunea românească, apărută sub titlul de Povestea adormitului treaz din O mie și una de nopți (vol. IX, nopțile 622-653, în traducerea lui H. Grămescu, Editura Minerva, 1973, pp. 21-100). O dovadă în sensul reducerii textului la traducere poate fi prima noapte din versiunea citată, ce are drept corespondent, în Abu-Hassan, secvența de după incipit; astfel, în traducerea din volumul amintit mai sus era următoarea: „Mi s-a povestit, o preafericitule rege, că a fost odinioară la Bagdad, pe vremea califului Harun Al-Raşid, un tânăr, holtei, pe care îl chema Abul-Hassan, şi care ducea o viaţă tare ciudată şi tare anapoda. În adevăr, vecinii lui nu-l vedeau niciodată să primească două zile la rând acelaşi om, sau să poftească în casa lui vreun locuitor din Bagdad; căci toţi cei care veneau la el erau străini. Încât oamenii din mahalaua lui, nepricepând nimica din tot ce putea face acesta, îl porecliseră Abul-Hassan cel Dezmăţat.
În fiecare seară, Abul-Hassan avea obiceiul să se ducă la capătul podului din Bagdad şi acolo aştepta să se ivească vreun străin; şi, de cum zărea vreunul, fie bogat, fie sărac, fie tânăr ori bătrân, se îndrepta către el, zâmbitor şi plin de curtenie şi, după salamalekuri şi urări de bun-venit, îl poftea să primească a fi găzduit în casa lui pentru cea dintâi noapte a aceluia la Bagdad. Şi îl ducea la el acasă şi îl ospăta cât putea mai bine; şi, cum era tare prietenos şi avea o fire plăcută, îi ţinea tovărăşie oaspetelui toată noaptea şi nu precupeţea nimic spre a-i da cea mai bună părere despre mărinimia sa.”
Și corespondentul, în traducerea lui Caragiale:
„Era odată la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Rașid, un neguțător bogat, care avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu-Hassan, crescut până la vreo treizeci de ani strâns de aproape în toate privințele. Neguțătorul a murit, și Abu-Hassan a intrat în stăpânirea avuției pe care o grămădise tată-său o viață întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinerețe nu căpătase niciodată o para mai mult decât îi trebuia ca să-și ducă viața; acum a pus de gând să cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, și-a împărțit averea în două părți: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, fără să s-atingă de capete; iar cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărât să se pună pe petreceri, încailea să-și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care-l ținuse tată-său până la așa vârstă coaptă; dar s-a jurat că n-are să mai cheltuiască apoi nimica peste această sumă, după ce și-o face toate chefurile. În acest scop, Abu-Hassan a strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vârsta și de teapa lui, și de acolea s-a gândit numa cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. Așadar nu s-a mărginit la prânzuri și ziafeturi cu mâncări și băuturi care de care mai rare și mai scumpe; a mai adus și tarafuri de lăutari și cântăreții cei mai vestiți; și pe urmă, dănțuitoarele și dănțuitorii cei mai aleși din orașul Bagdad.”
Din aceeași perioadă târzie a operei lui Caragiale face parte și traducerea din Cervantes, care poate fi raliată acestui ciclu „oriental”. Curiosul pedepsit este publicat în Românul din Arad (nr. 96, 3/16 mai 1911, pp. 1–3; nr. 97, 4/17 mai, pp. 1–3; nr. 98, 5/18 mai, pp. 1–2; reprodusă în edițiile critice, începând cu Opere II, 1931). Povestirea face parte din capitolele XXXIII–XXXV din partea întâi a romanului Don Quijote.
În nota de la ediția sa, Paul Zarifopol observă un procedeu caragialian, de reducere a textului tradus, în comparație cu textul original: „Caragiale s-a servit, foarte probabil, de o traducere franceză. Textul lui Caragiale echivalează aproximativ cu a cincea parte a originalului; drept vorbind, nu e o traducere, ci o repovestire“.
„Traducerile efectuate de Caragiale sunt aproape întotdeauna mai scurte decât originalul […] Acceptând ipoteza că traducătorul român a pornit de la un text de proporțiile celui original, și nu de la o altă traducere, de dimensiuni mai reduse, atunci versiunea sa reprezintă cam a patra parte din nuvela lui Cervantes, în raport cu care sunt comprimate sau tăiate adjectivele și formulele de calificare repetată, considerațiile generale privind filozofia existenței, împreună cu intervențiile retorice și moralizatoare ale naratorului, digresiunile, citatele sau aluziile, destul de numeroase, la unele opere contemporane, pildele și parabolele, rolul de mediere al povestitorului, între cititor și narațiune, toate clișeele exprimării alegorice (clișeul cetății asediate, ca echivalent al virtuții femeii, clișeul corăbierului și al portului pe mare etc.), sonetele de dragoste și celalte versuri, anticipările, care pot diminua tensiunea nuvelei, monoloagele prea lungi, în genul tiradelor din teatru, și comparațiile frecvente cu eroi mitologici, istorici sau de epopee” (Florin Manolescu, 1983, 245).
În Introducerea de la ediția de Opere, Paul Zarifopol prezentase această tehnică: „[I.L. Caragiale] scurtează, în ultimii ani ai carierei sale literare, nuvela vechiului Cervantes, Curiosul pedepsit, cu nesfârșitele ei scrisori și sonete intercalate, nuvelă pe care, în teorie, o admiră nemăsurat; e amuzant de tot că din cele 117 pagini ale originalului, Caragiale păstrează 23”.
Și la Abu-Hassan există o proporție asemănătoare: cele 80 de pagini ale originalului sunt reduse de Caragiale la 34.