poeme
Valentin DOLFI

Antologia orășelului Băile Govora

Articol publicat în ediția 6 / 2017

* Singurătatea mă face să invit acasă persoane pe care

înainte le dispreţuiam cât a trăit soţul meu mi-a plăcut

să fumez să joc tabinet şi canastă cu câţiva prieteni

apropiaţi să vorbesc mult şi să nu fiu întreruptă şi bietul

meu soţ m-a ascultat răbdător o viaţă întreagă după ce

am terminat facultatea de medicină m-am întors în orăşel

şi am găsit o lume schimbată comuniştii numiseră un

primar analfabet care nu ştia nici măcar să se iscălească

dar avea dosarul de cadre bun şi pe străzi se plimbau

soldaţii glorioasei armate roşii veniţi să facă tratament

şi să se odihnească pe atunci locuiam într-o vilă veche

naţionalizată şi seara toţi locatarii ieşeam în curte

şi petreceam împreună Eugen cânta aşa de frumos

la acordeon şi Romică spunea glume deocheate ce tineri

eram şi nerăbdători să ne trăim viaţa pe atunci aveam

o singură rochie de stambă colorată dar eram fericită

acum singurătatea mă face să invit acasă persoane pe care

înainte le dispreţuiam îmi spun că picură chiuveta şi chem

instalatorul doar să mai schimb o vorbă cu cineva să nu

rămân singură seara când e cel mai greu când se aprind

luminile în case şi o mare tăcere coboară peste lucruri

* Mult mi-a plăcut în viaţă să fac bine

chiar dacă în schimb am primit doar rău

şi cei din orăşel spuneau despre mine că

sunt ciudată şi închipuită pentru că nu vorbeam

cu nimeni şi îmi plăcea să mă plimb prin parc

doar cu Eugenia şi să hrănim împreună

câinii şi pisicile biete animale nevinovate măcar

ele ne erau recunoscătoare spre deosebire de

oameni în care demult îmi pierdusem încrederea

dar aşa se întâmplă cu o femeie singură într-o

casă prea mare şi prea goală o femeie care nu mai

e frumoasă şi a ajuns să trăiască numai din amintiri

cât curaj mi-a trebuit să-mi înving instinctul

de conservare să mă gândesc la Amalia la

Luminiţa la Crinu şi la toţi sinucigaşii din orăşel

câtă putere mi-a trebuit să-mi înving teama

şi să mă sinucid înecându-mă în apa din cadă

* Eu care am venit în orăşel când nici asfalt

nu era o tânără săracă refugiată din Basarabia

eu care i-am cunoscut pe toţi marii oameni

ai Govorei de altădată proprietarii de vile

Topârceanu şi Walegner generalul Neştianu

şi doctorul Pănciulescu agregat în medicină

la Sorbona acum uitaţi cu toţii cum uitată

am fost şi eu de bărbatul meu care a murit

cum uitată voi fi de băieţii mei unul reporter

la o gazetă altul prezentator la televiziune

astăzi nimic nu mi-a rămas doar amintirea

refugiului şi bruma de lucruri pe care am

reuşit să le iau cu mine au rămas trenurile

pline cu soldaţi germani în retragere grăbiţi

să ajungă înapoi în Reichul lor de o mie

de ani şi noi fugind îngroziţi de frica ruşilor

am rămas doar eu bătrână şi singură astăzi

când viaţa mea s-a spart în zeci de bucăţi

viaţa mea o ceaşcă goală de cafea pe care am

scăpat-o din greşeală pe cimentul din bucătărie

* Pentru bani la gândul că voi avea un

trai mai bun am plecat la muncă în Israel

să-mi mulţumesc familia şi tata să nu

mai spună că nu sunt în stare de nimic

crezând că doar aşa voi găsi o fată care

să mă iubească atât de însetat eram

de dragoste atât de mult îmi doream

să mă aşez la casa mea dar după ce

am găsit-o pe Mary o fată dintr-un oraş

mare şi ne-am logodit în secret mi-a

înşelat încrederea pe care o aveam în ea

şi-a cheltuit pe toate fleacurile dolarii

pe care-i trimisesem trudind din greu

pe un şantier şi după ani de peregrinări

când sărac m-am întors acasă s-a

ascuns de mine şi n-a mai vrut să mă

vadă şi dintr-o dată am rămas şi fără

bani şi fără dragostea ei încât tata

a ajuns să-mi spună că trebuie să-mi

plătesc femeia care să stea cu mine

şi auzind aceste vorbe nesăbuite din partea

tatălui meu ca într-o mare salvatoare

în alcool mi-am înecat de-atunci tristeţea

* După ce mi-am luat licenţa la Bucureşti

m-am gândit unde să-mi deschid farmacie

şi-am privit harta Regatului României pe

atunci orăşelul era la început şi viitorul părea

promiţător aşa am ajuns la Băile de la Govora

şi mi-am deschis propria mea farmacie în

anul 1907 într-un spaţiu închiriat mai târziu

am construit două corpuri de casă şi-n primul

dintre ele mi-am adăpostit farmacia pe care

mândru am numit-o Farmacia Anghel Vârgolici

şi zilele vieţii mele au fost bune şi liniştite

până în 1949 când comuniştii mi-au luat

casa şi farmacia şi am fost obligat să lucrez

pentru ei ca simplu salariat pentru că nu aveau

oameni pricepuţi să prepare reţetele zilele bune

şi liniştite ale vieţii mele trecuseră şi viitorul

părea un coşmar fără sfârşit mult timp n-am spus

la nimeni şi am ţinut chinul doar pentru mine

până când cuprins de o durere fără margini

am murit de inimă rea în singura cameră din

casă în care mi-au mai dat voie să locuiesc

* Zece ani am fost primar şi pentru

voi m-am străduit şi-am asfaltat străzile

am construit dispensarul şi primăria

pentru voi am construit blocurile unde

v-am dat apartamente aşa cum aţi vrut

şi pe mulţi i-am ajutat să se angajeze

şi tot n-aţi fost mulţumiţi şi tot nu

m-aţi votat pentru un nou mandat

şi asta a fost cea mai mare durere

a mea pe care nu v-am spus-o niciodată

acuzat de inamicul meu politic că am

furat alegerile şi târât prin tribunale

pentru un vot pe care l-am avut în plus

deşi televiziunea a filmat în sală

şi lumea ştie că nu am avut cum să

influenţez rezultatul chiar dacă am vrut

zece ani am fost primar şi spuneţi-mi

govoreni nu e păcat să mor tocmai

acum înainte de alegeri când grădinile

dau în floare eu un băiat simplu de la ţară

ucis de o boală necruţătoare dar poate

şi de răutatea şi indiferenţa voastră

* Dacă te-ai fi gândit la copii când ai

plecat de-acasă lumea din orăşel n-ar

cleveti acum că ai jucat cărţi până

dimineaţa şi ai pierdut o sumă mare

de bani şi nervos ai urcat în maşină

şi ai plecat deşi ei au spus că te-au

rugat să mai rămâi şi să bei o cafea

dacă te-ai fi gândit gândit la copii când

ai plecat de-acasă ziarele n-ar fi scris

că te aflai pe drum de două zile şi

oboseala şi-a spus cuvântul şi-ai adormit

la volan maşina a părăsit drumul s-a

lovit de un cap de pod şi s-a răsturnat

dacă te-ai fi gândit la copii când ai plecat

de-acasă n-ar trebui în fiecare duminică

să-ţi aprind lumânări în jurul mormântului

ca pe un rug încercând parcă să-ţi ard

amintirea şi să-mi ard durerea eu mama

ta mereu plânsă şi îmbrăcată în negru

eu mama ta Emile stând de veghe lângă

un mormânt care n-ar fi trebuit să existe

* Vecinul a murit le cam bea

şi le cam fuma spun vecinii

vara fumul ţigării lui intra

şerpuitor în sufragerie şi se

lipea de perdeaua albă mereu

o spăla Mihaela şi o apreta

vecinul a murit nimeni nu l-a

plâns i-au rămas bocancii la uşă

* Am dat şase milioane şi mi-am cumpărat

un loc de veci în partea nouă a cimitirului

unde e mai mult soare şi-unde vreau să

mă odihnesc liniştită l-am plătit în rate

şi preotul a fost de acord şi-n fiecare zi

plivesc buruienile şi sap locul ca pe un răzor

tot aşteptându-mi moartea să-ncolţească

* Şi într-a şaptea zi cerurile s-au deschis

un înger a coborât şi s-a aşezat lângă ei

aici să rămâneţi le-a zis aici să naşteţi copii

aceasta e ţara pe care v-am dat-o eu vouă

şi iarba era verde copacii aveau rod şi o

lumină strălucitoare plutea deasupra pământului

ei au rămas nemişcaţi şi noaptea a venit rece

şi goală şi dimineaţa au văzut iarba de lemn şi

copacii de piatră au plâns au tăcut zile în şir au

rătăcit pe câmp cu ochii roşii ca merele coapte