Credem a nu greși socotindu-l pe Barbu Cioculescu drept ultimul mohican al scrisului nostru interbelic. Cu atît mai mult cu cît autorul însuși, intrînd în acest moment într-un felice nonageriat, se admite astfel, nu fără nuanțări de-o gingașă autoironie, în care se pot răsfrînge umorile deopotrivă ale unei satisfacții și ale unei resignări: „A fi cel din urmă supraviețuitor al unei epoci și încă astfel poziționat încît din banca ta să fi cunoscut, poate nu chiar de aproape, dar din apropiere, persoane de multă vreme intrate în legendă este desigur un noroc, un avantaj, un capital – mai mare sau mai mic. După procentele pe care i le asiguri, după bursă, așijderi”. Ce înseamnă aceasta? Obligația unei datorii negreșit, dar și un joc cu criteriile evocărilor care presupun selecții, dozări, continuități, o dulce-amăruie satisfacție a mînuirii evantaiului expresiv. Pare a fi o recunoaștere, dar și o negare, o înaintare, dar și o retragere pe un teren nescutit de primejdii: „Dacă ești în stare să nu transformi o fotografie la minut în Cîntarea României și cea mai banală luare de cuvînt într-un moment hotărîtor al vieții, poți încerca a-ți scrie amintirile, înfruntînd riscul de a fermeca prin stil și a dezamăgi prin conținut – vice versa e parcă mai rău. Fire robace, vei deveni robul scaunului, iar în timp pînă și regimul viselor ți se va modifica, pînă a nu te mai recunoaște”. De aici, din această intersecție a unor factori divergenți din care nici unul nu e acceptat și nu e refuzat pe de-a-ntregul, putem realiza imaginea importantului om de litere în cauză. Barbu Cioculescu se percepe într-o cheie dublă. Pe de-o parte e un succesor, un legatar al unei epoci marcate, pentru d-sa, în primul rînd prin cel ce i-a fost părinte, pe de alta e posibil să sufere de un complex al însemnătății acesteia. E dispus a ceda aparent, nu din timiditate, ci din modestie. Dar modestia pe care ne-o oferă e atît de rafinată formal, încît devine mai curînd o poză, id est o identitate auctorială, decît o scuză: „Fiecare prădător își are vînatul preferat, leul va devora o căprioară cu alt elan decît un iepure. Pentru rasa reporterului, sătul de prăzi mărunte, mă aflu în categoria cinelor gustoase – între zebră și mistreț! Avantajele mele nu sunt puține, pe cele personale le las deoparte, celelalte provin din împrejurarea de-a fi fiul – unic – al lui Șerban Cioculescu (…) Sunt, deci, interesant și se presupune că am în rezervă o comoară de mistere, satisfăcătoare de lacome curiozități, că mă aflu în posesia unei înțelepciuni capabile să elucideze controverse, să corecteze date și să lumineze spinoase probleme, efectuînd sinteze și, mai cu seamă, împrăștiind cu duiumul, rețete, sfaturi”. Evident că descendența familială din Șerban a putut avea, pînă la un moment dat al devenirii lui Barbu, un rol avantajos, de recomandare favorabilă. Apoi a devenit însă nu doar prilejul unei comparații obligatorii, ci și sorgintea unei indolente, de nu malițioase, împingeri în umbră a personalității acestuia, suficient de accentuate fără discuție, neținîndu-se seama de circumstanțele vitrege ale epocii. Barbu Cioculescu le-a făcut față cu dignitate. Ele i-au fasonat însă caracterul reținut, defensiv-ironic, de cultivator al unei expresivități ramificate, vestigiu al unei lumi crepusculare pe care a înțeles a-l opune brutalității celei în care i-a fost dat a-și trăi nu doar tinerețea, ci și „grosul vieții”: „Cînd cineva mi-ar replica, dulce, că vorbește în mine insul convențional care a ajuns general pentru că ceilalți au căzut în jur, n-aș avea răspuns, opinia fiecăruia fiind sacră, nu spun conținînd și un grăunte de adevăr. Odată ce goanga nu mi s-a urcat la mansardă, să mă consider, fie și în taină, genial, trebuie, la intervale, să dau dreptate și interlocutorului”. Politețea galică acoperă însă o intemperanță, o naturală reacție de revoltă la solicitările extrem dezagreabile adesea ale timpului ce i-a mai rămas scriitorului pentru o creație desfășurată cu mai multă energie abia în ultimele trei decenii: „Acum, o zi risipită în stupide așteptări, curente alergături, cotidiene fleacuri și chinezării de protocol îmi trezește starea de spirit a cuiva care constată brusc c-a fost tîlhărit. (…) Și cum nu reacționez cu violență, ba, mai adesea, dintr-o condamnabilă bună creștere – citește lașitate – , nu-l trimit la plimbare pe cel ce-mi consumă mierea timpului, se mai întîmplă că-l mai și încurajez, printr-o mimică izbutit complice. Pe cînd, lăuntric, fierb”.
Explicabil, Barbu Cioculescu se ocupă preponderent, aproape exclusiv am spune, cu autorii afini, interbelicii neapărat, urmați de cei care le-au continuat spiritul, azi aproape cu toții trecuți în lumea umbrelor. Figurile acestora cu care își resimte o comuniune sunt abordate frecvent cu repetiție, printr-o atracție definitorie. Avem a face astfel cu pe cît de numeroase pe atît de excelente pagini ale unui moralism filtrat prin memorialistica ce acompaniază discursul critic ca atare. Referindu-se la nume de-acum „vechi”, Barbu Cioculescu are astfel nu doar pretextul de-a ni se înfățișa la modul introspectiv, ci și cel, am putea presupune, al asigurării unei protecții față de prezumatele insatisfacții legate de afirmarea tardivă, ca și de nedreapta rezonanță a acesteia. Măgulitoarele amintiri dobîndesc astfel alura unui duh tutelar. Pe E. Lovinescu, tînărul Barbu nu l-a putut vedea decît o singură dată, în cursul unei plimbări cu tatăl său în Cișmigiu, dar are bucuria de-a participa la ședințele Cenaclului Sburătorul, redeschis scurtă vreme după terminarea războiului, unde citește versuri din creația proprie. Impresiile acelor îndepărtate contacte nu sunt însă extatice, ci mozaicate într-o direcție microrealistă. Probă, eventual, a faptului că o anume circumspecție consolidată cu vremea în mentalul lui Barbu Cioculescu și-a îngăduit și o manifestare retroactivă. Ne întîmpină în asemenea rînduri o concretețe suculentă, ca și cum cel ce le așterne ar fi ieșit doar cu cîteva clipe înainte dintr-o încăpere în care s-a aflat în mijlocul unei societăți animate: „La biroul defunctului critic trona, destins, romancierul și dramaturgul Felix Aderca, în centrul salonului se instalase Ioana Postelnicu, la picioare fiica ei, adolescentă împlinită, cu o superbă coamă roșie ce-i venea pe umeri, către șale. Scena a impresionat-o pe o altă Monică – Dan – soția poetului George Dan, Walter, după numele de fată, al unei familii ce dăduse și un campion motociclist cu sfîrșit tragic. Monica Dan a scris astfel nuvela «Moartea ogarului roșu», plină de nostime răutăți. Acolo, poeții tineri se refugiau în baie, unde Constant Tonegaru mînca pastă de dinți. Cei doi nu se-aveau bine, neștiind eu, îi spusesem Monicăi Dan – «Știi că e aici și Tonegaru» – «I-am auzit lătratul» – fusese răspunsul”. O vizită pe care Barbu o face, însoțindu-l pe Șerban, lui G. Călinescu, apare consemnată cu mărturia unei stări intimidante: „Nu făcea și nu primea vizite. Cînd totuși poftea pe cineva la el acasă, se dovedea o gazdă ideală. Chiar dacă – dar asta nu era vina lui – te intimida. Pregătiți să-i călcăm pragul, în acea dimineață, a nu mai știu cărui anotimp din an, fusesem avertizat de tata: nu cumva să-l contrazici! Fostul student din mine, cu inima strînsă la fiecare examen, n-am simțit nevoia să-i dau părintelui meu asigurări de bună purtare. Eram, dinainte, ferm decis să stau la locul meu – de terț tolerat”. Concluzia actuală nu poate evita, pe fondul inevitabilei prețuiri globale, menționarea compromisurilor săvîrșite de Divinul critic: „La un nivel superior publicisticii vremii, articolele scrise de G. Călinescu au consternat opinia publică, în marea ei majoritate ostilă noii puteri și nu au satisfăcut criteriile marilor cunoscători ai marxismului leninist. Soarta, se pare, a intelectualului în Agora”. De o totală lumină are parte însă Vladimir Streinu, nedisociat prieten al lui Șerban, figură familiară a copilăriei lui Barbu, sub numele de „nenea Nicu”. „Condei de magnifice sinteze”, a manifestat, în calitate de ziarist al anilor ‘30, „darul expozitiv cu adaosul practicii didactice – și chiar al unui grăunte de lirism. La o seniorială distanță de persoanele/faptele comentate, caracteristică omului. Acolo unde un spirit afin ar vedea noblețe, un altul, advers, ar citi orgoliu. Însă nici cel mai opus, indiferență, rutină, hiatusuri în ritmul imanent”. Eflorarea termenului de „orgoliu” nu ni se pare cu toate acestea, în cazul criticului interbelic, chiar lipsită de temei…
Din rîndul celor din propria generație, Barbu Cioculescu s-a simțit apropiat mai cu seamă de componenții Școlii de la Târgoviște, în frunte cu Alexandru George: „În societatea intelectuală a urbei, atît de geloasă pe geniile ei, locul lui Radu Petrescu în faimosul trio ce-i mai cuprindea pe Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu îi revenise firesc lui Alexandru George, pe a cărui mînă am devenit la rîndu-mi, prin lucrarea anilor, târgoviștean”. Pînă acolo încît ajunge a se onora cu o reverență față de sine pentru această legătură. Ar fi fost „o dublură” a prieteniei dintre Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu. Cu, totuși, o disociere care sună cum o mustrare la care se vede că rămînea imun: „Era bolnav de glorie literară, nu putea înțelege absoluta mea indiferență – la soarta scrisului meu, mă certa că mă irosesc în activitățile frivole – critica literară – în loc să mă dedic literaturii de imaginație, cum făcuse el”. În sensul unei caracterizări a personajului e reamintită „duritatea” unora din opiniile acestuia, care antrenau confruntări amicale, mai curînd s-ar spune comunicări complementare, zgîndărind fibra polemică altminteri protocolar reținută a lui Barbu Cioculescu: „De pildă, despre Nina Cassian zicea că a fost pîrțul parfumat al comunismului. În afară de mine, nu exista nici un critic mai sec al operei lui Marin Preda. În cel mai deplin acord ne confruntam în permanență, dînd dovadă de cruzime, mai adesea îl împiedicam, în ultimul moment, să obțină un punct”. Despre alți târgovișteni: Pavel Chihaia, acum la München: „unde-și duce traiul într-o singurătate respectată, între puținii exilați care au mai rămas, duce dorul țării – și, mereu întreabă dacă, acasă, a mai apărut ceva în presă despre dînsul”; Tudor Țopa: „Pe care nu l-am simțit vreodată mușcat de gloriolă”, dar, vai, aceasta n-ar fi fost decît o iluzie, întrucît „lucrul venea din suprema părere de sine, cu care combătea realitatea. Parcă aud la telefon: «Aici e Tudor», rostit parcă de Henric al optulea”, în opoziție cu Radu Petrescu, o culme, în vederile lui Barbu Cioculescu, a retractilității, care, simbolic, „ocupînd un sfert de scaun, se simțea și așa abuzînd”.
Memorialist, așadar, în mixaj cu discursul critic, avînd drept ax „fabuloasa zestre interbelică”, Barbu Cioculescu se află pe o manifestă linie lovinesciană. Opera și autorul sunt două entități distincte, dar nu fără un raport aparte. Dacă cea dintîi rămîne în sfera sa autonomă, cel de-al doilea revine într-însa nu sub unghiul aleatorului biografic, util doar prin capitolul său imanent, ci și în calitate de personaj. De protagonist al operei proprii. Determinîndu-i condiția organică, transpusă în limbajul său individualizat, într-o transcendență estetică: „Odată creată și livrată publicului, opera în chestiune se desparte ferm de părintele purtător, cu care nu va mai avea, în viitor, cea mai mică legătură, necum responsabilitate. Chiar cînd îl reprezintă în chip strigător. Autorul, în schimb, rămîne legat de operă, existînd în publicul cititor această tendință de a-l salva din naufragiul existențial petrecut și omologat prin valențele operei, odată ce aceasta reflectă – oribil cuvînt – conturul său moral, pledoaria sa în fața eternității”. Nu face excepție nici critica literară. Barbu Cioculescu dovedește o exemplară grijă de a nu suprapune impresia produsă de scriitor ca individ moral asupra judecății critice. Exemplu: textele în care e vorba de Zaharia Stancu sau de Eugen Barbu. Frazele pe care le semnează criticul al cărui portret am încercat a-l extrage din ele nu au mersul cel prozaic al uzului curent, mișcîndu-se exclusiv în pași dansanți. Barbu Cioculescu e un strălucit stilist.
Barbu Cioculescu, Litere, litere, Editura Bibliotheca, 2017, 434 pag.