cronica traducerilor
Rodica Grigore

De trei ori în literatură

Articol publicat în ediția 7 / 2017

Care este, până la urmă, diferența dintre a crea și a copia? Sau, mai bine zis, cum poate reuși subiectul unui portret să se transforme sub privirea atentă a portretistului? Sau, și mai bine zis, cum se ascund și se dezvăluie scriitorii în chiar textele pe care le scriu, oferind cititorilor chei de lectură care sunt uneori atât de subtile, încât doar cei mai atenți sau adevărații inițiați reușesc să le intuiască sensurile profunde? Toate aceste întrebări se găsesc, ca în filigran, în subtextul creațiilor lui Alessandro Baricco, Mr Gwyn (2011) și De trei ori în zori (2012), iar semnificațiile lor se vădesc numai după o lectură atentă, în stare să depășească nivelul simplelor întâmplări.

Consacrat cu adevărat și impus atenției publicului cititor din numeroase țări mai ales după publicarea romanului Mătase (1996), excelenta poveste a lui Hervé Joncour, negustorul care călătorește din Franța și până în Japonia în căutarea viermilor de mătase și a iubirii, scriitorul italian Alessandro Baricco demonstrează, în cele două texte menționate mai sus, legate prin mai multe fire decât am putea bănui la prima vedere, că e pasionat nu numai de enigme și aventuri plasate în veacul al XIX-lea, ci și de marea aventură a lecturii și receptării. Căci, având acțiunea plasată în Londra zilelor noastre, Mr Gwyn relatează istoria unui scriitor cunoscut, dar care, în ciuda succesului, decide pe neașteptate să abandoneze literatura. Dar nu și scrisul! Căci, fascinat de cuvinte, Jasper Gwyn hotărăște să devină nici mai mult nici mai puțin decât scriitor de portrete! Sau, după cum el însuși va spune, copist… Prin urmare, își va contempla modelele ore în șir și va pune pe hârtie totul – cu condiția ca textele rezultate să nu fie publicate niciodată. Numai că, în urma unor stranii întâmplări și a unui scandal de presă care îi pune în pericol planul, Jasper dispare, lăsând-o pe Rebecca, asistenta sa, să se întrebe suficient de multă vreme ce s-a întâmplat cu el. După ani de zile, însă, Rebecca înțelege că Gwyn făcuse ceva și mai straniu decât să scrie portrete. Iar natura secretului lui Gwyn e dezvăluită – desigur, indirect și doar atât cât Baricco decide s-o facă! – în De trei ori în zori, cartea pe care autorul italian o publică după Mr Gwyn. Dar e extrem de interesant că încă din paginile dedicate lui Gwyn se făceau aluzii la un text intitulat De trei ori în zori, atribuit, acolo, scriitorului anglo-indian Akash Narayan, într-un excelent orchestrat joc de oglinzi postmodern(e), având ca miză o profundă și, poate, neașteptată meditație asupra modului în care arta (literatura, în cazul de față) îi poate aduce alături pe cei suficient de curajoși pentru a păși exculsiv pe tărâmul ei.

Considerat de critica literară, datorită modului de construcție a protagoniștilor și grație firelor narative multiple și subtil întrețesute, un text pus sub semnul artei Virginiei Woolf combinată cu cea a lui Haruki Murakami, De trei ori în zori rămâne o creație prin excelență poetică – în cel mai bun și mai deplin sens al termenului. Și, în plus, un microroman care jonglează cu timpul și cu spațiul, relatând, în trei variante (de fiecare dată excelent structurate și cu adevărat cuceritoare!) întâlnirea dintre două personaje care, la capătul lecturii, se dovedesc a fi mereu altele și, totuși, întotdeauna aceleași, surprinse în momente diferite ale existenței lor. Dar fără ca Baricco să dea vreo importanță cronologiei sau detaliilor ce țin exclusiv de stricta logică a cauzalității. Ceea ce, desigur, face ca totul să capete o aură de lirism și de mister care e apanajul marii literaturi: „Aceste pagini povestesc o istorie verosimilă, care totuși nu s-ar putea petrece niciodată în realitate. Povestesc, de fapt, despre două personaje care se întâlnesc de trei ori, dar fiecare dată e unică, e și prima, și ultima. Și o pot face fiindcă locuiesc un Timp anormal, pe care l-am căuta zadarnic în experiența cotidiană. El se folosește din când în când în narațiune, și acesta este unul din privilegiile ei.”

Prima narațiune este centrată pe întâlnirea dintre o femeie nu foarte tânără, îmbrăcată în rochie de seară, care ajunge într-o noapte în camera de hotel a unui bărbat. Cei doi discută despre diverse lucruri, retrăind momente importante ale existenței lor, până la neașteptatul deznodământ. Al doilea episod prezintă lunga discuție dintre o adolescentă frumoasă și delicată și recepționerul unui hotel de care tânăra pare că se simte mai apropiată, în chip straniu, decât de cel cu care venise acolo, un tânăr violent și abuziv. Iar cea ce-a treia întâlnire are loc între un băiat scăpat din incendiul care i-a distrus casa și polițista care are sarcina de a-l supraveghea. Sigur că, povestite astfel, cele trei episoade riscă să nu mai spună cu adevărat nimic, câtă vreme arta lui Alessandro Baricco nu constă atât în surprinderea evenimentului pur (cu toate că acesta e întotdeauna redat cu atenție și cu o acuitate a detaliului care pe drept cuvânt poate fi numită uluitoare!), ci mai cu seamă în atmosfera pe care reușește s-o creeze, uneori doar în câteva rânduri. Căci spațiile descrise par atât de reale, încât cu greu se poate cititorul smulge de sub fascinația descrierilor ca atare ale holurilor hotelurilor sau ale camerelor în parte. Numai că, dincolo de linia sigură a amănuntului minuțios, Baricco îmbracă totul într-un soi de aură de irealitate – care ține de timpul și deopotrivă de spațiul ficțiunii pe care o constuiește. Nelipsite de accente de proză polițistă, putând fi citite, practic, în orice ordine, cele trei narațiuni ce compun cartea constau și în lungi dialoguri ale protagoniștilor, extrem de bine elaborate și ele, ducându-ne cu gândul la vocația dramatică pe care Baricco o are, în egală măsură. Apropiat de unii exegeți de tehnicile onirismului, iar de alții de accentele introspective ale câtorva reprezentanți ai existențialimului, Alessandro Baricco demonstrează, în acest text, nu numai un extraordinar talent literar, ci și deplina stăpânire a mijloacelor sale artistice, deja evidente în Mr Gwyn, dar desăvârșite pe de-a-ntregul în aceste pagini.

Una dintre sugestiile textului e (și) că acele pagini în posesia cărora ajungea Rebecca, în romanul anterior, nu sunt altceva decât variante ale unor autoportrete ale artistului, camuflate sub forma unor secvențe narative care mai degrabă ascund decât dezvăluie, asemenea acelor țesături scumpe al căror model este vizibil doar privit dintr-un anumit unghi. În plus, Baricco oferă cititorului și surpriza (revelația!) unei adevărate poetici a obiectelor și a interioarelor. Căci nu trebuie să uităm câteva rânduri, deloc întâmplător incluse în Mr Gwyn: „Jasper Gwyn observă că sunt puține locuri în lume așa frumoase ca holurile hotelurilor. – Toți oamenii care vin și pleacă, spuse. Și toate secretele lor. Apoi făcu o mărturisire, lucru neobișnuit pentru el, spuse că într-o altă viață i-ar fi plăcut să fie un hol de hotel. – Să lucrați într-un hotel, vreți să spuneți? – Nu, nu, să fiu un hol, fizic. Chiar și de trei stele, n-are importanță.” Cine să fie, deci, Jasper Gwyn? Vreunul dintre protagoniștii celor trei stranii întâlniri incluse în De trei ori în zori? Sau locul unde începe ori se termină totul?

Dincolo, însă, de asemenea întrebări posibile, rămâne farmecul cu care cele trei întâlniri sunt relatate. Funcționând în conformitate cu un bine asumat principiu al analogiei, întâlnirile neobișnuiților protagoniști sunt unice, aparent lipsite de vreo legătură între ele, având în comun doar zorii, momentul acela dintre noapte și zi când totul devine altfel și lumea întreagă pare că se transformă, dând posibilitatea și oamenilor să fie altfel – și alții! Privite cu atenție, cele trei episoade aduc în centrul atenției, de fiecare dată, probleme existențiale asemănătoare, determinate de momente de criză perfect comparabile, în ciuda văditelor diferențe. Căci, în ciuda acestor deosebiri, e vorba despre problemele majore ale oamenilor dintotdeauna, despre dragoste, fidelitate, lașitate, răspundere, încredere. Într-adevăr, citite din această perspectivă, cele trei narațiuni devin profunde și, în multe momente, cu adevărat tragice. Dar nu lipsite de speranță. Căci zorii vin și revin, de fiecare dată, aducând – readucând – lumina; chiar și peste ceea ce părea imposibil de suportat în clar-obscurul începutului de zi (excelentă e versiunea românească a textului lui Baricco, semnată de Vlad Russo!): „În dimineața aceea de vară, zorile se proiectau pe cerul senin cu o asemenea siguranță, încât până și periferia aia fără visuri părea luată prin surprindere, cedând în fața unei frumuseți pentru care nu era pregătită. Ferestrele aruncau luciri optimiste, și iarba rară, acolo unde era iarbă, strălucea într-un verde neașteptat. Din când în când treceau mașini, dar chiar și ele păreau să fi abandonat orice grabă, de parcă ar fi fost suspendate într-o clipă de liniște.”

De trei ori în zori e o mică bijuterie în proză (și de proză contemporană!), demonstrând încă o dată calitățile scrisului lui Baricco. Textul e concis și plin de accente dramatice, dar, în unele fragmente, liric și construind, pe dată, în jurul cititorului, o atmosferă ce nu poate fi uitată ușor. Mai mult decât atât, scriitorul îndrăznește la tot pasul să inoveze, să experimenteze, să se joace cu limbajul și cu limbajele, cu structuri narative consacrate și să structureze, în acest fel, un text imposibil de încadrat în categoriile și / sau speciile tradiționale ale genului epic, pentru a spune câteva lucruri extrem de importante despre arbitraritatea destinului uman, despre posibilitatea (sau imposibilitatea?) schimbării unui drum existențial, dar și despre acea lumină unică pe care doar zorii de zi o pot oferi ființelor, lucrurilor sau locurilor celor mai neașteptate.

Alessandro Baricco, De trei ori în zori.

Traducere de Vlad Russo, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2016.