proză
TEODOR HOSSU-LONGIN

MORTUA EST

Articol publicat în ediția 7 / 2017

(fragment)

28.

Presă mucul în scrumieră şi continuă să tragă din ţigara abia aprinsă. Soarele puternic îl deranja şi îl făcea să lăcrimeze. Se şterse la ochi cu dosul palmei şi clipi de câteva ori.

– Ce faci, le sudezi?

Mama stătea sprijinită de tocul uşii şi îl privea atentă.

– Nu te-ai gândit să le laşi?

– Eu le-aş lăsa, dar nu mă lasă ele pe mine.

– Vorbesc serios.

– Şi eu la fel. Am încercat de câteva ori şi cel mai mult am rezistat o săptămână. La prima ieşire la bere, cedam. Nu ştiu ce să zic, n-am voinţă. Sau nu am găsit încă motivaţia care să mă determine să nu mai fumez.

– E păcat de sănătatea ta şi de banii cheltuiţi.

– Ştiu, ăsta e cusurul meu.

Mircea zâmbi, o prinse de mână şi o trase uşor.

– Hai, stai lângă mine puţin.

Se aşeză pe banchetă şi îşi sprijini capul pe umărul lui, iar el o cuprinse cu mâna stângă de umăr. În faţa lor se aşterneau coroanele copacilor, printre care se desenau aleile înguste. Tăceau amândoi. Foşnetul frunzelor spunea poveşti nescrise, iar adierea abia ghicită le strecura în suflet miresmele primăverii.

– De ce nu i-ai spus şi tatei să vină astăzi, aici? Ar fi fost frumos să fim împreună.

Femeia îşi trecu palma peste păr, ca şi cum şi-ar fi aranjat o şuviţă.

– N-am avut curaj să îl sun.

– Păcat, mi-era dor de o masă cum făceam înainte, duminica.

– Asta e, acum. Nu-mi spune că îţi lipsesc şniţelele din parizer sau ciorba din copite de porc.

– Mi-e dor de voi doi împreună, mamă.

– Atunci, nu trebuia să pleci.

– Nu mai aveam ce face aici. Nu mai era loc şi pentru mine, după ce s-a petrecut la Mineriadă.

– Eram cu toţi o familie. Am avut grijă de tine, te-ai făcut bine, puteai să rămâi, să dai examen la Arhitectură, aveai tot viitorul în faţă.

– Te înşeli, crede-mă. La ce carieră îndrăzneam să visez într-o Românie condusă de tovarăşul Ilici şi de partidul comunist, transformat în Frontul Salvării Naţionale? Voi nici acum nu pricepeţi că aţi pierdut atâţia ani din viaţă, absolut degeaba? Asta e ţară în care să vrei să trăieşti, unde brutele din Valea Jiului lapidează oameni nevinovaţi şi populaţia aplaudă? Şi după nenorocirea asta, viermele de Iliescu, în loc să înfunde puşcăria pentru cele patru crime şi sutele de răniţi, poporul ăsta, imbecilizat de Ceauşescu, îl votează preşedinte. Şi cu ce majoritate? 85 la sută, parcă ar fi fost Mesia! Şi cu asta trebuia să fiu eu de acord? Să tac, să bag capul între umeri şi să uit tot ce am pătimit? Ăsta era drumul pe care l-am visat cu toţii în decembrie ’89?

– Nu trebuia tu să faci politică.

– Asta nu e politică, e doar viaţă. Şi demnitate. Am simţit că dacă rămân, dacă trăiesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dau girul meu tuturor nenorocirilor făcute de securiştii şi activiştii de partid care au încălecat ţara asta. Începând cu baia de sânge pe care au organizat-o la Revoluţie, până la ce s-a petrecut în Piaţa Universităţii.

– Şi eu cu ce m-am ales?, cu o căsnicie distrusă, cu un copil fugit şi o viaţă fără sens.

Mircea suflă lung un ultim fum spre norii albicioşi care desenau la orizont forme fantastice.

– Ne rămân amintirile, mamă. Şi viitorul…

Chitul de la ramele geamurilor sărise în câteva locuri, poliţele de lemn pe care se mai găseau câteva borcane cu zacuscă şi gogoşari muraţi începuseră să plesnească pe la îmbinări, văruiala, odată albă, avea acum o tentă gri, cu pete gălbui în zonele unde se infiltrase apă. Laviţa prinsă în peretele comun cu sufrageria îşi pierduse şi ea strălucirea, odată cu lacul care se cojise. Într-un colţ, sub o masă acoperită cu muşama colorată, erau aliniate, în coşuri de sârmă ruginită, douăsprezece sifoane de sticlă, alături de o trusă veche de scule şi cîteva ghivece goale, puse unul în altul. Totul respira a trecut, a imagini uitate, a vremuri apuse.

– Auzi?

– Ce e?

– Unde sunt florile tale superbe, pentru care te invidiau toţi vecinii?

– Au îngheţat acum trei ani.

– Cum aşa?

– Chiar la începutul lui martie s-a stricat dintr-o dată vremea şi a venit un ger cumplit. Exact în zilele alea am fost la Buzău şi la plecare am lăsat geamul de la balcon întredeschis. S-au ofilit toate.

Mircea se ridică, luă scrumiera, intră în casă şi se întinse pe canapea.

– Unde ţii telecomanda?

– Deasupra vitrinei. Acum, nici nu ai venit bine şi dai drumul la televizor?

– Mi-e dor să văd nişte canale în limba română. Am tot auzit că au apărut şi alte posturi, cu programe ca în occident, filme noi.

– Aiureli; toate sunt la fel. O să ai timp să le vezi, acum mai bine spune-mi cât rămâi acasă.

– Mă gândeam să stau cam trei săptămâni. Vreau să zac pur şi simplu câteva zile, după care, mă gândeam să mă văd cu tata. Dacă nu e în Bucureşti, dau o fugă până la el la şantier. Mai am câteva întâlniri şi discuţii de făcut cu nişte prieteni şi poate ajung pe la mare.

– Auzi, dacă tot mi-ai zis că ai bani puşi de-o parte, nu te bate gândul să-ţi deschizi ceva aici?

– Tu ai discutat ceva cu Zob?

– Cu prietenul ăsta al tău de la 6? Nu, nici nu cred că l-am mai văzut de ceva timp. Dar de ce mă întrebi?

– Sigur?

– Cum adică, „sigur”, nu ştiu ce spun?

– Ba da, evident, era doar o vorbă. Dar dacă tot m-ai luat la interogatoriu, mă ţii aşa pe uscat, nu-mi dai şi mie o bere?

– De unde? Nu am bere în casă.

– Punem pariu că ai?

– Te rog, termină cu glumele astea de puştan.

– Vorbesc serios, e bere în frigider. Am pus eu câteva doze în congelatorul de sus, după ce am ieşit de la duş.

– Mă duc să văd. Vrei şi pahar?

– Nu-mi trebuie, beau din cutie.

Paşii mamei răsunau distinct pe gresia din hol. Nu purta niciodată papuci în casă, prefera, indiferent dacă era vară sau iarnă, nişte saboţi de lemn cu tocuri scurte şi pătrăţoase. Fuseseră primul cadou mai important pe care îl primise de la cel care avea să-i devină soţ, aşa încât îi îndrăgise imediat şi nu se mai despărţise de ei. În ciuda aspectului butucănos, i se păreau deosebit de comozi, iar cu troncănitul pe care îl făceau se obişnuise în timp şi nici nu îl mai sesiza.

Uşa de la frigider se deschise cu un scârţâit uşor. Era acelaşi sunet pe care Mircea îl ştia din copilărie. Îl auzise de atâtea ori, încât l-ar fi recunoscut în orice situaţie.

„Nu mai ţine frigiderul deschis, că se strică mâncarea! Ce tot ai de te uiţi la oalele alea, ce-ţi trebuie?”

„Căutam ceva dulce.”

„Nu avem nimic. Pune o bluză pe tine şi dă o fugă până în piaţă, poate găseşti să cumperi nişte mere.”

„Eu voiam o napolitană sau măcar o Eugenie.”

„De unde? Săptămâna viitoare, când vine chenzina, o sa-mi iau liber ca să stau pe telefon şi să prind Casa de Comenzi. Să dea Dumnezeu să avem noroc şi să-mi răspundă, că nu prea mai sunt de nici unele. Ne trebuie făină, mălai, unt sau măcar margarină, ulei, oţet, un carton de ouă, hârtie igienică şi dacă eşti cuminte o să le spun de nişte ciocolată chinezească sau dacă nu au, măcar un borcan de Bicava.”

Era o adevărată sărbătoare când se întâmpla minunea şi reuşea să dea comanda. Urmau câteva zile în care amândoi numărau cu înfrigurare orele până când deja celebra Dacie „papuc” gri deschis parca în faţa blocului. Din ea ieşeau doi bărbaţi care scoteau din spate o ladă mare de aluminiu, plină cu ceea ce în anii ‘80 erau adevărate rarităţi. Pătrundeau în bloc şi în timp ce aşteptau liftul, câteva uşi – de fiecare dată aceleaşi –, se crăpau de două palme şi chipuri pline de ură şi invidie întrebau: „la ce apartament vă duceţi?”

Când intrau în casă, se repeta scenariul: mama contabiliza şi controla alimentele, Mircea lua dulciurile şi fugea cu ele în bucătărie.

„Stai copile, ai două secunde răbdare, ca să verific ce e aici.”

Le socotea atentă şi de fiecare dată erau minusuri.

„Am cerut două cutii de ness Amigo şi este doar una, din cinci tablete de ciocolată, mi-aţi adus trei şi nu găsesc salamul de Sibiu. Dar văd că din suma totală care este de plată, nu sunt scăzute produsele lipsă.”

„Doamnă, noi nu avem treabă cu conţinutul, doar facem livrarea. Dacă nu vă convine, le ducem înapoi la sediu şi faceţi dumneavostră o reclamaţie în scris.”

„Măcar să nu plătesc ce nu mi-aţi adus.”

„Asta nu se poate, pentru că noi suntem obligaţi să predăm sumele care apar în comanda deja înregistrată. Doar n-o să punem din buzunarul nostru, nu?”

Mama le dădea până la urmă toţi banii, numărând încet fiecare bancnotă.

„Haideţi, doamnă, mai repede, că trebuie să ajungem la alte adrese şi nu avem toată ziua la dispoziţie.”

După ce încuia uşa, punea lanţul şi îi privea prin vizor cum pleacă. Abia când se urcau în lift, se întorcea spre Mircea cu lacrimi în ochi.

„Fire-aţi voi să fiţi de hoţi nenorociţi!…”

Supărarea îi trecea repede, pentru că urma bucuria aranjării bunătăţilor în debara, moment pe care îl savurau împreună. Când terminau, Mircea rămânea minute bune să admire rafturile pline, vrajit parcă de bogăţia de forme şi ambalajele multicolore.

– Poftim, deschide-o tu, că eu îmi rup unghiile.

– Mersi.

– Deci, de ce te-ai gândit că aş fi vorbit eu cu Zob?

– Pentru că e prea mare coincidenţa.

– Ce coincidenţă?

– Acum mai mult de jumătate de an, Miţu, un amic din P15, m-a sunat să mă întrebe dacă pot să-l ajut să-şi cumpere o maşină bună şi ieftină din Germania.

– Păi, de unde avea numărul tău?

– I l-a dat Zob, că sunt prieteni buni. I-am zis că nu e nici o problemă, să se urce în autocar şi să vină. Habar nu am cum a făcut rost de viză, treaba lui, cert e că ne-am văzut acolo, l-am ţinut la mine cam o săptămână şi am rezolvat problema. În zilele când ne-am tot plimbat pe la diverşi samsari, am stat de vorbă şi mi-a propus să deschid un pub în Bucureşti, pe care să-l administreze el. Ca să fiu sincer, mă cam tentează ideea, mai ales că am ceva cunoştinţe în domeniu. Nu am spus nimănui despre proiectul ăsta, decât lui Zob şi am socotit, imediat cum m-ai întrebat dacă nu mă gândesc să fac o afacere aici, că ai discutat ceva cu el.

– Nu cred că l-am mai văzut pe băiatul ăsta de luni bune şi chiar când ne-am întâlnit la intrarea în bloc, doar ne-am salutat şi atât.

Mircea trase de inelul de aluminiu şi deschise berea cu un fâsâit scurt. Puse cutia la gură şi luă câteva înghiţituri din lichidul rece.

– Îmi aprind aici o ţigară, că mi-e lene să ies pe balcon.

– Aprinde-ţi liniştit, ţi-am spus mai devreme că poţi să fumezi în casă. Şi mie când te gândeai să-mi spui despre proiectul ăsta?

– Când era momentul. Stai liniştită, că doar nu mă ascund faţă de tine. Încă nu avem nimic clar, doar nişte planuri generale. Ne gândim, vreau să cunosc piaţa, să mă interesez ce fel de concurenţă există. Habar nu am ce s-a mai întâmplat în România în toată perioada asta de când sunt plecat. Trebuie să văd nişte spaţii şi în funcţie de ofertă să fac un deviz de lucrări, să aflu ce preţuri sunt la mobilier, la electronice, la sculele pentru bucătărie, nu e aşa de simplu.

– Dacă vrei, pot să întreb o colegă de la şcoală, al cărei bărbat lucrează la o agenţie imobiliară, poate îţi găseşte el ceva potrivit pentru bar.

– N-ar fi rău. Dă-i un telefon mai pe seară şi vezi ce zice.

Mircea se ridică din canapea şi se duse spre geam.

– Uite ce vreme superbă avem, dar parcă prea e linişte. Unde au dispărut puştii din faţa blocului?

– Stau toată ziua pe la sălile cu aparate de poker ori prin faţa buticurilor astea care au răsărit peste tot ca ciupercile. Oriunde era înainte un loc viran sau o bucată de spaţiu verde, a apărut peste noapte un chioşc cu patru pereţi de tablă şi un acoperiş şi gata, mai avem un mini-market. Toate, normal, cu aceleaşi produse mizerabile, majoritatea chinezeşti şi turceşti.

– Economie capitalistă, nu glumă!

(fragment din romanul „Mortua Est”,
în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)