cronica ideilor
Nicoleta Dabija

Acolo locuiește numai Ismail Kadare!

Articol publicat în ediția 5 / 2017

Kadare nu este de pe lumea aceasta! Mă uit adesea la chipul lui, iar chipul lui mă aprobă, cu fiecare nouă privire. Este singurul scriitor a cărui viață nu mă interesează, pe mine care mă interesează îndeosebi viețile autorilor. Dar existența lui Ismail Kadare, pot să-mi dau seama, indiferent de cursul ei, dictat de vreo divinitate, de autorități ori de alegerile personale, este un fluviu care se scurge pe lângă adevărata trăire, cea lăuntrică. Poate că lui i s-a dat un simț în plus, o ureche invizibilă, atașată de suflet, în stare să audă vocile înmormântate demult. Iar nălucile, tulburate că există cineva care, în sfârșit, le dă atenție, nu tac deloc.

De aceea, scriitorului albanez (ar fi putut avea oare altă origine?) prefer să-i urmăresc gândurile, gândurile din cărți, căci în ele stă mărturia adevărată a destinului său. El este pur și simplu omul care ascultă morții, apoi scrie ceea ce aceștia i-au transmis. Vocea povestitorului nu se abate un milimetru de la istoria dictată, e o voce care vine negreșit din altă lume și pătrunde în lumea de aici, cu un pas egal, fără grabă, dar cu hotărârea de a merge până la capăt. Cuvintele lui ajung la noi printr-o ceață densă, care ne întreține starea de buimăceală, întrucât bănuim pericolul, dar nu știm și direcția din care acesta va veni. Știe mortul care se confesează. Și mediul Kadare.

Generalul armatei moarte1, primul său roman, poate fi considerat un fel de a doua naștere. Generalul fără nume e chiar autorul, întors în trecut să dezgroape morții, să le adune rămășițele, să-i poarte într-un sac de nailon până unde s-au născut și să le redea astfel liniștea eternă. Până la 81 de ani, Kadare a eliberat o armată de suflete moarte, o armată de fantome. Și va face același lucru până la capăt, până la ultima suflare, căci, bănuiesc deja, nălucile nu-i vor da pace. Sau poate a făcut o besa, un jurământ de credință, să învie morții până la moarte, să regăsească blestemele care i-au ucis, legile scrise ori nescrise ce au făcut să curgă îndelung sânge în ținutul natal.

Ismail Kadare e totodată mediul care transmite lumii isprăvile unui popor asuprit, dar războinic, în care spaima și misterul, moartea și miturile nu se pot despărți. Sunt ridicați din morminte cei răposați, întâmplările și personajele istoriei, obiceiurile și credințele adânc înrădăcinate. Un glas acoperit cu vălul misterios al morții ne vorbește, înfiorându-ne. Iar noi, cititorii, rămânem nemișcați, ca într-o vrajă, să nu pierdem nici un detaliu. Morții capătă şansa de a fi buni și de a ne bântui imaginaţia. Și totuși nu sunt zombies, căci primesc înapoi şi sufletul.

Atmosfera creată de cărțile autorului nostru este inconfundabilă. Felul său de a povesti este singular. Simțim lângă noi respirația personajelor, chiar dacă aburul lor e rece, ca de pe cealaltă lume. Primejdia e bănuită și tot mai aproape, încordarea crește de la o pagină la alta. Nici o clipă nu întreții speranța că ceea ce trebuie să se întâmple nu se va întâmpla, finalurile fericite nu există, căci moartea nu e pentru nimeni un final fericit (de altfel, în cărțile lui Kadare nu există speranță, personajele lui trăiesc sau mor fără ea). Un zvon teribil se-ntinde din gură în gură, e toamnă, plouă mărunt și nesfârșit, iar noi suntem trecuți de sudorile morții („Am observat că întâmplările cele mai stranii se petrec toamna”, Kostandin și Doruntina2), frigul ne pătrunde prin crăpătura ușii, lăsată înadins întredeschisă, spre lumina albă ieșită din oasele strigoilor istoriei.

Intervenția autorităților în cărțile lui Kadare, încercarea lor, eșuată din fașă, de a desluși și a pune astfel capăt unei întâmplări stranii este superfluă. Logica nu are nici o putere într-un ținut al umbrelor și miturilor. Sătenii din munți știu mai bine, de partea lor e dreptatea. Zbuciumul lăuntric, spaima apropierii iminente a răului e ca o sabie ce nu se îndepărtează de grumaz. De grumazul eroilor fantomatici ai lui Kadare. Degeaba se ascunde și fuge cât mai departe cel destinat morții prin legea nemiloasă și viguroasă (chiar și în vremea comunismului albanez) a kanun-ului. Scriitorul însuși e neputincios în fața sorții celui pe care îl reînvie. Îi poate aminti viața, dar nu îi poate da deoparte nicicum moartea.

Realitățile descrise de Kadare sunt istorii ale Albaniei, dar istoria ei este plină de cadavre. Trecutul în întregul său este plin de cadavre, iar credințele care, în creierul munților precum în străfundul sufletelor, nu au murit, se înverșunează să pretindă răzbunare. În inima unui popor îndelung opresat blestemul e încă viu, deochiul te poate atinge și condamna, kanun e la lucru și cere sânge, în zadar e luna aprilie, căci va fi negreșit un Aprilie spulberat3. În zadar poezia se varsă și vrea să curățe nălucile pătate de sânge ale ținutului natal, în zadar erotismul prinde de mână personajul și încearcă să-l elibereze din menghina groazei. Moartea și viața se înțeleg neașteptat de bine…

Într-un sens, personajele lui Kadare sunt toate strigoi, precum Kostandin, care o aduce acasă pe sora lui Doruntina, pentru că i-a jurat mamei că o va aduce când va avea nevoie de ea, iar blestemul l-a făcut să iasă și din mormânt pentru a-și împlini besa. Pentru că ele sunt condamnate de la început să moară și singure știu că nu e nimic de făcut în privința aceasta. O simplă bănuială, că ochii tăi pot să deoache, te poate osândi definitiv la orbire. Privește spre lumea vizibilă o ultimă dată personajul din povestirea Firmanul orb4, conștient că nu există nimeni care să-l scape.

Revin, în final, la a spune că romanele și povestirile lui Kadare urmează biografia sa, biografia însă nu a vieții lui, așa cum se întâmplă să se petreacă pe pământul care ne îndură pe toți, ci biografia morților lui, îngropați de legi nemiloase și războaie crunte, de cutume bizare și condamnări întâmplătoare. Cărțile sale sunt biografia sufletului său neclintit în ascultarea morților ținutului albanez. Iar nălucile lui sunt înviate pentru a ne lua în stăpânire și a ne bântui vreme îndelungată, blestemele lui ne îngrozesc, ne țin prizonieri, sabia de deasupra capului e mereu ascuțită și pregătită să cadă. Iar noi o lasăm să cadă. Precum în Podul cu trei arce: „…de parcă nu mortul ar fi împlinit 40 de zile, ci el…”5

Scriitorul acesta nu seamănă cu nimeni, căci nimeni nu a scris vreodată chiar din pragul necunoscut și înfricoșător ce desparte lumea de aici de cea de dincolo, cu o voce egală de viu și de mort, fără să încerce să tragă cititorul de o parte ori de alta, păstrând integru și sobru misterul acelei întrelumi. Acolo locuiește numai Ismail Kadare!

Poate e prima dată când Cronica ideilor se îndepărtează de lumea ideilor în favoarea lumii nălucilor. Dar am vrut neapărat să le fac și eu să trăiască, măcar o dată!

1 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Polirom, Iași, 2011

2 Povestire din volumul Aprilie spulberat, traducere de Marius Dobrescu, Editura Univers, București, 1990

3 Ibidem

4 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, București, 2017

5 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, București, 2015

Un comentariu la “Acolo locuiește numai Ismail Kadare!”

Comentariile sunt închise.