cronica literară
IRINA PETRAŞ

CE ESTE TRANSILVANIA?

Articol publicat în ediția 11-12 / 2016

Nu e exclus ca întrebarea cu care îşi deschide Ioan-Aurel Pop cartea de eseuri să li se pară unora măcar superfluă, dacă nu atinsă de patetism. Citind eseurile din volum, înţelegi însă cât de actuală, de nu chiar imperios necesară este rostirea ei. Sunt de la bun început introduse câteva enunţuri cadru, cu o intenţie sobru-aniversară: „Din 1918, Transilvania aparţine României nu pentru că ar fi fost cucerită de Regatul României de-atunci, nici datorită drepturilor istorice ale României, nici ca urmare a deciziei marilor puteri, nici ca rezultat al nobleţei românilor care s-ar trage din romani – civilizatorii lumii de odinioară etc. Transilvania aparţine României dintr-un motiv simplu, acceptat destul de recent în dreptul internaţional: românii reprezentau şi reprezintă majoritatea absolută a locuitorilor acestei ţări, iar voinţa românilor la 1918 a fost unirea provinciei cu România”. Istoricul reia şi sintetizează reperele cheie ale momentului, trece în revistă tensiuni şi răsturnări ale mersului lumii, dar lasă spaţiu şi unor vag metaforice crochiuri ale unei Transilvanii emblematice: „Văd în Transilvania lumea toată şi, mai ales, Europa in nuce. Transilvania este parte integrantă a României, dar ea este, înainte de toate, patria tuturor locuitorilor săi. Iar locuitorii săi sunt romanici, germanici, slavi, fino-ugrici, romi etc., adică reprezintă toate marile grupuri de popoare europene. Ei sunt creştini ortodocşi, catolici, protestanţi, neoprotestanţi, adică figurează la scară redusă toată varietatea creştină a vechiului continent. Aici, în Transilvania, se întrepătrunde civilizaţia răsăriteană romano-bizantină şi bizantino-slavă cu civilizaţia occidentală latină şi protestantă, aici interferă armonios spiritul contemplativ al veşniciei născute la sat (Lucian Blaga) cu spiritul concurenţial-individualist al lumii urbane apusene. Aici este unicul loc din lume unde cupolele bisericilor bizantine se întâlnesc cu turnurile gotice care străpung cerul, cu rotunjimile stilului romanic, cu gracilele ornamente ale stilului Renaşterii, cu bogăţia grea a Barocului, cu simbolurile sinagogilor etc., toate plasate pe distanţe de câteva zeci ori sute de metri una de alta”.
Am citit Transilvania – starea noastră de veghe ca pe o excelentă carte de vizită, concentrând toate valenţele personalităţii autorului. Îl găsim aici pe Ioan-Aurel Pop istoricul, cel pentru care trecutul nu e simplă literă moartă sau inventar de cronologii seci şi controversate, ci chiar povestea de la temelia prezentului („Istoria oferă explicaţii pentru toate fenomenele prezentului – fiindcă nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noştri, nu este fără rădăcini –, fiind nevoie doar de specialişti capabili să reconstituie trecutul şi să tragă concluzii adecvate. Natural, trecutul nu poate fi refăcut niciodată în plenitudinea sa – de aceea, istoricul ajunge la adevăruri relative –, dar aceasta nu dă nimănui dreptul să elaboreze «teorii» fantastice despre români. Românii sunt un popor european obişnuit, cu o istorie normală, care poate şi trebuie să fie cunoscută, iar înscrierea lor între popoarele romanice, în urma romanizării Daciei şi a etnogenezei, petrecute la fel ca în cazul tuturor popoarelor surori, nu poate fi pusă sub semnul îndoielii şi niciun specialist autentic nu o face”). Ioan-Aurel Pop este autor şi coordonator de impresionante spectacole ale rădăcinilor noastre – întrepătrunse cu ale altor neamuri, dar păstrându-şi autonomia şi specificitatea: poporul român „este singurul moştenitor actual al romanităţii orientale, singurul izolat de marea masă a latinităţii, singurul popor romanic european a cărui limbă are un superstrat slav, singurul popor romanic de confesiune creştină răsăriteană (ortodoxă), singurul popor romanic ale cărui elite au avut în evul mediu ca limbă de cult, de cancelarie şi de cultură slavona, singurul popor romanic european care a trăit tragedia şi izolarea comunistă, singurul popor romanic confundat uneori cu poporul romilor (ţiganilor), poporul romanic cu istoria cea mai puţin cunoscută în Occident, poporul european legat adesea de numele unui vampir – Dracula – şi de cel al unui odios dictator – Ceauşescu – etc. Oricum, printr-o parte fundamentală a identităţii lor, românii se revendică dinspre Apus, iar prin alta, din Răsăritul şi Sud-Estul Europei”.
Citim elogiile sale atent cumpănite la marile figuri ale culturii naţionale („Cantemir acreditează o unitate românească – inclusiv una politică – generică şi perpetuă, fapt care prefigurează marile demonstraţii iluministe ale Şcolii Ardelene în acest sens şi se constituie apoi în prolog al viziunii romantice, de exaltare a Evului Mediu românesc. Pe această linie, principele savant este simfonic şi sincronic cu mişcarea de idei europeană, mai ales central-europeană, care cultiva atunci, prin Academia din Berlin, prezentările etnografice ale popoarelor. Această mişcare de idei se pregătea să exalte, nu peste mult timp, «spiritul popoarelor», Volksgeist, adică limbile, legendele, cântecele, tradiţiile acestora, într-o viziune organicistă plină de sevă, preludiu pentru curentul romantic”; „Dimensiunea temporală a Evului Mediu este, în înţeles eminescian, de inspiraţie occidentală şi are drept limită inferioară căderea Romei sub barbari, iar drept limită superioară secolul al XVI-lea, cu afirmarea deplină a Renaşterii, a Reformei, a Lumii Noi, care sunt tot atâtea punţi certe spre Modernitate. Lumea românească medievală este, conform viziunii poetului, aproape perfect sincronizată cu cea europeană, ale cărei valori le împărtăşeşte pe deplin şi le mai prelungeşte o vreme. Evul Mediu nu este la Eminescu o perioadă de trecere, ca la primii moderni, bună de pus între paranteze, ci o vârstă deplină şi matură a echilibrului, caracterizată prin cumpănă şi raţiune, privite ca «dreaptă măsură», în sensul etimologic al latinescului ratio”) şi argumentele sale ferme despre legitimitatea sentimentului naţional (vezi Marea Unire şi Sărbătoarea Naţională, Reflecţii pe marginea unei idei de unire românească din secolul al XVI-lea). Îl întâlnim în fiecare pagină pe Ioan-Aurel Pop omul cetăţii, prezent în miezul lucrurilor şi gata să pună umărul la bunul lor mers. Atent la seisme mai mari ori mai mărunte ale vremii, intervine prompt şi expresiv de câte ori simte că punctul pe i a fost rătăcit în polemici goale (vezi titluri precum Miturile naţionale şi educaţia românilor prin istorie, Povestea unui manual unic de educaţie europeană, Atentatul împotriva educaţiei naţionale şi consecinţele acestuia, Despre educaţia prin limbă şi istorie: „Dacă studierea literaturii fără repere cronologice se poate justifica până la un punct, fiindcă criteriul de bază al selectării operelor literare trebuie să fie valoarea estetică, renunţarea la spaţiul şi la timpul istoric devine fatală pentru disciplina numită istorie […] Studiul istoriei înseamnă strădania de cunoaştere a rostului vieţii de pe un teritoriu bine determinat, dar înseamnă şi formarea culturii generale a oamenilor. Limbile şi istoriile popoarelor europene – adică şi limba şi istoria românilor – sunt valori unice de cultură şi de civilizaţie, pe care se cuvine nu să le obturăm, ci să le proiectăm în universalitate, cu statutul de tezaur al umanităţii”). Îl găsim pe Profesorul îndrăgostit de Universitate şi de rosturile acesteia în lumea contemporană, cel care ştie, pe urmele lui Vasile Pârvan, care este „datoria vieţii noastre”. Le dedică portrete emoţionante profesorilor Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor – care aprecia că „sudul Transilvaniei, prin convieţuirea româno-săsească (mai mult paşnică decât tensionată), oferise un model de viaţă temeinică. Spunea de multe ori, în medii informale, că acolo s-a plămădit marea civilizaţie românească, în preajma Braşovului şi a Sibiului (unde au existat comunităţile urbane şi semi-urbane din Şchei şi, respectiv, din Mărginime), în Ţara Haţegului şi în Hunedoara, unde s-au conservat cnezimea şi mica nobilime românească, acolo unde s-a afirmat tiparul coresian şi unde s-a născut limba literară, unde se scrisese româneşte, în chip rotacizant, încă din secolul al XV-lea etc.”, sau Ştefan Pascu (care, când „cineva s-a legat de memoria lui Iuliu Maniu, acuzându-l de lipsa de decizie, de compromisuri, de slăbiciuni. Profesorul a devenit atent şi i s-a adresat imberbului critic: «Dumneata ce acte de verticalitate ai făcut în viaţă ca să emiţi asemenea judecăţi? Iuliu Maniu a făcut Unirea de la 1918, de aceea, când îi pomeneşti numele, ar trebui să te ridici în picioare!»”).
Îl descoperim pe cititorul şi degustătorul de literatură bună, pentru care textul scris se cuvine a fi nu doar exact şi nepărtinitor în încheierile sale, ci şi rostit memorabil, în cuvinte potrivite care să probeze caratele limbii române. E prezent, apoi, pretutindeni, în fiecare literă, ardeleanul, de veghe la statura „învăţatei Transilvanii”. O carte frumoasă şi documentată despre cultură şi cunoaştere, despre apartenenţă, datorie, luciditate.

Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 300 pagini. Cuvânt înainte de Mircea Muthu.