centenar mihai șora
TUDOREL URIAN

O sută de ani de înțelepciune

Articol publicat în ediția 11-12 / 2016

O sută de ani! Un secol! O eternitate din perspectiva modernității unei țări ca România. În anul în care s-a născut Mihai Șora, Regele Carol I murise de doi ani, pe tron era regele Ferdinand, Caragiale murise de patru ani, trăiau încă Slavici, Vlahuță, Delavrancea sau Coșbuc. Între 7 noiembrie 1916 (data nașterii lui Mihai Șora) și 7 noiembrie 2016, s-au petrecut două războaie mondiale, Marea Unire de la 1918, o dezmembrare a țării și o reunificare parțială. România s-a confruntat dramatic cu cele două totalitarisme ale secolului XX: fascismul și comunismul. La conducerea țării s-au perindat trei regi (Ferdinand I, Carol II și Mihai I) și cinci președinți (Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis). Egal cu sine, fără exaltări și prăbușiri, Mihai Șora a trecut prin toate aceste regimuri, a încercat să le înțeleagă esența, punctele tari și punctele slabe, să vadă mai mereu jumătatea plină a paharului, fără a ascunde sau a face concesii barbariei și iraționalului care nu de puține ori l-au ajuns din urmă; și le-a lăsat în urmă. De-a lungul secolului său de viață a fost, la diverse vârste, contemporanul unor personalități ale științei, artei și politicii, devenite repere de neevitat ale istoriei civilizației românești. Pe multe dintre ele le-a cunoscut în mod direct, au făcut parte la un moment dat din cotidianul său, le-a cântărit faptele și ideile, le-a filtrat prin propria sa inteligență și experiență de viață vorbele și faptele, le-a aprobat sau le-a respins așa cum facem astăzi cu orice afirmație pe care o auzim în mass-media.
Într-o foarte frumoasă, dar nu prea ușor de găsit cărțulie, publicată în anul 2000, la editura craioveană Scrisul Românesc, Crochiuri și evocări, Mihai Șora face câteva confesiuni despre anii săi de formare la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Provocat de întrebările altora sau din proprie inițiativă, vorbește despre profesorii săi, care au marcat climatul intelectual românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale: Constantin Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade (ultimul a fost asistentul lui Nae Ionescu). Poate involuntar, descriindu-i, Mihai Șora atrage atenția asupra acelor elemente din structura intelectuală și umană a acestora care se văd, aproape cu ochiul liber, în profilul intelectual al filosofului de azi. Nae Ionescu, de pildă, este pentru contemporanii noștri mai degrabă o legendă. Omul căruia i se pune la socoteală „orbirea” unei întregi generații de tineri excepționali, avându-i ca vârfuri de lance pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica și care este făcut responsabil în fața istoriei de răspândirea ideologiei Gărzii de Fier în România. Mort în urmă cu 76 de ani, ignorat de istoriografia din anii comunismului, Nae Ionescu este cunoscut în lumea de astăzi (atât cât este cunoscut) mai degrabă din deducții și din informații fragmentare, rod al polemicilor și exercițiilor de admirație lăsate de-a lungul timpului de adversarii și adepții săi. Din puținele fotografii care îl înfățișează, din stenogramele cursurilor sale, publicate după căderea regimului comunist, și chiar din cărțile apărute în ultimii ani, este aproape imposibil de ghicit care a fost cheia succesului său în epocă, elementul care a putut să-i facă pe niște tineri a căror valoare intelectuală a fost recunoscută la scară universală, complet diferiți între ei ca profil intelectual și personalitate umană, să devină atât de dependenți de persoana lui Nae Ionescu. Mihai Șora este unul dintre ultimii oameni în viață care l-a cunoscut în mod direct pe marele profesor. I-a fost student, i-a auzit vocea, i-a strâns mâna, i-a observat ticurile, i-a urmărit felul în care își dezvolta argumentația, i-a studiat gesturile. Îl știe, așa cum fiecare dintre noi își aduce aminte de profesorii pe care i-a avut la facultate. Nu poți decât să-ți ciulești urechile și să-ți pui atenția în stare de alertă când un om cu asemenea credibilitate explică misterul atracției pe care o exercita asupra studenților săi un om ca Nae Ionescu. El nu consta nici în farmecul omului, nici în vreun comportament ieșit din comun, nici în cunoștințele sale vaste, ci în experiența intelectuală pe care o propunea, invariabil aceeași. Retorica sa nu conținea niciun fel de elemente facile menite să cucerească auditoriul. Ridicând o problemă, profesorul parcurgea împreună cu studenții săi, pas cu pas, drumul logic al rezolvării ei, îi făcea pe aceștia să gândească, să accepte sau nu soluțiile propuse, să-și facă propria argumentație la tema propusă. Îi povestește Mihai Șora lui Marin Mincu într-un interviu reprodus în volumul Crochiuri și evocări: „Cuvintele lui aduceau cu ele o «învățătură», însă doar una care nu putea fi reprodusă de discipol, ci doar reinventată. Simplu «reprodusă», ea nu însemna nimic; a fi «năist», dacă nu erai chiar Nae în carne și oase, nu însemna nimic, dar absolut nimic: un simplu psitacism la nivelul ticurilor verbale («Nu?», «Ei, și?») sau al comportamentelor celor mai săritoare în ochi: o caricatură, nu o ființă vie. A-l fi avut pe Nae Ionescu profesor când erai tânăr, tulbure și risipit între atâtea chemări nedeslușite, dar când în plămada ființei tale era pitit undeva firavul sâmbure germinator al inalienabilului tău destin propriu, însemna a fi nimerit tocmai acel – periculos cât cuprinde! – vârtej de foc ce te putea consuma dacă erai mai slab de înger, dar în care, sau lângă care, sau cu prilejul căruia îți putea fi dat și să te lămurești (în sensul biblic al cuvântului), dacă nu te pierdeai cu firea.” (pp. 65- 66) Și, conchide filosoful de azi, aducând ca argument suprem însăși diversitatea de preocupări și de tipuri de personalități umane ieșite din „mantaua” lui Nae Ionescu (Eliade vs. Sebastian vs. Țuțea vs. Noica vs. Cioran vs. Vulcănescu): „… asta, și nu alta a fost învățătura lăsată de Nae Ionescu tinerilor (discipolilor?) care i-au stat mereu în preajmă: să-și desțelenească mintea (și ființa!) de tot întâmplătorul care a apucat să prindă acolo rădăcini, să simtă și să gândească pe cont propriu, asumându-și și riscurile unui atare demers.” (p. 66) Nu știu în ce măsură explicația lui Mihai Șora se aplică tuturor discipolilor lui Nae Ionescu, dacă, de pildă, articolele de extremă dreapta, scrise de Mircea Eliade în presa timpului, sau nuanțele antisemite din scrierile românești ale lui Cioran sunt rodul propriei lor cumpăniri sau sunt inspirate de gândirea politică a magistrului, dar este cert faptul că explicația este pe deplin valabilă în ceea ce-l privește pe Mihai Șora. Tot scrisul său ulterior și toată prezența sa în viața publică o confirmă cu asupra de măsură. Moștenirea lui Nae Ionescu în formarea sa nu a constat nici într-o sumă de cunoștințe, nici într-o viziune asupra lumii, demult revolute, nici într-un stil retoric, nici într-o specificitate de comportament în spațiul public, ci în ceva mult mai simplu, dar infinit mai complex. O spune explicit Mihai Șora și în glasul său se simt fiorii recunoștinței pentru o lecție esențială, valabilă o viață întreagă: „… la începutul formării mele de om care nu ia de nicăieri lucrurile de-a gata, ci le trece prin ciurul și prin sita pe care de la străbuni, prin părinți, le are ca zestre, Nae Ionescu a jucat rolul hotărâtor al celui care m-a stârnit și nu m-a lăsat să dorm.” (p. 67)
Și elemente ale profilului intelectual al unui alt profesor al său, reper al spiritualității românești din epoca interbelică, Mircea Vulcănescu, sunt vizibile în personalitatea de azi a lui Mihai Șora. Evocându-și profesorul, filosoful parcă se descrie pe sine însuși. Deși era unul dintre cei mai erudiți oameni ai societății bucureștene din anii interbelici, Mircea Vulcănescu nu se manifesta public decât dacă era provocat de alții, aproape niciodată din proprie inițiativă. De aceea, toată „opera” rămasă în urma lui este atât de firavă. Toată viața nu a făcut decât să răspundă amabil solicitărilor care i s-au făcut, niciodată nu a fost tentat să comunice de la sine ceva: „A ținut numeroase conferințe pentru că altcineva decât el simțise nevoia unei clarificări, a făcut admirabile expuneri improvizate pentru a lămuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompletă, a pus întotdeauna ordine (o ordine suplă și vie) în fulgurațiile incoerente sau doar fragmentare (și de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru că oricând era gata să vină în întâmpinarea oricui și simțea vagul ideilor sau limita informațiilor ca pe o povară greu de suportat.” (p. 67) Tentația de a vedea chipul lui Mihai Șora în spatele acestei descrieri este greu de reprimat. Mai ales în peisajul uman dominat de orgolii, voluntarism și competiție al lumii contemporane. Dar, dincolo de speculații, există și argumente concrete care pot proba analogia. De pildă, întrebat de Sorin Dumitrescu în anii ’90 ai secolului trecut de ce nu a intervenit pentru a-i apăra imaginea fostului său profesor Nae Ionescu, atunci când despre el s-au scris în presa primilor ani ai tranziției articole în care se pretindea că ar fi fost hitlerist, deși știa că lucrurile nu au stat chiar așa, Mihai Șora a răspuns cu multă candoare: „… A, bun; deci ar fi trebuit… Orice fel de prilej eu îl pot folosi, în măsura în care sunt întrebat, ca să spun tot ce știu; și să spun, în plus față de ce știu, ceea ce cred – cu mențiunea că nu este decât ceea ce cred.” (Crochiuri și evocări, p. 52). Întreaga filosofie de comunicare a lui Mircea Vulcănescu, remarcată chiar de Mihai Șora, se regăsește integral în acest răspuns.
Toți cei o sută de ani de viață ai lui Mihai Șora sunt o fără de sfârșit argumentare a motto-ului cărții sale de debut, Du dialogue intérieur, publicată la Gallimard în anul 1947: „Problema omului: cum să trăiască asemenea unui arbore fără a înceta prin aceasta să fie om”. Într-o confesiune târzie făcută lui Leonard Dragomir, Mihai Șora povestește istoria acestui motto rezultat dintr-o revelație apărută pe când avea 19-20 de ani și se plimba cu viitoarea sa soție, Mariana Șora, printr-un parc din Timișoara. La acea vârstă a iluziilor și a proiectelor celor mai lipsite de realism, Mihai Șora era deja un înțelept al cărui ideal era să-și consolideze personalitatea și prezența în lume asemenea unui arbore, mai falnic și mai puternic, cu fiecare an care trece. S-ar putea spune că marea sa operă este chiar ființa sa de azi, la a cărei robustețe morală și intelectuală au contribuit învățăturile strămoșilor transmise prin părinți, lecțiile de viață ale profesorilor pe care i-a avut, cărțile citite, miraculoasele experiențe ale vieții, ochii mereu deschiși și curiozitatea neobosită de a descoperi noi și noi teritorii ale cunoașterii.
Mihai Șora este astăzi cel mai falnic stejar al culturii române. Un stejar viguros care tocmai a împlinit un secol de viață. Onorați să fim contemporanii domniei sale, îi dorim din tot sufletul să rămână la fel de curios și atent la frumusețile vieții, încă mulți ani de acum înainte!
La mulți ani, tinere centenar!