cronica ideilor
Nicoleta Dabija

Un sceptic moderat. Bertrand Russell

Articol publicat în ediția 4 / 2017

Nu am făcut niciodată o pasiune pentru gândirea lui Bertrand Russell, deși i-am cumpărat cărțile, le-am citit și am și scris cândva despre una dintre ele. Probabil e prea rațional pentru gustul meu, nu are nebunie, deși opiniile sale s-au manifestat adesea contra curentului, apărând libertatea, pacea în lume și alte idealuri umaniste. Este mai curând profesor de filosofie decât filosof, ca să apelez la o distincție clasică.
Dar Russell însuși îi dezarmează pe cei aflați la pândă, să-l judece, recunoscându-și limitele și poziția gândirii. Se situează mereu în zona bunului-simț, chiar și atunci când se exprimă asupra viitorului omenirii. E sceptic, dar cu măsură, fără să cadă în extreme. „Sunt un liberal britanic căruia îi plac mult compromisul și moderația”, se autodefinește în Introducere despre valoarea scepticismului, din volumul Eseuri sceptice, apărut în 2015 și în limba română(1). Scepticismul său, formulat într-un mod anodin, dacă ar fi înțeles, „ar revoluționa din temelii viața oamenilor”(2). Deci și fără subestimări…
Dar valoarea unei opere nu stă, în primul rând, în stil, nici în stârnirea pasiunilor diverse, ci în conținutul substanțial și, câteodată, revoluționar. Mă rog, așa cred. Gânditorul englez s-a exprimat adesea în răspăr cu mentalitatea vremii, cu direcțiile dominante și ideologiile, preocupat de probleme actuale și sociale, precum religia, educația, etica, impactul științei asupra vieții. A fost, totodată, un adversar puternic al oricărei forme de dictatură, militând neobosit pentru pace. A suferit pentru ideile sale, provocând reacții potrivnice din partea autorităților. Și-a pierdut astfel postul de profesor de la Cambridge, apoi a făcut șase luni de închisoare.
Să luăm trei eseuri, trei exemple:
1 Mașinile și afectele analizează o problemă care persistă și acum, pe care o privim cu și mai multă disperare astăzi: dacă mașinile vor ajunge să ne ucidă afectele sau afectele vor învinge. Russell combate ideea ce a căpătat o arie de acoperire impresionantă, aceea că fericirea este direct proporțională cu bunurile aflate în posesia noastră. Atâta vreme cât nevoile fizice nu sunt satisfăcute, e firesc ca oamenii să rămână prizonierii lor. Se pune preț pe bogăție, către cei bogați se îndreaptă respectul și admirația noastră. Însă este oare omul fericit cât se află în competiție, cât dorința de a deveni mai bogat, deci mai puternic, îl reține în câmpul de bătălie? Când nevoile fizice sunt satisfăcute, fericirea se poate transfera spre alte căutări. Mașinile însă ucid spontaneitatea și varietatea, două componente ale fericirii, crede Russell. Afectele noastre sunt deranjate de regularitatea lor. Cei ce le țin în funcțiune sunt oamenii serioși, întrucât împrumută proprietățile mașinii. În schimb, cei care se conduc după afecte devin, prin consecință, adepții unei vieți inutile și neserioase. Concluzia gânditorului englez este că mașinile trebuie controlate, iar știința care le-a creat trebuie să învețe să aducă în viața omului fericire, ceea ce prin mașini nu prea i-a reușit.
2 Răul pe care-l fac oamenii buni. Acesta este titlul unui alt eseu sceptic semnat de Russell. „Idealul de om bun este întruchipat de cel care nu bea și nu fumează, nu folosește cuvinte urâte, conversează într-o societate de bărbați doar așa cum ar face-o dacă ar fi de față și doamne, se duce în mod regulat la biserică și posedă în orice chestiune opinii corecte.”(3) Mai simplu, cel bun este pe placul celor de la putere, întruchipând omul care nu se revoltă, nu pune la îndoială, nu judecă. El crede și face. Dar omul bun este doar un paravan pentru îndeletnicirile murdare ale celor aflați la conducere. Nimeni nu va suspecta un om bun că a luat parte la un joc murdar. Nici el nu se suspectează. Îndoiala dacă acesta face mai mult bine decât un om considerat rău (cu un comportament invers) își face loc. Există vreun poet care să poată intra în categoria celor buni? Nu prea. Bunătatea în care crede societatea e totuși deficitară. Un om bun este prietenul rațiunii și chiar dacă se abate de la ea de mai multe ori, i se iartă, căci o face din dragoste de viață. Omul bun nu reprimă și nu-și interzice, este generos și dornic să-i vadă pe cei din jurul său fericiți, este el însuși fericit și exuberant, prietenul omenirii.
3 O problemă ardentă și mereu actuală este aceea a educației. Russell o pune în joc, într-un eseu, prin relația ei cu libertatea. Desigur, cum ne putem aștepta de la un raționalist, cu iubire de semeni, el optează pentru libertate în educație. Firește, cu măsură. Disciplina și autoritatea trebuie să existe, însă exercitate de asemenea calculat. Educația este făcută de stat, biserică, profesori, părinți și copilul însuși, deși el pare să aibă ultimul drept în societate. Statul, în lumea modernă, vrea o educație în acord cu direcția guvernului, cultivând disprețul față de alte națiuni. Biserica merge de mână cu statul, doar că nu o deranjează deloc analfabetismul, ba chiar îi priește. Amândouă sunt în dușmănie cu gândirea. Profesorul trebuie și el să se supună vederii generale a statului, nu are dreptul să facă educație așa, de capul lui. Plus că îi place să-și exercite autoritatea fălindu-se în fața elevilor. Și mai greșește undeva. Preocupat fiind de prestigiul școlii, de a lucra, prin urmare, cu cei înzestrați, pentru a participa la tot felul de concursuri care i-ar putea aduce pe frunte o coroniță, lui sau școlii, uită de cei mai puțin dotați intelectual. În această privință, soluția lui Russell este ca distribuirea elevilor în clase să fie făcută în funcție de performanțe, astfel încât profesorul să poată lucra, pe rând, și cu cei buni și cu cei mai puțin buni. Părinții, e știut, vor succesul pentru odraslele lor. Mândria de a fi părintele unui copil performant este instinctivă. Nu fericirea ori virtutea sunt scopurile genitorilor pentru fiii lor, ci dobândirea succesului și a puterii. Așadar, toți cei amintiți luptă pentru educația unui copil, distrugându-i inocența. Dacă ținem însă la binele lui, ce rămâne de făcut? Să încercăm să exercităm asupra elevului cât mai puțină autoritate, ne îndeamnă Russell. Dorința de cunoaștere e prezentă în toți. Copilul trebuie făcut să înțeleagă doar că merită să dețină niște cunoștințe. Va face atunci un efort să învețe. Pe scurt, elevilor trebuie să li se predea numai ce găsesc ei interesant. Program redus la școală, discipline puține, fără lucru suplimentar, acestea sunt „ieșiri” din sistemul învechit de învățământ și în calea unei educații în favoarea omului. Deasupra a toate, copilul trebuie încurajat în dobândirea libertății de opinie, căci ea este preferabilă oricăror cunoștințe, concluzionează filosoful englez. Se va întâmpla oare acest lucru vreodată?

Russell este, înainte de orice, un raționalist și un raționalist, după propria mărturisire, vrea să îi vadă și pe ceilalți asemenea lui. În acest sens, oamenii trebuie să învețe că numai dovezile singure sunt sprijinul faptelor, nu prejudecățile, dorințele ori tradițiile. Dacă vrem o ameliorare a lumii, una la care să contribuim conștient, numai intelectul ne poate veni în ajutor. Virtutea poate nu se învață, dar să fii rațional, da. Și de aici pornind, alte probleme, de moralitate, de educație, de organizare socială, pot găsi de asemenea rezolvare. Dar poate vă întrebați ce înseamnă de fapt raționalitatea, acest „ghid al gândirii și al vieții”, care nu a sucombat sub loviturile vremurilor. Răspunsul lui Russell e simplu: „deprinderea științifică a gândirii de a prevedea efectele acțiunilor noastre”(4).


(1) Bertrand Russell, Eseuri sceptice, traducere din engleză de S. G. Drăgan, Editura Humanitas, București, 2015, p. 17

(2) Ibidem, p. 19.

(3)  Ibidem, p. 118.

(4)  Ibidem, p. 28.

Un comentariu la “Un sceptic moderat. Bertrand Russell”

Comentariile sunt închise.