centenar mihai șora
Mihai Șora

Rostul cuvintelor

Articol publicat în ediția 11-12 / 2016

| fragmente despre cuvinte și înțelesuri |
| Selecție de Luiza Palanciuc-Șora |

„…cuvinte grele de așteptări, apeluri lansate în direcția nedeslușitului «poate fi», ca să prindă cheag în limpedele «este». Nu sunt cuvinte gata-făcute pe măsura unui «este» care «a și fost», ci cuvinte pregătite să întâmpine – oricât de neașteptat – orice «este» care «va să fie».“

Mihai Șora, Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic, București, Editura Cartea Românească, 1978, p. 200.

Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic, București, Editura Cartea Românească­, 1978, 227 p. in 8° | Ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 2006, 209 p. in 8°, ISBN (10) 973-50-1012-7; ISBN (13) 978-973-50-1012-6 |

T |ânărul| P |rieten| E rândul meu să mă-ntreb: de fapt, ce sunt cuvintele? Putem vorbi cu temei de o «lume» a cuvintelor, mari rotunduri luminoase plutind deasupra lumii făpturilor, și dând rezonanță vorbirii noastre, care doar astfel accede la sens?
M |ai| Ș|tiutorul| Vrând-nevrând, acestei evidențe nu putem decât să ne supunem: există o «lume» a cuvintelor; în ea ne naștem; în ea viețuim; în ea con-viețuim; prin ea și de către ea suntem constrânși. Exhalată, la obârșie, de lumea cea de toate zilele a făpturilor (fugar înstăpânite – în și prin faptul cunoașterii marginale, a quasi-nemijlocitei simțiri-cunoscătoare – pe propria lor identitate evanescentă), «lumea» Cuvintelor sfârșește prin a umple (tezaur de unități însumate) cerul fragmentat al identităților separate și inerte. Conexiunile care adună – pe planul lor propriu – aceste partes extra partes într-un ansamblu necontradictoriu sunt de tipul relațiilor de exterioritate: stratificări, subordonări neunificatoare, coordonări…
TP Știu: în numele Petru, umanitatea e un strat, «petreitatea» vine așa-zicând pe deasupra; în substantivul om, umanitatea e subordonată animalității, dar în vecii vecilor animalitatea și umanitatea vor face, acolo, doi, niciodată unu…
ca în lumea cea adevărată, a cărei nerostită unitate o zgâriem de zor cu cioburile de înțelesuri pe care inepuizabilul nostru zel cunoscător mereu ni le pune la îndemână.
TP Să privim așadar cuvintele și ca trimițând spre altceva, ca semnificând fiecare «ceva». Sferele cuvintelor n-ar mai fi în acest caz decât deschizătura rotundă a unor canale, a unor vectori ce duc spre ființă: fiecare altcumva înaintând, fiecare altundeva oprindu-se. Sigur că, mai puțin atenți la puterea referențială a cuvintelor, ne putem preface a fi preocupați doar de inter-determinarea lor, de reciproca lor limitare diferențială. Vom da în acest caz de structura semantică a limbajului, de o serie de legături definibile opozițional și negativ. (Omnis determinatio est negatio e, precum se știe, legea conexiunilor de acest tip.)
Din fericire, cuvintele sunt, cum spuneai, și altceva decât un simplu sistem închis (și «înghețat»), capabil să-și pună într-o lumină neechivocă oricare din punctele ce-l constituie (ajunge pentru asta să se înfigă cu îndemânare, fără vreun efort deosebit de vedere lăuntrică, în lărgimea «fără greș» cuantificată a genului proxim, ascuțimea «exact» calificată a diferenței specifice). Cuvintele nu sunt doar golul solubil în golul altor cuvinte. Cuvintele mai sunt și vectori spre altceva decât cuvintele: spre ireductibilul făpturilor lumii. Semne. Sistem deschis de semne insolubile, omolog cu sistemul deschis al făpturilor, – cu Lumea.
TP Cine, în cazul acesta, mijlocește între agresiva statornicie a cuvintelor și neastâmpărul derutant al făpturilor nenumite? Cine garantează omologia celor două sisteme, dacă nu vorbitorul însuși,…
la apelul căruia făpturile fluente revelează și livrează evanescenta identitate însoțitoare a desfășurării lor «poli-izo-morfe». În vorbitor se răspândește atunci blânda lumină difuză a unui pre-cuvânt, a unei șoapte fragede, închisă ca o sămânță în nemijlocirea propriei ei tăcute sonorități și – ca o sămânță – deschisă spre rămurosul copac de semnificații al cărui dinamism (de necuprins) într-însa totum simul e cuprins.
TP Lume simțită…
nu numai cu cele cinci simțuri, ci cu al șaselea; nu numai cu mintea, nu numai cu inima: cu îmbrățișarea apropriatoare, cu elanul dezmărginirii…

| Sarea pământului, op. cit., p. 36-38

Căci nu se poate închipui mai înnebunitoare viteză decât aceea care constă în a alerga și a aduna toate golurile tuturor cuvintelor dintr-o dată, pentru a face din ele «plinul» unui singur cuvânt gol.
TP Dar cine aleargă așa printre cuvinte; și de ce? Îndreptată asupra lumii, atenția e – doar – pândă; adică, în fond, imobilitate.
Imobilitate? Elastică și presantă – fie! Dar asta pentru că împreunăfăptuirea, despre care aminteam, a făpturilor lumii, neîntrerupta lor co-naștere, este o continuă țâșnire a posibilelor terminale în splendoarea actului existențial. Țâșnire, flux, mișcare; atenția existențială le prinde, stând (adunată toată, firește). Alergând, s-ar risipi. De ce, dar, ar alerga?
TP Atenției existențiale i-ar fi, deci, scris să se topească fără rest în fluxul actelor comune ale împreunăfăptuirii, în devenirea Sinelui (entitativ) sorbit mereu de Alteritatea (entitativă) pe care – mereu întâlnind-o – mereu, la rândul lui, o soarbe…
ad modum recipientis, firește.

| Sarea pământului, op. cit., p. 51-52 |

TP Dar ce: depărtarea, cuvintele o creează?
Nu! Cuvintele, săracele, nu creează nimic. Nici n-o fac, nici n-ar putea. Omul, săracul, oh, nici el nu creează depărtarea, desigur; dar, cu ajutorul cuvintelor, el e cel ce o descoperă (pitită acolo și așteptând, în continuul modulat al ființei, în inima aproprierii, a nemijlocirii). O descoperă, o luminează…
TP sau o întunecă,…
întunecând atunci, firește, dintr-o dată, și pe «do», și pe «re», și pe «mi», care prin nimicul acestei distanțe prind cheag ca termeni distincți într-un șir doar întru ei ființând, dar care (și «do», și «re», și «mi») și-ar pierde toată ființa dacă nimicul dintre ei ar înceta să-i și unească, prin și în însuși faptul despărțirii lor. Un lucru e, într-adevăr, să-(ți) arăți bogăția lăuntrică a unei cântări, – și, deci, notele ce-o compun. Cu totul altul, să dizolvi cântarea una în deosebirile notelor (și, evident, să le pierzi și pe ele odată cu ea, de vreme ce le-ai pierdut – pierzând-o – sensul).
TP Dar cântarea nu este i-mediatul; e mediatul. Cântarea nu-i ceea ce poți pierde, pe drum, față de ce avuseseși la început.
(Mai ales că, «la început» – sau, în modelul meu sincron, «la bază», – nu avuseseși, sau mai exact: nu ai nimic, fiind totul.)
TP Cântarea e, dimpotrivă, ceea ce, «la capătul» drumului (sau, mai exact, «la vârful» ex-primat al im-presiei), poți câștiga în relieful lui a avea, față de nedeosebirea lui a fi.

| Sarea pământului, op. cit., p. 62-63 |

O, desigur, din această – niciodată, nicăieri – contopită ființare (omnia in omnibus) în noaptea universalei putinți, vine, în amiaza trecătoare a actului, această neguroasă anamneză, această amintire negativă a paradisului, care bântuie lumea și mereu o scoate din țâțâni, acest sentiment indelebil al unei iremediabile ciuntiri, al incompletudinii fără leac, acest dureros apetit de alteritate, această nestinsă foame și sete de Tot și de toate. De-aici, fără-ndoială, neliniștea și agitația fără preget a făpturilor; de-aici, neîncetata lor co-naștere unele la altele; de-aici, lanțul neîntrerupt al împreunăfăptuirilor; de-aici, frenezia centripetă a asimilării; de-aici, frenezia centrifugă a ek-staziei – nesfârșit pelerinaj orizontal în Absolut.
TP In alio esse: recrearea unității prin pluralitate, transpunerea verticalei pe orizontală. Din doi, din trei, din mai mulți, se naște unu…

| Sarea pământului, op. cit., p. 121-122 |

TP Ba adunat, ba deschis; când adunat, când deschis…. Bănuiam eu că legănarea mă va paște, cât timp sta-vom amândoi în aceeași galbenă barcă, pe valuri.
(Nu din a mea: din a valurilor vină.)
TP Soluții nete, – să nu existe oare?
De ce nu? «Unu și cu unu fac doi, doi și cu unu…»
TP Dar pentru asta nu-i nevoie de o lume, – cum e nevoie de o lume pentru ca noi doi să putem sta-mpreună-ntr-o barcă. Într-adevăr: unu «ce?» cu încă unu «ce?» fac doi? Și pe urmă, – nici nu mă interesează peste măsură; nu mă privește îndeaproape; nu mie mi se-ntâmplă (la drept vorbind, nimănuia nu i se-ntâmplă cu adevărat). Nu mă doare. Lumea, da: apăs asupra ei, apasă asupra mea. Nu mi-e totuna.
Festina lente. Ai trecute prin mine ca prin fum, e adevărat; dar să știi: nu prin mine, prin fum ai trecut. De cleștele alternativelor nu mă las prins: unelte de predilecție ale unei logici a etalării (logica lineară a purei exteriorități), ele n-au priză asupra făpturilor – și nici chiar a năzărelilor – care de peste tot ne dau ghes,…
TP ne înghesuie, ne împresoară, ne privesc, mă privesc, mă dor…
și de care doar o logică a imbricării reciproce (logica circulară a interiorității sau, mai exact, a exteriorității-interiorității) poate da, în tensiunea paradoxului, cât de cât socoteală. |…|
TP Oriunde ne-am afla, văd că tot acasă tragem: înapoi la cuvinte.
Nu, tinere prieten! Nu gatafăcutul ne e patria, ci nefăcutul, facerea. «Nu cuvintele, Natanael – precuvântul!» Cu cuvintele doar «amănunțim» supraabundența precuvântului, cu condiția, firește (una singură, dar de netrecut), ca precuvântul, la rându-i, și în același timp, să topească conturul cuvintelor, să le potrivească împreună «la cald» și să le reînchege croindu-și din ele sieși oglindă,…
TP trecătoare oglindă, din mii de cioburi închegându-se,…
MȘ oglindă pentru ființa lui trecătoare, pentru ființa lui arzătoare, despre al cărei foc devorant cenușa fostei lui treceri nu poate niciodată da seama cu adevărat.

| Sarea pământului, op. cit., p. 135-139 |

Când făgașurile noastre s-au amestecat
și s-au pierdut unul într-altul,
toate lucrurile lumii și le-au găsit pe ale lor
și cuvintele făcute să le cheme și să le numească
li s-au lipit de frunte ca niște diademe:
cuvântul iarbă de fruntea ierbii,
cuvântul lumină de fruntea luminii,
cuvântul bucurie de frunțile tuturora…
cuvântul bucurie
de fruntea ta
a mea.

| Sarea pământului, op. cit., p. 207-208 |

Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, București, Editura Cartea Românească­, 1990, 221 p. in 8°, ISBN 978-22-0247-x.

TP |…| Căci, în fond, nu depinde decât de mine să-mi aleg un alt aici și să mă deplasez până acolo unde mi-l voi fi găsit pe cel ce-mi convine. Aici-un meu electiv ar putea prin urmare fi acolo.
Cel electiv, treacă meargă; în nici un caz, însă, și cel efectiv. Lumea nu e dispusă să se joace de-a ca-și-cum-ai-fi-deja-acolo; ea apasă asupra ta cu toată puterea, și anume exact în modul în care e dispusă acum în jurul tău,…
DA (adică apasă, vreți să spuneți, tocmai în aici-ul în care te brodești să fii acum, fără, evident, să-i pese câtuși de puțin de acel acolo electiv, în care te visezi a fi).
Apasă asupra ta, te presează, își pune pe tine pecetea, te aruncă în neliniștea stării de întrebare, te transformă într-o im-presie globală, iar tu… tu n-ai de ales: trebuie să-i faci față, transformându-ți globala ta stare de întrebare într-o globală stare de răspuns, im-presia ta globală într-o ex-presie a ta globală. Altfel spus: trebuie să-i răspunzi lumii – și anume de aici, din locul împresurării tale (hic Rhodos, hic salta) –, și să-i răspunzi din și cu toată ființa (nu numai din vârful buzelor, ca și cum teribila ei presiune n-ar fi reală, și real ar fi doar jalnicul tău «ca și cum»). Asta-i, băiete! Orice ai face și oricum ai învârti lucrurile, aici ești acum, aici și nicăieri altundeva, – iar acestui aici trebuie să-i faci acum față…

| Eu & tu & el & ea…, op. cit., p. 18-19 |

dintr-o obișnuință, deci, devenită prin repetare un fel de «a doua natură», în virtutea căreia urmele (deja înghețate, reificate, putând fi deci avute) ale propriilor lui pași – chiar dacă vii atunci când au fost efectuați (în trecut, adică) – se preling pe nesimțite asupra mersului lui din momentul de față, reiterându-se inerțial și înghețându-l.
TP Înghețând mersul, vreți să spuneți. Nu?
Doar mersul, până una, alta. Dar dacă o ține morțiș pe-a lui, nici cel ce merge nu scapă de îngheț la sfârșitul socotelilor.
DA E ca și cum ai vrea să ții la păstrare, într-un refrigerator, răsuflarea ta trecută, captată – în zilele tale albe – într-un pahar rece-rece – în care ai fi suflat atunci din răsputeri, pentru ca aburul tău viu să se condenseze pe pereții lui și să-ți poată eventual folosi – în zilele tale negre – în caz de carență respiratorie și pericol de sufocare. Numai că respirația ta trecută nu-ți poate întreține viața: e nevoie, pentru asta, să respiri din răsputeri, aici-acum, cu o respirație proaspătă, fără urme de trecut lipite de ea.
Să respiri ajunge; nu-i nevoie să respiri chiar din răsputeri: te-ai epuiza. De fapt, și mai bine ar fi să-ți lași respirația să se regleze singură, pliindu-se cu suplețe pe nevoile respiratorii, mereu altele, ale organismului tău. Să nu-i pui, în față, obstacole peste obstacole.
DA Mai că m-aș încumeta să trag, din cele spuse, o regulă de viață. (Tot suntem în domeniul eticii, cum spunea tânărul Dumneavoastră prieten pe la începutul întâlnirii noastre de azi.) Regula asta ar suna cam așa: Să nu te lași devorat de propriu-ți trecut, ci să-l ții în eșec și să-ți vezi – atent, chiar foarte atent (dar și decontractat și disponibil) – de calea ta încă ne(stră)bătută; să nu te lași să cazi cu toată greutatea în obișnuință, ci să încerci s-o mlădiezi pe cât îți stă în putință.

| Eu & tu & el & ea…, op. cit., p. 25-26 |

|…| Iată de ce punctul de plecare al omului celui mai deschis harului e întotdeauna starea de cădere, această rană congenitală în coasta ființei, rană constând în alienarea – cât pe ce să spun: firească – a acesteia în zona părelniciei.
DA Spuneați că a părea e dublu. Ne-ați vorbit până acuma de acela al falsei înrădăcinări (în propriul trecut), al limitării voite (sau nevoite, în ambele sensuri ale cuvântului), dar oricum artificiale. Am înțeles întocmai în ce constă falsa înrădăcinare în raport cu înrădăcinarea cea bună, care e o înrădăcinare în a fi (nu în stereotipul a avea), într-un a fi care e mereu altul și mereu altfel, deși mereu identic sieși, și nicidecum o înglodare într-un moment revolut al lui a fi, pe care te-ai strădui apoi să-l prelungești cu de-a sila dincolo de limitele lui cantitative și cronospațiale bine definite, dincolo – adică – de așa-ul lui de acolo și de atunci.
Aș mai adăuga la ce ai spus tu, chiar cu riscul de a deveni pedant, că a te limita la un punct oarecare al propriului tău a fi (oricât de strălucit ar fi fost el atunci-acolo) și a nu te mai clinti din locul acela nu înseamnă defel a-l accepta pe a fi el însuși, ci înseamnă a-l pierde, despuindu-l de propria-i bogăție, privându-l de propria-i plenitudine. A-l accepta pe a fi înseamnă: a fi atent și deschis, – adică disponibil.
|…|
DA Înțeleg: dacă, pentru a nu te pierde, trebuie pas să te dezrădăcinezi din momentul precedent al propriei tale ființe, pentru a putea fi cu adevărat în continuare, mulându-te cu maximă exactitate pe conturul momentului ei actual, apoi a te dezrădăcina din chiar propria-ți ființă înseamnă a te pierde pe tine însuți fără scăpare (și asta încă in start). E aproape un truism, dar atât de uitat de o omenire întreagă, încât nu e rău să fie reamintit din când în când. Același lucru și cu dezlimitarea: orice ființă limitată (și e și cazul omului, printre toate celelalte) se desolidarizează de ea însăși în măsura exactă în care se desolidarizează de acele limite care – fiindu-i proprii și definitorii – o instituie în ființă. În afara acestor limite, ființa în cauză nu mai e la drept vorbind nimic (deși pare a fi) (altceva decât ar trebui să fie, bineînțeles).

| Eu & tu & el & ea…, op. cit., p. 39-41 |

|…| Într-adevăr, dacă omul nu ar fi – din startul speciei, ca să mă exprim astfel – o ființă diminuată, autonomia lui ar fi într-o asemenea măsură o teonomie,…
DA («teonomie» nevrând desigur câtuși de puțin să zică: «heteronomie», dacă ne amintim de cuvintele sfântului Augustin, conform cărora ceea ce este superior summo meo e în același timp și interior intimo meo, adică mă constituie în însăși autonomia mea neștirbită)…
autonomia lui ar fi, deci, într-o asemenea măsură o teonomie; el s-ar conforma, în actul său existențial, într-o asemenea măsură la ceea ce, oricum, este (ca putință-de-a-fi); altfel spus: s-ar conforma într-o asemenea măsură intenției particulare care l-a instituit în ființă, încât n-ar mai exista decât un singur motiv imperativ căruia să se conformeze (și asta nu dintr-o «datorie» exterioară ființei sale, ci dimpotrivă, dintr-un irezistibil elan de spontană iubire): imperativul ontologic, imperativul de a fi tocmai ceea ce este; Nimic în plus, nimic în minus, nimic altceva.
TP Am o nedumerire. Dumneavoastră spuneți: «imperativ ontologic» și mai spuneți și (cum era de altfel de așteptat în ipoteza existenței unui imperativ): «conformitate cu». Cu alte cuvinte, prin chiar felul în care vă formulați gândurile, vă plasați în orizontul diadei. Căci imperativul presupune un ordonator și un executor. Și tot așa conformitatea: un original și o replică. Dar, în tandemul putință → act, numărul doi nu intervine decât pe planul limbajului. Putința, nefiind exterioară actului în sensul primar al cuvântului, nu-i poate servi drept model, căruia acesta să aibă a i se conforma. Putința și actul nu-și stau niciodată față-n față. Actul este, în fond, actul ACELEI putințe; iar putința, la rândul ei, nu e nimic altceva decât putința ACELUI act: unul și același lucru, văzut din două perspective opuse. Latent-patent.

| Eu & tu & el & ea…, op. cit., p. 68-71 |

TP Dar, în fond, ce anume o fi însemnând să-l iubești pe «celălalt», adică să-l iubești cu adevărat pe aproapele tău? Vedeți că insist, în întrebarea mea (parțial retorică, recunosc, de vreme ce mai adineaori mă declarasem gata să-mi iubesc «departele» mai mult decât pe mine însumi), asupra modului iubirii («cu adevărat»), care întotdeauna m-a lăsat perplex, deschizându-mi în față un mirific orizont de ceață orbitoare în care, dacă mă angajam, nu mai apucam să văd nimic.
Ce înseamnă să-ți iubești aproapele? Înseamnă (sunt absolut sigur de asta) să-l iubești așa cum te iubești pe tine însuți (nu mai mult) (dar nici mai puțin). Evident, nu să-l iubești pentru tine; pe el însuși să îl iubești, și anume pentru el însuși. A-l iubi pe el însuși așa cum este el cu adevărat în și dintru sinea sa nu e însă totuna cu a accepta ca pe un dat ineluctabil eventuala rețea de tropisme exogene în care el – slab, și păcătos, așa cum tu însuți ești – s-ar putea să fie prins. A-l iubi cu adevărat înseamnă a-i accepta, ca și cum ar fi al tău propriu, Tropismul lui fundamental, tropismul lui endogen, menit a-l propulsa spre propria lui destinație; înseamnă, cu alte cuvinte, a îmbrățișa propria-i vocație, în ansamblul ei.
Un Devotat Amic (Vocație, spuneți; desigur pentru că nu-i vorba aici de o propulsare mecanică de tip inerțial, ci de un mereu liber și mereu proaspăt răspuns împlinitor la un apel care prin nimic nu constrânge.)
Iar a-l iubi pentru el însuși, – ei bine, asta înseamnă, pur și simplu, a face tot ce depinde de tine pentru ca el să poată, din străfundul propriei libertăți, răspunde până la capăt chemării care structurează propriu-i destin.
TP Și cine, mă rog, este «tu»?
Este cel despre care îți dai seama, in praesentia, că – asemenea ție – își spune sieși, cu totală îndreptățire, «eu». În fond, doar recunoscând în «tu» un «eu» de același rang cu tine devii tu însuți «eu» cu adevărat, identificându-te cu sinea ta profundă, cu izvorul tău de disponibilitate. Așa încât, a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți e totuna cu a te iubi pe tine însuți (nu mai mult și nu altfel, ci) exact așa cum îți iubești aproapele, adică a-ți iubi propria – unică, ireductibilă și constitutivă – destinație («destinul», «vocația»); nicidecum a te iubi pe tine ca închis în tine, în acel «tine» îngust care nu e decât rezultanta tropismelor tale exogene, altoite pe lenea-ta-de-a-fi (așa de fără rost trepidantă, de altfel).
TP Și atunci cu «el» (cu «departele») ce fel de legătură ne mai rămâne să întreținem?
Departele nu are (încă) pentru noi un chip, așa cum are aproapele. Chipul lui (pe care nu putem decât spera că-l are din plin pentru toți cei care-i stau actualiter în față) este pentru noi un chip doar virtual. (Nu mă refer, bineînțeles, la îndepărtatul în spațiu, al cărui chip am apucat să-l vedem, să-l știm și să-l iubim, și care de fapt este un «tu» pentru noi, deși absent). Iată de ce nenumărați «el/ea» risipiți în larga lume (sau înșirați pe vectorul viitorimii) constituie, pentru orice «eu» veritabil, un inepuizabil rezervor de «tu» virtual. Numai că acest «tu» virtual nu se poate isca (la modul, bineînțeles, al virtualității) decât dacă, în prealabil, funcționează din plin, in actu, puternicul model al unui «tu» care să-ți stea efectiv «în față».
DA Pe «departele» nostru, altfel spus, nu-l putem (virtual) iubi decât iubindu-ne cu adevărat (actual, adică; și cu toate consecințele ce decurg de aici) «aproapele».
Da, așa-i. Căci legătura noastră cu «departele» este o legătură de disponibilitate, care nu-i încă dăruire, ci doar putință de a te dărui. Așa încât numai dăruirea efectivă către aproapele poate sta chezășie pentru îndeplinirea până la capăt (adică până la dăruire) a acestei disponibilități față de departele nostru.
TP Ne-ați zugrăvit o situație ideală, care nu știu în ce măsură se poate apropia de realitatea cea de toate zilele, de cruda realitate.
Știu, prea bine știu. Există, fără îndoială, un eu al închiderii, un eu primar care-și spune sieși «eu», descoperindu-se brusc pe sine drept centru de referință pentru o lume întreagă care, nu numai că-l înconjoară (în sensul că – în el dezvăluindu-se – de la el se începe măsurarea apropierilor și depărtărilor), dar mai și este, pe deasupra, în întregime orientată spre dânsul: o lume întreagă, cum ar veni, de asta și asta, de ăla și aia, de cutare și cutare (topiți, aceștia din urmă, în grămada de obiecte, în bună parte servind la…) (și, de altfel, ei înșiși parțial instrumentalizați, dacă nu pur și simplu indiferenți și, ca atare, goi de personalitate, lipsiți de consistența subiectității) (sau – cum s-ar mai putea spune – a ipostasului).
DA S-ar părea – și chiar s-a susținut – că, spunând «noi», acest eu al închiderii s-ar deschide spre propria sa deschidere.
S-ar părea… Și totuși, lucrurile nu stau deloc așa; căci, spunând «noi» din perspectiva, încă prin nimic depășită, a propriei sale închideri, eu nu spune de fapt decât un noi-al-închiderii, un noi al grupului constituit și conștient de plana/plata identitate a intereselor sale de grup, un noi pentru care «voi» nu e o apelație adevărată, nu e adică un voi susceptibil de a-i face față într-un veritabil dialog, pe baza unei egale demnități, ci o simplă colecție de «ceilalți», investiți cu o alteritate negată în temeiurile ei, considerată din capul locului drept nulă și neavenită.
DA Și totuși, un noi-al-deschiderii trebuie să existe.
Da, există. Dar el nu este obținut prin aglomerare și conglomerare (sub consimțită presiune) într-un supraorganism monolitic a unor euri deliberat închise asupră-le (și așa-zicând «deschise» doar spre acel noi care li se supraordonează) (și care de fapt le și supraînchide), ci printr-un fel de «față-n față» a bunăvoințelor și a dăruirilor unor euri ele însele diferite unele de altele și deschise spre tot atâția tu diferiți.
DA Vreți desigur să spuneți că adevărata deschidere a lui eu, tù o reprezintă.
Întocmai: tu, nicidecum noi. Constituit, într-adevăr, la un mod primar (și rămânând în întregime circumscris în acest mod), atâta vreme cât se mulțumește să-și spună doar sieși «eu» (opunându-se în felul acesta, în mod radical, pe sine întregului «rest», în care nu-i e cu putință să deslușească nici cea mai mică urmă de eu veritabil), eul devine cu adevărat eu — un eu sublimat — doar din clipa în care, deschizându-se spre celălalt ca celălalt, îi atribuie aceluia (sau, mai exact: descoperă în străfundul lui) ceea ce de la sine însuși acela (brusc transformat în «acesta anume») avea deja: calitatea, într-un cuvânt, de a fi el însuși la rându-i un eu ireductibil, de același rang cu eul care, dintr-un irezistibil elan, i se dăruise spunându-i: «tu».

| Eu & tu & el & ea…, op. cit., p. 208-213|

Clipa și timpul, Pitești, Editura Paralela 45­, Colecția „Biblioteca de filosofie“, 2005, 113 p. in 8°, ISBN 973-697-446-4.

DA |…| Mai suntem oare în stare, după atâta amar de vreme irosită în cotidianul cel îndeobște, să executăm, să efectuăm, să… nu știu cum să spun… poate pur și simplu să ne abandonăm acelui plonjon (de care vorbeați dumneavoastră) spre propria-ne rădăcină, care – spuneați – la o primă adâncime e doar a noastră proprie, la una mai mare e a întregii familii de spirite cu care ne simțim afini, la una mult mai mare (până la care există, firește, spuneați tot dumneavoastră, nenumărate paliere comunitare intermediare) cu omenirea în ansamblul ei, iar și mai în adâncime cu tot ce viază în larga lume, pentru ca finalmente universul întreg să se contopească în cel mai vast noi posibil, deschis la rândul lui spre indicibilul Tu ?

| Clipa și timpul, op. cit., p. 7 |

Nu-nțeleg, cum de nu-ți intră odată și ție în cap că din cerc nu se poate scăpa decât în sus sau în jos? Într-adevăr, ca să poți lega convenabil notele pentru a obține muzica dorită, trebuie să fi fost în prealabil impregnat de muzică, să fi fost cumva la tine acasă (deși nu chiar din capul locului la largul tău) în casa ei.
Ar|iel| «Nu m-ai căuta, de nu m-ai fi găsit.»
Așa, doar Cel Găsit poate spune. În gura, însă, a bietului «găsitor» (hăruit!), aceeași frază – capitală pentru viața spiritului – sună exact invers: «Nu te-aș fi găsit dacă, în prealabil, nu mi te-ai fi dăruit. Dar, dăruindu-mi-te așa cum mi te-ai dăruit (căci, nu uita: ai făcut-o derobându-te, mai mult stârnindu-mă decât potolindu-mă), de-abia că m-ai pus pe drumuri ca să te găsesc cu adevărat și să mă pot, în sfârșit, umple de tine. Dar (Iartă-mi acest al doilea „dar“ la un atât de scurt interval. Ce vrei?! Când faci întoarceri de o sută optzeci de grade, adversativul ăsta te pândește la cotitură și-ți sare-n cârcă oricât te-ai feri de el.), de găsit, numai pentru că mereu mi te dărui, iarăși și iarăși te găsesc. Altă cale spre tine n-am.»

| Clipa și timpul, op. cit., p. 34-35 |