Alături de Lovinescu, Sadoveanu și Rebreanu, Tudor Arghezi e pe lista preocupărilor constante ale lui Ion Simuț. Cartea Tudor Arghezi. Anii împotrivirii (1943 – 1953) este cea mai proaspătă dovadă. Un volum de poezie, istorie literară și document de epocă. Replică la ediția de la Arad din 2010, îngrijită de Baruțu și Doina Arghezi și intitulată Tudor Arghezi. Anii tăcerii. Această versiune avansată (în limbajul de azi) propune o descifrare mult mai atentă a textelor, dar și comentariilor poemelor, cu plasarea lor în contextul istoriei literare, al biografiei lui Arghezi. Simuț distinge anii împotrivirii explicite (1943 – 1947), când scriitorul continuă să publice (și va sta și la închisoare pentru atitudinea tranșantă față de administrația străină), și anii împotrivirii tacite (1948 – 1953), când poetul e redus la tăcere, noua dictatură fiind mult mai restrictivă. „Era un mister, scrie I. Simuț, ce a făcut Tudor Arghezi în anii 1948-1953, imediat după pragul politic al unei noi epoci, 30 decembrie 1947. Prezent până atunci zilnic sau săptămânal în presa politică sau culturală, el se trezeşte brusc interzis de la 1 ianuarie 1948. Putea să se teamă (şi s-a şi temut) că ar fi urmat să fie. I se mai întâmplase. Dictaturile nu negociază libertăţi, ci aplică şi răspândesc constrângeri. Profesionist al scrisului zilnic, ce putea face decât să scrie pe ascuns, pentru sertar, deşi era periculoasă şi această formă de manifestare într-un regim al controlului diabolic exercitat asupra individului, căruia i se cerea să fie total supus şi aderent mărturisit la politica oficială a colectivismului antiburghez şi a ideologiei proletare a luptei de clasă? Unde erau însă aceste dovezi ale scrisului pe ascuns?”.
Unele piese poetice ale acestui corpus de foi scrise de mână, inegale și doar aparent unitare (le unește doar timpul producerii lor), sunt veritabile capodopere, în care recunoaștem gheara de leu a maestrului. Dialogul permanent cu divinitatea, mereu contestată, cu reproșuri directe sau înăbușite (inclusiv reproșul ne-găsirii lui Dumnezeu), etalează, în realitate, o gâlceavă a poetului cu lumea imperfectă: „Ca să mă-ntorc la tine, prin ghimpi, tăciuni şi spuză,/ Mi-a trebuit să n-ajung nicicând o călăuză,/ Un prooroc, un schivnic, un priceput în cele/ Ce nu sunt la-ndemâna (nici a) prostiei mele./ Aflu că nu se-ajunge la tine, la altar,/ Fără dovadă scrisă de voie şi de har./ […] / Mă iartă, am lăsat-o durerea mea de tine/ Pe seama neamului ce vine,/ Când fără altă treabă decât să scurm şi cânt,/ Te voi găsi în ceruri, pierdut de pe pământ”. Sau un alt poem care nu ar trebui de azi încolo să lipsească din volumele Arghezi: „De câte ori am fost închis şi-nfrânt,/ Parcă intraseţi în pământ./ N-aţi dat nici semn că mă mai ţineţi minte,/ Şi mă iubiserăţi cu larmă şi fierbinte./ V-am aşteptat, că vreme-aveam destulă,/ Să vă zăresc la grila de celulă,/ În faţa lui Caiafa şi Pilat/ Nu m-aţi ştiut şi toţi v-aţi lepădat./ Venea din depărtare să mă vadă/ Numai căţeaua noastră, din livadă./ Prin poşti de drum, de ger şi de nămeţi/ Îmi zgâria la uşe şi-n păreţi./ Când vă treziţi şi voi în strâmtorare,/ Hulitului cerând ajutorare,/ Rămasă viaţa mai puţin de sfert,/ Ce pot să fac mai mult decât să iert?”.
Comentariile pe text sunt anticipate de o trecere în revistă a cronologiei vieții, a edițiilor Arghezi, a arhivelor disparate și încă insuficient valorificate. Un nume frecvent întâlnit este al tânărului biograf al lui Arghezi, pe nume Mirel Anghel, autorul volumului Viața lui Tudor Arghezi (2012), eforturile căruia Ion Simuț le aplaudă, dar și polemizează cu el, în special, din cauza concluziilor finale: ficțiunea despre Arghezi, pe care scriitorul și-a construit-o, e mult mai interesantă decât CV-ul autentic, dedus din documente. Subsemnatul, sunt mai curând adeptul tânărului cercetător, decât al lui Ion Simuț (care este sigur că viața, în toate cazurile, bate ficțiunea). Biografia ideală, după mine, e cea care poate fi dedusă din operă.
Poeziile lui Arghezi comentate aici, majoritatea bruioane, nu au fost publicate niciodată în timpul vieții poetului. Unele pasaje se vor regăsi, fragmentar-secvențial, într-o altă formă de protest poetic, în volumul 1907 – Peisaje. Dar asta e o temă pentru o cercetare aparte. Motivul nepublicării poeziilor din această perioadă se deduce simplu: fiind un autor proscris, era periculos să le păstreze, necum să le facă publice. Pe de altă parte, putem să acceptăm ipoteza lui Ion Simuț că poetul se pregătea de o opoziție poetică activă. Pe drojdia tăcerii, creștea un poet subversiv și potențial disident (în clasificarea mai veche a lui Simuț).
Ca să fie clară intriga acestei investigații (implicit, dificultățile procesului), autorul cercetării face un remember util: „Arghezi nu avea cultul laboratorului de creaţie, în sensul tradiţional al conservării manuscriselor proprii sau al păstrării variantelor. Odată ce definitiva un text (un poem, o tabletă sau un roman), nu mai păstra din voinţă proprie urmele redactării lui, iar dacă a rămas ceva (şi au rămas, din fericire, câteva mărturii ale atelierului de creaţie) a rămas din grija celor apropiaţi (copiii, Mitzura şi Baruţu Arghezi, editorul Gheorghe Pienescu), care au salvat de la distrugere sigură variante de lucru sau manuscrise nepublicate”.
Nu sunt „scrieri de sertar” în sensul obișnuit al sintagmei. Or, autorul nu doar că nu spera să le publice cândva, ci se mai și temea că ele pot să ajungă la poliția ideologică. Dincolo de intențiile pe care nu le vom afla (vocația te provoacă să scrii, chiar dacă, vorba poetului, ar fi trebuit să le scrii cu unghia de la mâna stângă), textele descoperite ne divulgă frământările din anii tăcerii. Poetul nu era deloc entuziasmat de noii stăpâni ai situației. Schimbările sunt dezastruoase pentru întreaga comunitate. Tabloul este nu doar sumbru, ci și fără perspective: „Poate că nu-mi lipseşte, ca să te cânt, vioara/ O ţara mea de holde şi ţara mea de munţi./ Dar pot atinge struna ca să-i deştept comoara/ Când stau plecate-n jale atât de multe frunţi?”
Un poem care merită să fie reținut este Acatist (puține dintre ele au și titluri). În mistica poeziei, poetul se identifică cu Sfânta Fecioară, pentru a sugera nașterea Mântuitorului în propria ființă. „Mi-e inima plină de copilărie,/ De-a pururi fecioară, Mărie –/ Şi plodul tot creşte în sufletul meu,/ Al dulcelui meu Dumnezeu,/ Tresare, mă doare, se mişcă, zvâcneşte./ Un ac lung de aur, ascuns,/ Uitându-mă-n stea m-a străpuns./ Luceafăru-i stă-n gămălie,/ Fecioară Mărie,/ Şi nu ştiu cum să mă desfac/ Mai iute de plodul cu ac./ N-am staul în toată pustia de scrum/ Să nasc pe copilul de-acum,/ N-am iesle şi paie,/ N-am cergă şi nici straie”. O re-în-ființare a poetului (și a cititorului), o în-Dumnezeire (corporală, nu doar spirituală), imagine pornind de la împunsătura mitică a săgeții divine, cosmice, a focului sfânt, până la grija de a nu pierde scânteia divină din propria ființă.
Cercetarea lui Simuț e făcută cu acribie și cu o meticulozitate rar întâlnită, azi. Istoricul literar, întotdeauna atent, e provocat aici și de o neglijență cu care au fost valorificate aceste texte de cei care le-au publicat întâia dată. Aventura descoperirii unei etape disidente/ subversive în opera clasicului poeziei moderne se transformă într-o muncă de cercetare textuală, dincolo de orice alte intenții. Reașezate la locul lor, în contextul vremilor tulburi și curățate de patina neglijenței, poemele developează un spirit incomod și răzvrătit, chiar dacă timpul nu e favorabil opiniilor tranșante. Sau, privind invers, prin prisma neputinței, afișarea acesteia e deja rebeliune: „De înfruntat şi sfat eu n-am învăţătură./ Ce ştiu mă-nvaţă plopul meu din bătătură,/ Hrănit cu ploaie, fulger şi ţărână;/ Mă-nvaţă iarba, oile din stână/ Şi câinele şi boul meu de plug./ De dascăli n-am nevoie pentru jug”. Îngustarea progresivă a spațiului libertății e catastrofală (cu o origine mai veche, imaginea „cortinei de fier” dintre socialism și lumea civilizată avea să devină emblematică): „Fără să simţi, îţi creşte împrejur/ Un zid înalt ca zborul de vultur/ Din blesteme şi fum de lumânări./ Vreau să te văd cum ai să-l sări,/ De-a buşilea, călare sau cu cracii./ Ţi l-au zidit cu planşete săracii./ Că aripi n-ai nici cât ar vrea găina/ Şi trupul ţi-1 îngreuie slănina”.
Doar că toate astea nu înseamnă resemnare, dimpotrivă, îndoielile se multiplică și revolta interioară crește. Psalmistul răzvrătit din tinerețe va reveni și aici cu reproșuri aduse divinității și comunității, deopotrivă: „Sunt, Doamne, făr-a şti, un vinovat/ Nu-n faţa ta, la care am o vină/ De-a mă-ndoi,/ Ci faţă de o pravilă streină./ Cu tine am o şoaptă veche, de o viaţă,/ Că stăm şi zi şi noapte faţă-n faţă,/ Parcă mă chemi şi eu te chem prin ceaţă./ Sunt vinovat că-s drept şi neclintit./ Când mă gândesc, sunt vinovat./ Când nu gândesc, când tac şi când prind grai./ Că-s împăcat, că nu sunt împăcat/ Sunt de-o potrivă vinovat./ […] Sunt vinovat că sunt al lor./ Şi-aştept mereu să-mi sune ceasul lor”. Dar nimic nu se compară cu revolta blasfematoare, când poetul contestă Creația însăși, ca imperfectă. Replică aruncată nu doar „mai-marilor zilei” (o entitate minoră, în context poetic), ci Creatorului însuși, ca instanță absolută. Lumea e declarată rateu al divinității, de vreme ce poate să se degradeze atât de mult: „Când hotărâşi (tăriei) să-i faci un început,/ Mare ispravă, Doamne, n-ai făcut./ Ţi se urâse în vecii vechi şi dacă/ Te-a apucat o toană ca de joacă,/ Puteai să cânţi în gol din amintiri/ Decât să te-nmulţeşti şi să te miri./ Citesc Scriptura ta în care-arăţi/ Cu de-amănuntul şi de-atâtea dăţi/ Câte minuni ai scos ca dintr-un plic/ Când zămislişi făptură din nimic,/ Cer şi pământ cu toate ale lor,/ Măreţule a toate, sublime scamator./ Şi toate le-ai făcut în şase zile./ Dă voie îndrăznelilor umile/ Să judece cinstit/ Că-i timp puţin şi te-ai pripit.[…]”. E unul dintre cele mai blasfematoare manifeste ale poetului. „Sarcasmul, comentează Ion Simuț, se convertește în invectivă, printr-o recapitulare caricaturală a Genezei”.
Această perioadă a revoltei scrise, fără însă a fi publicată, trebuie contabilizată în economia biografiei poetului. Este deducția fermă a lui Ion Simuț: „Cazul lui Tudor Arghezi în perioada comunistă, acuzat de oportunism fără drept de apel, trebuie rejudecat. Fapte biografice mai puțin cunoscute și fapte literare documentate în inedite relativ recent dezvăluite concură la această revizuire”.
Ce se întâmplă însă cu această revoltă, nu doar bănuită, ci și exprimată în poeme scrise, pe care autorul însă nu le va arăta nimănui, dimpotrivă, începând o epocă de colaboraționism rușinos? Lucrurile se explică prin banalul accident, când Baruțu, în complicitate cu un prieten, imprimă, la tipografia ce rămăsese ca prin minune în posesia lui Arghezi, o foaie cu text provocator, menit să compromită statul muncitoresc-țărănesc. Deconspirat, tânărul e arestat, iar tipografia nimicită sub privirea stupefiată a poetului. Arghezi se simte nevoit să intervină pe lângă noua putere (inclusiv, pe lângă Ana Pauker!), pentru a obține eliberarea fiului și posibilitatea ca el să-și continue studiile. Nici Arghezi, nici Baruțu nu vor povesti acest caz nimănui. Poetul reușește să-și scoată fiul din pușcărie, dar va trebui să plătească tribut, fie și inițial numai prin tăcere, obligat însă ulterior să se angajeze în procesul construirii „lumii noi”, prin versuri mobilizatoare… După anii împotrivirii, urmează umilitoarea epocă a „potrivirii” marelui poet cu ideologia oficială.
Ergo (ca să nu fiu încă o dată de acord cu Ion Simuț): biografia scriitorului nu e favorabilă poeziei și nu o explică. Dimpotrivă, poezia există în pofida biografiei. Întotdeauna în răspăr, întotdeauna sfidând-o.
Tudor Arghezi. Anii împotrivirii (1943-1953). Documentar, ediție și
comentarii de Ion Simuț. Editura Muzeului Literaturii Române, 2025