Se apropie, ca-n fiecare toamnă (anul acesta în ciuda verii de octombrie), data la care mulți dintre noi ne amintim de zilele lui decembrie 1989. Între 20 și 24 noiembrie, anul acela, Ceaușescu și-a convocat așa-zisul Congres al PCR, cel de-al cinsprezecelea, cel cu lozinca „La al cinșpelea congres, Ceaușescu reales!”, pentru moment împlinită. Noi, cei care – slavă Domnului! – n-am fost în sală, am putut totuși vedea și auzi demențialele urale și toată acea slujbă religioasă atee pentru un dumnezeu autoproclamat, dar și multiplu adulat de masele largi populare, cum li se zicea atunci. Nu trebuia să fii în sală ca să te scârbești de ceea ce vedeai și auzeai, de toate teribilele invenții ale unor lingăi profesioniști, de toate acele nesfârșite vuiete care-l aclamau și care mai răsună și azi în urechile unora dintre noi, de fiecare dată când intrăm în acea sală oribilă, chiar și atunci când în față îi avem pe marii interpreți de muzică bună invitați la Festivalurile Enescu, ce se succed, încă, tot acolo, cu regularitate de ceasornic. În paranteză fie zis, s-a dus promisiunea unui ministru al culturii de-acum peste un deceniu în legătură cu o mare sală de concerte care se va construi bla-bla-bla și bla-bla-bla. Oricâți mesageri ai unui frumos curat vor trece pe-acolo, sala aceea nu va putea fi curățată de mugetele unanime care s-au auzit în ea câteva decenii la rând.
Izolat chiar în lagărul Moscovei, Ceaușescu s-a încăpățânat să se cramponeze de putere până în ultima clipă. E greu de spus ce i-o fi trecut prin cap atunci când a izbucnit cunoscuta rumoare la „marea adunare populară din fața C.C.-ului”, la 21 decembrie 1989. Imaginea lui și a ei, uimiți de ceea ce auzeau, mai mult decât de ceea ce vedeau, ne-a trecut prin fața ochilor și ne va mai trece de multe zeci și poate sute de ori, dar cu siguranță nimeni nu va putea spune ce a gândit în momentul acela marele conducător. Tot așa cum nu vom putea ști niciodată, nici noi și poate nici urmașii noștri îndepărtați, în cazul în care i-ar interesa, cine și cu ce mijloace a declanșat rumoarea aceea distrugătoare de unanimitate și creatoare de o altă unanimitate, de sens contrar. Pentru că nu se poate distinge, cu nici o ureche, oricât de absolută, vreun sincer „Jos comunismul!” sau măcar „Jos Ceaușescu!”, de la care să fi pornit totul.
La trecerea a douăzeci și opt de ani de atunci, nu mai suntem naivii care am fost, și nu doar pentru că am îmbătrânit cu tot atâția ani, și nu prea putem să mai credem că a fost o revoltă populară spontană, iscată din suferințele impuse poporului român timp de… prea mult timp. Și nu pentru că poporul n-ar fi fost pus la cazne în toți anii lui Ceaușescu, după cele din anii lui Gheorghiu-Dej, în nici un caz. Ci pentru că poporul, dacă îl privim azi mai de aproape, nici nu se simțea pus la cazne. Era căznit așa cum făcea proză Domnul Jourdain al lui Molière. Se plângea el, nu-i vorbă, că nu se găsește carne, că e frig în blocuri, că e scos la munci voluntare obligatorii, dar dacă-l asculți acum ți se pare că a fost doar o impresie a ta că erau toți nemulțumiți, pentru că, între timp, nemulțumirea aceea a evoluat/involuat într-o aproape mulțumire, față de prezentul care li se pare mai rău decât vremurile trecute.
Ieri-alaltăieri, m-am dus la ceasornicarul din colț să-mi pună, cu 25 de lei, o baterie la ceas și l-am auzit clar spunând că „parcă înainte era mai bine!, parcă nu era ca acum”. Sigur că nu era ca acum, el se referea la furturile pe față, la încălcările legii pe care le practică cei de la putere, unii după alții, în timp ce înainte era ordine. Ordine! Era o ordine a tâlhăriei instituționalizate. Tâlharul principal era familia conducătorului, pe urmă veneau rangurile mai mici, până la ultimul activist. E drept, atunci se fura legal, vezi naționalizarea, vezi colectivizarea, vezi toate nedreptățile care se făceau în numele „eticii și echității socialiste”. Și dacă ar fi numai crâcnelile acestea. Dar priviți rezultatele voturilor. Vreo douăzeci de ani au fost votați mereu aceia care semănau, și nu doar la „vorbă și la port”, cu activiștii dinainte, ci și în comportament și mentalitate. Ba au fost aleși mereu și mereu, poate cu vreo câteva rare excepții, cei care târau după ei dosare de colaboratori ai securității, dacă nu direct de securiști angajați. Dar ce zic eu aleși! Muri nu de mult ultimul șef al Securității lui Ceaușescu și ce ne-a fost dat să auzim atunci ar fi de necrezut dacă revoluția din decembrie 1989 ar fi fost una, cum se spune, pe bune. A, că au fost mulți oameni care au crezut că fac revoluție, asta e altceva. Dar în spate, undeva, cineva, cumva (ca să imit vorba unui personaj al lui Caragiale), manipula oamenii și aceștia, printre care mă număr și eu, să nu pară că mă cred mai deștept, nici nu-și/nu ne dădeau/dădeam seama. Prea mulți, și aici mă desprind de prea mulți dintre concetățenii mei, credeau sincer că dl Ion Iliescu este salvatorul țării. Între timp, cine a avut ochi de văzut și minte de priceput a văzut și priceput ce fel de salvator a fost dl Ion Iliescu, pe cine și de cine a salvat dl Ion Iliescu.
Mai ține cineva minte că un anume Silviu Brucan, figură sinistră a începuturilor totalitarismului comunist la noi, a anunțat încă în acele prime zile de, totuși, democrație, că va mai dura 20 de ani până când lumea să accepte sau să înțeleagă, nu-mi mai amintesc exact citatul, democrația. Câți au trecut de atunci, de la declarația sa? Nu cumva peste 20? Și crede cineva că lumea românească s-a adaptat la democrație? Că felul în care votează, cu pungile inscripționate cu nume de candidați pătați, fie economic, fie politic, în mâini, este acela al unor cetățeni care știu ce e aia democrație, care au încredere în forța votului lor?
Sigur că, decât să fi continuat sub dictatura partidului și a familiei Ceaușescu, e mai bine așa, dar e la fel de sigur că ar fi fost mult mai bine dacă diavolii manipulării nu și-ar fi băgat atunci coada. Admit că, poate, numai cu un „poate” înainte, fără ei nu se putea face primul pas. Dar îmi dau seama de asemenea că, după ce acești diavoli au pornit mașinăria, nu ar fi putut să fie opriți să-și mai continue rolul, devenit nefast peste noapte.
Și, în fond, de ce crede poporul că era mai bine înainte? Păi ne-o spune chiar el: tot omul avea un salariu, o locuință la bloc, găsea câte ceva de mâncare, mai pe cartelă, mai de pe la țară, cu frigul se obișnuise, iar alte proiecte, ca să mă exprim așa, nu avea. Nu interesa pe toată lumea să poată vorbi liber. La poartă, cumetrele vorbeau liber și-și împărtășeau informațiile despre ce-a mai făcut vecina cutare, la cârciumă ce să mai spun! Păi cui îi ardea și cine avea cunoștințele cu care să poată analiza corect lumea în care trăiau? Libertatea de expresie era un vis al intelectualilor și încă nu al tuturor, vezi gașca Eugen Barbu-Vadim, vezi Scînteile, tineretului și cealaltă, bătrâna, cu tot alaiul lor de lingăi profesioniști. Ce, ăia voiau să aibă libertatea cuvântului? Păi libertatea cuvântului i-ar fi făcut să scrie cam tot ce scriau, vezi comportarea după 22 Decembrie 1989 și până în ziua de azi, a supraviețuitorilor acestor oficine imunde. (Cât despre aplauze, astea s-au mutat acum, după moda occidentală, e drept, la înmormântări!) Cealaltă libertate dobândită a doua zi după căderea lui Ceaușescu a fost circulația liberă a oamenilor în lume. Mă rog, cât de liberă o fi fost. Păi asta nu-i interesa, atunci, decât pe foarte puțini; în primul rând erau bișnitarii, care aveau de cărat de-aici câte ceva și de adus de-acolo automobile la mâna a doua, haine și tot felul de alte obiecte inexistente în raiul socialist. Masele încă nu știau că se poate câștiga și un ban cinstit și mult mai util într-o altă țară, așa cum știu acum. Dar asta a survenit la mult timp după revoluție. Mai întâi a fost exodul bișnitarilor, mai spre Istanbul cărând rulmenți și alte câteva articole de schimb (cazul îmbogățitului și repede dezbogățitului de la Slobozia, unde-și făcuse un Dallas, după modelul celebrilor în epocă Ewingi, și un Turn Eiffel în miniatură, dar nu numai), ori în alte direcții, de preferat orientale: spre așa zisul bazar american din Beijing zburau zilnic avioane din București și se întorceau doldora de bagaje, ba mai rămăseseră depuse acolo cumpărături pentru încă vreo câteva curse. Bineînțeles că toate se revindeau cu suprapreț în țară, sporind profiturile bișnițarilor. Despre care, lucid, Alexandru George a scris în primele zile ale 1990 că erau sămânța economiei de piață. Dar ce te faci că sămânța n-a prea încolțit altceva decât tot bișnițărie, dar la scară mult mai mare?
De libera circulație s-au bucurat și au profitat cu adevărat intelectualii și, mai pe urmă, tinerii dotați intelectual care au început să poată studia la marile universități ale lumii largi, de la Paris, Londra, Amsterdam la Harvard și Yale. Din păcate, aceștia, ca de obicei, sunt prea puțini ca să încline balanța mentalității generale spre o mai corectă evaluare a forțelor politice care se înghesuie să stoarcă țara în interesul clienților lor, iar nu al cetățenilor. Chiar dacă s-ar întoarce toți cei care studiază în străinătate, dar nu se întorc decât foarte puțini, iar unii ajung la cheremul guvernelor corupte, indiferent dacă ei personal nu sunt corupți, vezi cazul tinerei economiste sau finanțiste care a fost și ministru al Finanțelor într-un guvern trecut, chiar dacă s-ar întoarce toți spun, ei n-ar putea să-i trezească „din somnul cel de moarte” pe alegătorii cu creierele spălate de propaganda posturilor de televiziune și de comentatorii cumpărați de partidul-stat mascat pentru a deveni manipulatori de opinie.
Imaginea României la 28 de ani după revolta din decembrie 1989 este una dezolantă, în ciuda unor fotografii care n-ar putea servi decât de gazetă de perete și de magnet pentru străinii avizi de chilipiruri turistice. Este dezolantă, în profunzimea ei, țara mea, suprafața încă mai lucește. E dezolant că impostura a câștigat un teren nesperat nici măcar de conducătorii comuniști ai acestei țări, cei care au înființat-o ca instituție de partid și de stat. Păi chiar așa, nu era Elena Ceaușescu academician, iar el academician de onoare?! Ba erau. Ei, bine, după ce academicienii ăștia au fost împușcați, spre bucuria poporului, ce să vezi? Onoarea se revarsă din plin asupra unor deținuți de drept comun, pentru corupție, fals și uz de fals, pe scurt al unor hoți de tip nou, ori, să fim drepți, asupra unor candidați la acest statut. Îi vezi cetățeni de onoare ai una sau ai alta, îi vezi aleși primari sau și mai și cât mai sunt încă prin pușcării. Ba vezi și o campanie susținută împotriva celor care încearcă să se atingă de aleșii poporului, indiferent dacă e clar că aceștia au furat din, cum se spunea înainte, „avutul obștesc”. Vezi doctori în științe care nici măcar nu și-au citit vreodată teza ca să afle dacă nu cumva e plagiată (lasă că nici n-ar avea mijloace să constate asta, date fiind cunoștințele lor reduse în domeniul în care devin doctori). Vezi diplome universitare obținute prin email, vezi averi care se fac din acest trafic universitar. Vezi impostori care conduc universități și care se îmbogățesc din traficul de diplome false. Vezi și auzi despre universitari care nu dau pe la cursurile pe care ar trebui să le țină dacă ar avea măcar habar despre ce ar trebui să le vorbească acolo studenților, îi vezi avansând în gradele universitare și la salariu, că acesta contează, numai acesta contează. Nu e decât o moștenire în linie a practicilor din epoca totalitarismului comunist, când activiștii de partid erau trimiși în universități să-i dogmatizeze pe studenți și pentru asta li se dădeau repede și doctorate. Ca să nu mai vorbesc de doctoratul tovarășei Codoi, cum i se spunea lui madam Ceaușescu (citise formula chimică „ce o doi”: „codoi”, demonstrând marea sa capacitate științifică).
Foarte mulți dintre cei care avansează astăzi pe scara socială ar fi făcut-o și-n regimul trecut și nu în virtutea vreunei competențe, căci atunci conta mai mult dosarul, iar acum celălalt dosar, și anume cel al pilelor, relațiilor, mitei (un adevărat PRM zic vouă!). Într-o relatare a unui discurs fluviu al lui Nicolae Ceaușescu despre nu știu ce, dar întotdeauna despre același lucru, a apărut afirmația că acesta ar fi dat indicații „pentru promovarea boului în toate domeniile de activitate”. Greșeală care se poate face din cauză sau, în cazul nostru, datorită faptului că b e lângă n, atât la tastatura mașinilor de scris de atunci, cât și la aceea a computerelor de azi. Apărută în revista Cântarea României, greșeala asta, despre care s-ar fi putut spune „gura păcătosului adevăr grăiește”, îl va fi costat mult pe cel care a scăpat-o, dar eu i-aș mulțumi pentru că, din greșeală, ori dinadins, a dat drumul unui adevăr către lumina tiparului, într-o epocă dinspre finalul regimului, cam prin preajma Congresului al XV-lea, evocat la început, în care cenzura era generală și totală.
În fiecare an, spre sfârșitul său, noi, cei care am trăit atunci, ne gândim la zilele lui decembrie 1989. Dar cei care s-au născut de-atunci încoace, se pare, nu mai vor să știe nici ce-a fost atunci, nici ce-a fost înainte. Un prieten îmi spunea că a asistat la un film despre Cuba sub regimul Castro, înaintea căruia realizatorul, un francez cred, i-a rugat pe spectatori să rămână în sală la sfârșit, pentru o discuție. La final, majoritatea tinerilor au plecat, demonstrând că nu erau deloc interesați de fenomenul totalitar descris în film, rămânând mai mult cei în vârstă. Se pare că pentru cei tineri trecutul comunist-totalitar nu e decât istorie, ceva ce nu are legătură cu ei, deși, poate, știu că părinții și bunicii lor, cu care au venit în contact direct, au trăit acea istorie.
Cui îi mai pasă azi de revoluția din decembrie 1989? Sau azi, hai, că noi n-am murit încă. Dar mâine?