Deşi a trecut mai mult de o jumătate de veac de când îi ascultam cursurile-spectacol de teorie literară, tot nu pot citi impersonalizat cărţile Profesorului Ion Vlad, adică amuţind vocea inconfundabilă, răsunător-modulată, pictural-sculpturală, în stare să corporalizeze idei şi să ţină ca sub hipnoză o sală cu două sute de balici (studenţi în anul întâi), bântuiţi şi-n somn de „imaginea artistică”. De la Între analiză şi sinteză la Povestirea. Destinul unei structuri epice, de la Aventura formelor şi În labirintul lecturii, la Romanul universurilor crepusculare, de regăsit acelaşi refuz al perspectivei unice şi definitive, aceeaşi bogată aventură a formelor, dar şi a spiritului care le defineşte schimbând mereu perspectiva şi bucurându-se înfiorat de fiecare nouă privire, mereu avertizată, însă şi autonomă faţă de propria erudiţie, lipsită de prejudecăţi şi exuberantă. Înscris în contemporaneitatea disciplinei, Profesorul îşi ţinea studenţii în contact permanent şi lucid cu ultimele repere teoretice ale teritoriului scriptural. Călătoria în operă sub bagheta sa prospecta critic, depăşind exerciţiul uzual al lecturii şi captând sugestii lăuntrice ale operei. Decantarea «arcurilor interne» ale structurii operei se petrecea mereu cu adaosuri şi divagări efervescente, spumoase, gata să spargă limitele, personalizat şi imprevizibil. Cursul/discursul său mustea de sugestii polemice, de enunţuri provocatoare, de formulări instigând cititorul la lecturi şi re-lecturi. Portretele care i se desenează de comentatori sunt recunoaşteri repetate ale anvergurii unei personalităţi ale cărei urme sunt durabile şi formatoare: „Din perspectiva stilului ce personalizează, pagina lui Ion Vlad conjugă rigoarea informaţiei cu fervoarea, meridională şi orală, a unui dascăl de vocaţie” (Mircea Muthu); „Profesorul impunea modelul unei fervori intelectuale autentice, cu exigenţe nu lipsite de o anumită cruzime, dar care, în fond, constituiau semnele unui nou mod de receptare a literaturii. […] Prelegerile seducătoare ale lui Ion Vlad instruiau despre puterea ficţiunii şi rigorile creaţiei. Cei dotaţi au înţeles cu uimire că literatura înseamnă o extraordinară aventură a formelor” (Petru Poantă); „Practicând cu fervoare şi deosebită perseverenţă actul critic, Ion Vlad nu este îndeobşte un teoretician abstract, ci, dimpotrivă, unul foarte aplicat, care-şi configurează şi mărturiseşte punctul de vedere pornind de la o carte despre care scrie” (Florin Mihăilescu); „Cunoscut din manifestările de viaţă universitară cotidiană drept un «om cu vlagă», întruchipare a lui «degrabă», cu trăiri «intense şi repezi», spre a relua aici calificativele măsurii socratice din Charmides, Profesorul Ion Vlad […] dă întâietate în ipostaza scripturală virtuţii echilibrului şi măsurii ferm strunite, fără ca prin asta scrisul să-şi diminueze însufleţirea” (Doina Curticăpeanu); „Înaintând în secvenţe ritmice atent controlate, comentariul profesorului Ion Vlad impune prin amplitudinea lecturii ca şi printr-o calitate specială a scriiturii (aceeaşi pe care o făceau transparentă şi cursurile ţinute la Facultatea de Litere); ar fi vorba despre o retorică spectaculoasă, cu multiple desfaceri în sertare şi recadrări insolite, cu trădări ale firului principal al discursului în favoarea unor neaşteptate paranteze-ferestre ce nu uită însă niciodată să se reaşeze în logica şi ordinea ansamblului. Există apoi un răspuns imediat pe care textura învăluitoare şi o anume carnaţie a comentariului îl aduc geometriei ce prezidează construcţia” (Diana Adamek). Am transcris rândurile de mai sus ca răspuns indirect la întrebarea pe care o pune motoul ales de Ion Vlad pentru cartea sa cea nouă: „Să fii scriitor înseamnă să fii urmărit de demoni, să fii întotdeauna silit să acţionezi, să fii mereu stimulat. E o muncă singuratecă, lipsită de satisfacţii şi pe deasupra niciodată atît de izbutită pe cît ai vrea. Trebuie să încerci mereu şi totuşi nu e îndeajuns. Niciodată nu e de ajuns. Ce răsplată are scriitorul, nu ştiu” (William Faulkner, 1956).
Dreapta şi necruţătoarea magistratură a timpului reuneşte comentarii la cărţi şi autori, adaugă confesiuni, strecoară atitudini, aşează încă o dată autorul în chiar miezul chestiunilor literar-culturale ale vremii şi adaugă argumente cum că lectura e, într-adevăr, cale de amânare a morţii: „Este incredibil de frumoasă şi de plină de miez această moştenire culturală lăsată nouă de Miron Costin […] Să ne gândim că aplecarea peste carte este răgaz, odihnă, trecere de vreme, amuzament, petrecere, distracţie, interval de linişte între două perioade de activitate intensă, folosire plăcută a timpului, dar şi, mai ales, întârziere, încetineală, tărăgăneală, zăbovire… În această «tărăgăneală» stă slăbiciunea şi forţa cititului cărţilor”.
Profesorul face elogiul Luminii, text de citit şi ca reacţie la scăderea pe care o acceptă azi omul rătăcit în penumbre ale non-identităţii: „fiinţa aflată în căutarea Luminii şi tragicul umbrelor, cugetările înscrise în file celebre sunt un inepuizabil univers: literatura este unul dintre martorii şi depozitarii celor mai tulburătoare experienţe”. În altă parte, o pledoarie pentru literatura română cea hărţuită azi de abordări agresive, uituce, superficiale şi sinucigaşe: „Îmi pare rău pentru amnezicii istoriei şi criticii literare din aceşti ani trişti şi agresivi, care au uitat că una dintre cele mai înalte valori ale spiritului românesc e total ignorată. Când recitesc Hanu Ancuţei, am sentimentul deplin al unui epos conceput după legile inebranlabile ale povestirii, ale Istoriilor fundamentale ale unui popor. Soarele e celebrat la hanul Ancuţei, unde seria narativă ne aduce aminte de Chaucer, de marile creaţii prezidate de spiritul povestirii, memorie a fiinţei, mitos al unei lumi. Fântâna dintre plopi e cea de a patra povestire, elogiu al bărbăţiei, al fiinţei cucerite de frumuseţi şi de cântecul etern al pământului”. Apropierea de operele fundamentale se cuvine să se petreacă nu ignorând cu totul derapajele din biografia marilor creatori, dar neapărat inventariind petele omului sub vremi într-un capitol separat care să distingă exact şi nuanţat, fără radicalisme, cantitatea de vină şi urmările ei: „Azi e un loc comun că biografia scriitorului nu poate explica operele şi realitatea lor autotelică; operele argumentează prin ele şi prin «vocea» lor, dincolo de accidentele unei biografii supuse timpului. Atitudinea cel puţin echivocă a lui Heidegger în perioada hitlerismului, adeziunea temporară a lui Llosa la partidul comunist, prietenia lui García Márquez cu Fidel Castro etc., etc. nu sunt oare accidente biografice? Nu ştiu dacă ele au oprit logica unor opere fundamentale. Ştiu, în schimb, şi am nu puţine exemple pentru câte alte erori s-au comis prin exacerbarea radicalismului de stânga şi de dreapta…”
Se citesc cu plăcerea de a descoperi fina fibră de prozator cu simţ al culorii şi proporţiilor paginile despre China, Cuba, Statele Unite, Polonia, toate văzute cu tabieturi de cititor pentru care inserturile livreşti sunt obligatorii. „Călătoriile devin cu adevărat fecunde şi păstrează – parţial doar – sursele livreşti sau sugestiile acestora –, reprezentări, întâlniri sau un anume depozit de emoţii greu de uitat. Ele pot fi momente răscolitoare, reveniri la aspecte adesea infinitezimale. […] Reîntoarcerile la locuri văzute şi reţinute doar prin prima impresie devin câteodată mai puternice emoţional”, căci „itinerariile intră în competiţie cu imaginarul unui mare talent literar”, lectura având darul de a „reconfirma trăirile acelor ore definitiv fixate în memorie”.
O secţiune importantă din carte e dedicată lui Liviu Rebreanu, textele reunite acolo alcătuind aproape un studiu monografic, de recomandat ca bibliografie şcolară obligatorie: „Liviu Rebreanu proiectează şi construieşte la scara eposului, urmând unei viziuni atotcuprinzătoare, tinzând spre cosmicitatea edificiului narativ conceput ca reprezentare a lumii în totalitatea şi noutatea sa, în mişcările legilor proprii”. Firesc, este adus în discuţie Niculae Gheran, un „istoric literar pentru care opera lui Liviu Rebreanu şi documentul scris (acte, corespondenţă, presă, interviuri, conferinţe, ecouri critice, ediţii etc.) reprezintă o pagină de Istorie, implicând nu doar literatura, ci şi teritoriile unde istoricul, sociologul, politologul, lumea vieţii culturale, artistice şi sociale pot depune mărturie pentru un univers numit Rebreanu”. Nu e uitată nici excelenta memorialistică a editorului Niculae Gheran din Arta de a fi păgubaş.
Găsim comentarii la Ileana Mălăncioiu şi „exerciţiile de supravieţuire”, la Horia Bădescu şi lirismul pur, menit „să celebreze poezia şi încântarea produsă de ea”, la Mircea Tomuş şi excelenta, nu îndeajuns remarcata construcţie romanescă din Aripile demonului: „Avem de-a face, mai degrabă, cu condiţiile specifice romanului-cronică, unde perspectiva deschisă (background) asupra unui teritoriu, destinelor şi evenimentelor, retrăirea acestora prin secvenţele numeroase ale aducerilor-aminte (flashback) compun o istorie trăită sau reconstituită”.
Cititorul se poate delecta cu marginalii suculente la cărţile unor Mario Vargas Llosa, William Faulkner , Henry Miller. Tot volumul e un dosar care probează măsura în care fervoarea, însufleţirea sunt în continuare ingrediente valorizante ale scrisului ionvladesc în lupta sa cu timpul.
Ion Vlad, Dreapta şi necruţătoarea magistratură a timpului. Scriitori, cărţi, confesiuni, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 244 pagini