meridian
Mario Benedetti

poeme

Articol publicat în ediția 9 / 2017

Scriitor uruguayan (1920–2009), considerat unul dintre cei mai talentaţi şi longevivi poeţi latino-americani ai ultimelor decenii, Mario Benedetti a abordat, în egală măsură, şi alte genuri literare, afirmându-se deopotrivă ca eseist, romancier şi dramaturg, precum şi ca profesor de literatură şi subtil interpret al fenomenului cultural contemporan. Din cauza convingerilor sale politice, în anii ‘70 a fost nevoit să plece în exil în Argentina şi Peru, stabilindu-se mai târziu în Spania. De-a lungul activităţii sale literare, Benedetti s-a implicat nemijlocit în susţinerea cercurilor ce militau pentru afirmarea culturii sud-americane, precum şi a identităţii acestui continent, desfăşurând activităţi de promovare a culturii spaţiului său de provenienţă, neezitând să apară chiar şi în spectacole muzicale ale lui Juan Manuel Serrat sau Nacha Guevara. Printre cele mai importante volume lirice publicate se numără Poemas de oficina (1956), El olvido está lleno de memoria (1989). De asemenea, esenţiale pentru evoluţia prozei sale, precum şi a celei latino-americane în ansamblu, sunt povestirile din Montevideanos (1960), La casa y el ladrillo (1977), Las soledades de Babel (1991), precum şi romanele La tregua (1960), Gracias por el fuego (1965) sau Andamios (1997).

Acum merită osteneala

Acum merită osteneala.

Dumnezeu

a adormit.

Ştim cu toţii că asta

nu e ceva

definitiv

că e doar o întâmplare neobişnuită

poate un delir

trecător.

Acum merită osteneala

să trăim

deşi se face frig

deşi se lasă seara.

Sau nu se lasă.

E acelaşi lucru.

Acum da

dar mai târziu

dacă Dumnezeu se trezeşte

ce se va întâmpla

doamne.

Viceversa

Mi-e teamă să te văd

am nevoie să te văd

sper să te văd

nu-s dispus să te văd.

Am poftă să te găsesc

încerc să te găsesc

sunt sigur c-o să te găsesc

mă cam îndoiesc c-am să te găsesc.

Am nevoie să te aud

noroc să te aud

mă bucur să te aud

şi mă tem să te aud.

Sau

mai pe scurt

sunt nervos

şi radios

poate mai mult nervos

decât radios

şi viceversa.

Raport despre mângâieri

1. Mângâierea e un limbaj

dacă mângâierile tale-mi vorbesc

n-aş vrea să se oprească niciodată

2. Mângâierea nu-i o copie

a altei mângâieri îndepărtate

e o nouă versiune

aproape întotdeauna îmbunătăţită

3. E o sărbătoare a pielii

mângâierea, cât timp durează,

iar când se îndepărtează lasă

dorinţa lipsită de alinare

4. Mângâierile din vis,

miracol şi încântare,

au un defect:

nu pot fi simţite cu adevărat

5. Ca aventură şi enigmă

mângâierea începe chiar înainte de a

deveni mângâiere

6. E clar că lucrul cel mai bun

nu-i mângâierea în sine

ci continuarea ei.

Pe mâine

O să închid ochii în şoaptă

o să mă cufund pe dibuite în somn.

în clipa asta ura nu mai acţionează

în favoarea morţii, care-i e sărmanul stăpân,

voinţa îşi suspendă mişcarea

iar eu mă simt îndepărtat, atât de mic

că îl invoc pe Dumnezeu, dar nu-i cer

nimic, vreau doar să împărţim

acest univers pe care l-am dobândit împreună

cu toate relele şi uneori cu bunele lui.

De ce lumea visată nu-i la fel

cu această lume a morţii depline?

Coşmarul meu e întotdeauna optimismul:

adorm slab, mă visez puternic,

dar viitorul stă la pândă. E un abis.

Nimeni nu-mi spune când mă trezesc.

Curcubeu

Uneori

desigur

tu zâmbeşti

şi nu contează cât de frumoasă

sau urâtă

cât de bătrână

sau cât de tânără

cât de mare sau cât de mică

eşti

zâmbeşti

ca într-o

revelaţie

iar zâmbetul tău le anulează

pe toate cele de dinainte

şi li se ofilesc într-o clipă

chipurile asemenea unor măşti

ochii necruţători

şi fragili

ca nişte oglinzi ovale

gura ta gata să muşte

bărbia-ţi capricioasă

pomeţii obrajilor parfumaţi

pleoapele

şi toată teama ta

zâmbeşti

şi te naşti

stăpână peste lume

priveşti

fără a privi

lipsită de apărare

goală

transparentă

şi în cel mai bun caz

dacă zâmbetul vine de foarte

foarte din adânc

poţi să şi plângi

încetişor

fără să te sfâşii

fără să disperi

fără să invoci moartea

şi fără să te simţi lipsită de sens

să plângi

doar să plângi pur şi simplu

iar atunci zâmbetul tău

dacă mai există

se transformă în curcubeu

O femeie goală în întuneric

O femeie goală în întuneric

are o limpezime care ne iluminează

într-un asemenea mod încât dacă intervine vreo mâhnire

vreo pană de curent sau vreo noapte fără lună

e convenabil şi de-a dreptul indispensabil

să ai la îndemână o femeie goală.

O femeie goală în întuneric

răspândeşte o strălucire ce dă încredere

şi atunci până şi calendarul se simte fericit, ca într-o duminică

iar pânzele de păianjen vibrează prin colţurile lor

şi ochii fericiţi şi felini

stau şi privesc, iar de privit nu se satură niciodată.

O femeie goală în întuneric

e o adevărată vocaţie a mâinilor

pentru buze e aproape un destin

iar pentru inimă o risipă

o femeie goală e o enigmă

Şi e întotdeauna o sărbătoare să încerci s-o descifrezi.

O femeie goală în întuneric

răspândeşte o lumină proprie şi ne aprinde

cerul înalt se transformă pur şi simplu în cer

şi e o adevărată glorie să nu fii inocent

o femeie iubită sau abia întrezărită

zădărniceşte, o dată pentru totdeauna, moartea.

Cea binevenită

Mi se pare că vei veni distinctă şi unică

nu chiar mai frumoasă

nici mai puternică

nici mai supusă

nici mai temătoare

atâta doar că vei veni distinctă

ca şi cum te-ai teme că n-ai să mă vezi

dar te-ar surprinde şi pe tine

poate tocmai pentru că ştii

cât mă gândesc la tine şi cât te aştept

dincolo de orice e doar nostalgia

cu toate că nu plângem pe trotuare fantomatice

nici pe pernele candorii

nici sub cerul opac

eu nostalgizez

tu nostalgizezi

şi cum îmi mai doresc ca şi el să nostalgizeze

chipul tău e avangarda

de aceea ajunge primul

căci îl desenez pe pereţi

cu mişcări invizibile şi precise

nu uita: chipul tău

mă priveşte în vreme ce toţi din jur

zâmbesc şi se agită şi cântă

în vreme ce toţi fac asta

iar acestea toate-ţi dau o splendoare

de nestins

acum nu mai am nici o îndoială

vei veni distinctă şi însoţită de tot felul de semne

noi

adânci

clare

ştiu că te voi iubi

fără întrebări

ştiu că mă vei iubi

fără răspunsuri.

Windows 98

Înainte de epoca faxului modemului şi e-mail-ului

ruşinea era doar ceva artizanal

fitilul se aprindea cu chibritul

iar scrisorile se scriau asemenea bulelor papale

mai înainte săruturile ajungeau pe buzele tale

acum trebuie să cauţi pe o tastatură semnul trimite

inima mea se încurcă printr-un software

iar mouse-ul porneşte în căutarea greşelilor ortografice

sentimentele nu-mi erau informatice

dar acum trebuie să cer permisiunea

până şi pentru a-ţi scrie cu caractere new gothic

te implor dragoste să-ţi schimbi formatul

prefer să te primesc în times new roman

nimic nu mai e comparabil cu acea goliciune a paginii albe

care-ţi era semnul în vremurile maşinii de scris remington

Armando Romero, Una gravedad alegre.

Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI, Valladolid, Editorial Difácil, 2007

Prezentare și traduceri de Rodica Grigore