eseu
NICOLAE DRĂGHICI

CARAGIALE – NOTE TIMIDE

Articol publicat în ediția 1-2/2018

Pe Caragiale azi, cum deseori s-a spus, îl ştim toţi aproape pe dinafară. Cităm din el zilnic, cu o frecvență amețitoare, aceleaşi replici celebre, devenite un repertoriu de sloganuri. Pare chiar, uneori, că viaţa noastră de fiecare zi curge ca să-i valideze lui Caragiale formulările inspirate, tot astfel cum opera lui Creangă pare creată într-adins, ca să valideze inventarul nostru paremiologic. Iar noi, ştiindu-l aproape „perfect”, suntem, parcă, din ce în ce mai dispuşi să aşezăm peste opera marelui dramaturg lespedea tabuizării definitive.

Numai „citirea” lui Caragiale pe dinăuntru ne mai poate ajuta să depăşim înţelesurile tocite. Exegezele prilejuite de o asemenea „citire”, a lui B. Elvin, a lui I. Constantinescu, a lui Al. Călinescu, a lui Mircea Iorgulescu și comentariile mai lungi pe care le-a făcut Valeriu Cristea în Alianţe literare, toate mergând pe ideea vidului, a fantoşelor lipsite de substanţă, a automatismului sau a anomaliei, fac din Caragiale un precursor al absurdului, punând, astfel, în evidenţă modernitatea esenţială a literaturii lui, modernitate ce coexistă în mod paradoxal cu tirania unui stil clasicist întârziat.

Din metamofozele posibile ale clasicilor, noi descoperim astăzi un strat de semnificaţii şi, oricât de revelator ar fi acest strat, el nu suprimă nici pe acelea care au fost dezvăluite, nici pe acelea care vor fi. Când afirmăm că I.L. Caragiale este un scriitor contemporan, înţelegem prin aceasta că el aparţine nu numai acestei zile, ci tuturor celor care vor veni, şi că nu-l sustragem unei deveniri. Iată de ce credem că ar fi, desigur, o mare greşeală, să considerăm că opera unui scriitor clasic, cum este Caragiale, e un pământ care nu mai trebuie niciodată desţelenit.

După Al. Paleologu, „Caragiale este un autor care ne pune în faţă vacuitatea fiinţei umane, vidul mascat al mecanismelor, al automatismelor”1, considerând, totodată, că abisalul, pentru care – afirmă criticul – Caragiale are o reală vocaţie, constituie „o perspectivă pe care nu o atinge decât geniul şi care este comună atât tragicului, cât şi altor forme de creaţie”2. Se naște, astfel, întrebarea dacă, dincolo de Năpasta şi de câteva nuvele asimilate tragicului pur, ale căror limite critica literară le-a pus, deseori, în evidență, alături de riscurile pe care şi le-a asumat, când s-a hotărât, ca orice mare scriitor, „să rateze” şi în celălalt registru, în cel tragic, Caragiale poate fi considerat un scriitor tragic.

De la început, trebuie spus că nu există la Caragiale-omul o reală propensiune spre tragic. Şerban Cioculescu consideră că nu era un melancolic, un nefericit care îşi ascundea suferinţele. Dar că fobiile (se temea de foc şi de molime), superstiţiile (credea în „ceasul rău”), religiozitatea lui de primitiv în reacţie contra nenorocirilor posibile, care cuprind existenţa omului din toate părţile, priza muzicii asupra nervilor lui măcinaţi de veghe şi boemă, spaima în faţa suferinţelor şi a morţii, toate acestea dezvăluie în Caragiale conformaţia unui anxios. „Marelui ironist, stăpân pe cea mai echilibrată formă artistică, îi lipsea, în fond, echilibrul moral. Actorul îşi teroriza, prin voinţă şi inteligenţă, publicul din jurul unei mese, dar era, la rândul lui, înspăimântat de toate forţele obscure ale misterului, care stăpânesc destinul nostru. Numai aşa se explică groaza de singurătate, care e cheia sociabilităţii lui. Caragiale şi-a trăit neliniştea dinapoia măştii pe care i-o fixase reputaţia de autor comic”3.

S-a impus contemporanilor ca un tip „forte”, bruscându-şi prietenii cei mai buni, jucând comedia vulgarităţii în faţa camarazilor de petrecere şi simulând un echilibru moral în familie şi între familiarii săi. Muzica singură l-a pus în atingere cu absolutul, în timp ce societatea timpului său, pozitivă şi burgheză, i-a închis zările, către care privea cu spaimă, şi l-a distras de la tulburătoarele colocvii ale conştiinţei. Dar Caragiale-scriitorul a purtat într-însul multă vreme năzuinţa de a fi, alături de marele scriitor comic, un tot atât de mare scriitor tragic. Nuvelele lui din acest sector, precum şi Năpasta, mărturisesc însă, într-un chip sensibil, relativa incapacitate de adaptare la altă perspectivă şi mai ales de găsire a unui alt „ton”. „Ca spectator al tragicomediei umane, „prindea” mai lesne nota comică decât cea tragică; iar ca scriitor, după propria-i expresie (în care teoreticianul neajutat se cam lupta cu formulările abstracte), putem aprecia că nu-l „prindea” nota tragică (s.n.)”4.

Se ştie că tragicul exprimă un conflict al cărui deznodământ este înfrângerea sau pieirea unei valori umane. „Categorie fundamentală nu numai pentru expresia artistică sau literară, ci şi pentru existenţa umană, tragicul, ca tip de raportare a individului la univers sau la existenţă, la autenticitate sau la moarte, reprezintă prăbuşirea inevitabilă a unei valori ce se opune altor valori, superioare sau mai puternice”5.

Hegel consideră ca sursă a tragicului ,,ciocnirea a două forţe etice egal de îndreptăţite a exista, fiecare putându-se realiza numai negând-o şi lezând-o pe cealaltă şi devenind vinovată din această cauză”6. Privit din această perspectivă, eroul comediilor caragialiene este privat de dimensiuni tragice autentice, el e un non-erou, ,,ridicol prin prezenta sa şi tragic prin rezonanţa implicaţiilor şi asocierilor pe care destinul său existenţial le poate trezi în conştiinţa cititorului”(Romul Munteanu, Farsa tragică). Avem de-a face, credem, la Caragiale, cu tragicomedii, tragicomedia fiind „o specie a genului dramatic în care tragicul şi comicul sunt legate în aceeaşi structură, ambele elemente luminându-se reciproc”7. În tragicomedie situaţiile comice pot apărea într-o lumină tragică, ca în comedia punctată tragic a lui Molière.

După J. Volkelt, „tragicomicul se realizează în două forme. Ori este comicul un mijloc de producere a tragicului.(…) Ori, raportul dintre tragic şi comic este de tip mai intim: acelaşi context care produce efect tragic, are, totodată, în timp ce produce efect tragic, ceva comic în el”8. Prima formă, considerată de critic „treapta inferioară a tragicomicului”, este ilustrată, credem, şi de comediile lui Caragiale, unde personajele prezintă trăsături comice şi se manifestă în umor, producând şi un efect tragic.

Vorbind între primii despre comediile lui Caragiale, Titu Maiorescu făcea observaţia că „uşor se poate întrevedea prin această realitate elementul mai adânc şi serios, care este nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie(s.n.)9. C. Dobrogeanu-Gherea a vorbit, la rândul lui, despre „tragicomedia politică pe care o joacă Trahanache, Dandanache, Caţavencu(s.n.)”10. Camil Petrescu a sesizat că, în fond, „comedia lui Caragiale merge până în adâncuri, în care comicul se conjugă cu tragicul (s.n.)”11.

B. Elvin consideră că răul pe care îl examinează scriitorul nu îmbracă o formă atroce, nu atinge cruzimi de neînchipuit. „Dar, oare – se întreabă criticul – acest rău cu care oamenii s-au obişnuit şi pe care nici nu-l mai resimt ca pe un fapt insuportabil nu e încă mai dureros, mai tragic? (s.n.)”12. De asemenea, Ştefan Cazimir constată că lumii create de scriitor îi este caracteristică „o atât de accentuată limitare a orizontului, încât numai inconştienţa prizonierilor ei o împiedică să devină tragică”(s.n.) şi conchide că această lume „nu (este) prea veselă în substanţa ei intimă ”13.

În sfârşit, Florin Manolescu pune în evidenţă temele tragicomice din comedii: „în Scrisoarea pierdută, împreună cu tema frivolă a adulterului şi a şantajului sentimental, se dezvoltă tema politică a luptei pentru putere, în Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, o scenă domestică, în care totul se desfăşoară pe ritmurile tabieturilor unui pensionar, atinge chestiunea fundamentală a relaţiei dintre teorie şi practică sau a manipulării indivizilor, iar în D-ale carnavalului, peste tribulaţiile amoroase ale unor mahalagii din Bucureşti se suprapune tema profundă a mizeriei sufleteşti şi a refuzului încăpăţânat de a înregistra adevărul, pentru a nu compromite în felul acesta un precar echilibru existenţial”14.

Opiniile critice de mai sus, precum şi câteva foarte moderne puneri în scenă, de dată relativ recentă, atât ale unor comedii, cât şi ale unor schiţe caragialiene, ne conduc la ideea că există o dimensiune tragică a comediilor şi schiţelor lui Caragiale şi că, în fond, lumea evocată de marele nostru scriitor este, reluând termenii lui Romul Munteanu, una comică prin prezenţa sa şi tragică prin rezonanţa asocierilor din conştiinţa cititorului, o lume tragicomică. O lume care ar fi putut fi de un tragism pur, dacă ea ar fi avut conştiința condiției sale tragice.

Lumea evocată de Caragiale ni se arătă, aşadar, azi, ca o lume tragică căutând parcă necontenit ceea ce de foarte mult timp a pierdut, ca Faust sau Peter Schlemihl, eroul lui Chamisso, de data aceasta, însă, parcă într-un pact derizoriu cu diavolul, pe o miză inexistentă.

O lume în care eroii, lipsiţi de trecut şi incapabili să proiecteze ceva în viitor, îşi trăiesc, în mod paradoxal, cu o extraordinară vitalitate, nimicurile prezente.

O lume în care accidente absolut insignifiante (neatenţia unui binagiu, trecerea pe stradă a unor cheflii, pierderea unei scrisori) le produc eroilor consumuri energetice pe cât de mari, pe atât de inutile.

O lume în care dragostea, amorul, de fapt, şi politica, o activitate vană care a înlocuit viaţa reală, sunt forme de maltratare şi de şantaj.

O lume în care linşajul erotic substituie mereu Dragostea şi în care „politica” e un hobby malign.

O lume confiscată de oameni alienaţi de „politică” şi de mic-burghezi abisali şi halucinanţi, fiinţe incapabile să mai trăiască adevărat.

O lume în care fiecare „erou” minte şi terorizează pe celălalt, fiind, la rându-i, minţit şi terorizat.

O lume al cărei marasm e ,,la vedere”, dar în care nimeni nu vrea să vadă nimic.

În această lume mistificarea este un dat esenţial, un element ce subjugă întreaga existenţă, maladia incurabilă ce nimiceşte întreaga viaţă. Dincolo de aparenţe, nu există caractere, nu există identităţi, nu există tipuri, ci doar esenţe umane, agonizând într-o mascaradă continuă. Un scriitor sarcastic descrie „măştile nude” ce comentează existenţa, lipsite, bineînţeles, de atributele reale ale acesteia. O stare de slăbiciune neputincioasă, metamorfozată în ferocitate, domină atmosfera unei prelungite agonii, în care tragedia te face să râzi, comedia să plângi. Fiinţele acestea jalnice se năpustesc unele asupra celorlalte, folosesc întreaga recuzită de sentimente umane, într-o încercare penibilă de a umple cu ceva, prin ceva, imensul gol în care se sufocă.

La un joc măsluit, derizoriu, personajele se înscriu cu intensităţi paroxistice, fiecare încearcă să-l domine pe celălalt, să-l maltrateze cu ,,dragostea” sa, cu suferinţa, cu inteligenţa sa. Se mimează întreaga existenţă, întregul arsenal de trăiri umane. Lumea comediei şi a schiţei, cu falsele ei probleme ne apare, astfel, mai adevărată decât viaţa, mai puternică şi mai încărcată de întrebări. Tragic şi grotesc este rezultatul acestei analize lucide pe care scriitorul o face omului şi lumii sale. I.L. Caragiale are o noţiune complet negativă despre umanitate, idee susţinută de o parte a exegezelor cunoscute ale operei caragialiene, consacrând o viziune asupra lumii acestuia deloc diferită de a noastră.

Astfel, păreri similare au emis critici şi scriitori citaţi de Valeriu Cristea în Alianţe literare15, cum ar fi Pompiliu Eliade: „Puis, sa comedie (O scrisoare pierdută n.n.) est bien triste, au fond. On ne découvre pas un seul personnage sympathique dans toute la pièce”, G. Ibrăileanu, care evoca „galeria tipurilor sale odioase”, Pompiliu Constantinescu: „ În comedii, I.L. Caragiale are o viziune monovalentă a omului, surprins în fundamentalul şi exclusivul lui egoism; nu mai puţin etern, prin esenţa lui, omul caragialian este lipsit de metafizică, de poezie, de eroism”, Eugen Ionescu: „umanitatea, astfel cum ne este ea prezentată de către acest autor pare a nu merita să existe. Personajele sale ne prezintă exemplare într-atât de degradate, încât nu ne lasă nici o speranţă” (ele ar fi, după același autor, „cele mai abjecte din literatura universală”), B. Elvin: „Personajele lui Caragiale trăiesc în împărăţia fără frontiere, fără de puncte de reper, a unei lumi în care valoarea este o absenţă, al cărei principiu de coeziune este unul negativ: pervertirea tuturor criteriilor, reducerea la nimic”.

Dacă celebra formulă „Simt enorm şi văz monstruos” are o semnificaţie pentru literatura lui Caragiale, atunci ea se potriveşte primelor două faze importante din cariera scriitorului, faza comediilor şi faza literaturii tragice, unite prin aceeaşi vehemenţă artistică şi prin acelaşi radicalism total al atitudinilor, performanţă realizată până atunci numai de Eminescu în poezie şi în articolele sale politice.

Însuşi felul nostru de a percepe comicul s-a modificat. Şi ştim astăzi că există un haz care nu se asociază cu veselia, că râsul nu înseamnă întotdeauna bună dispoziţie şi mai ales că, deseori, cel ce află mereu şi pretutindeni rizibilul poate fi mai lipsit de speranţă chiar decât scriitorul tragic.

La Caragiale, ca la mulţi dintre scriitorii de astăzi, tragicul rezultă din comedia fără sfârşit, care se repetă, acoperind monoton întreg câmpul vieţii şi nelăsând loc pentru tot ce nu-i asemenea ei. „Orice-ar spune esteticienii, nu există în artă sublim şi grotesc printre care să fie nevoie să te strecori abil când nu poţi renunţa la hohote pentru extaz. Există numai adevărul totdeauna serios al vieţii în care lacrimile râsului se amestecă cu ale plânsului. Caragiale e scriitorul cel mai grav din literatura română”16. Comicul caragialian din schiţe, ca şi acela din comedii, este compact şi unitar, ridicolul nu cunoaşte fisură, şi, astfel, deformarea umanităţii atinge prin proporţii, tragicul. Orice s-ar spune, pivotul acestei arte nu stă în satisfacţia, în încrederea liniştită că aşa a fost totdeauna lumea, că societatea în care trăieşte autorul nu e mai rea decât altele. Odată cu I.L. Caragiale râsul mimic (un fel de râs mimic „mutilat”), în ciuda aparenţelor care îl suprapun aproape valorilor lui tradiţionale, se întoarce către faţa sa ascunsă, deschisă mereu tragicului, în imposibilitatea de a găsi o ieşire: un râs care se exercită în gol. Dincolo de declanşarea râsului, dincolo de grotescul enorm, râsul caragialian nu mai este el însuşi o libertate, nu mai realizează prin sine catharsisul comic.

Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul eternităţii. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe când noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale”17.

____________________________

1 Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.136

2 Ibidem, p.132

3 Şerban Cioculescu , Viaţa lui I.L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 301.

4 Şerban Cioculescu , Viaţa lui I.L. Caragiale Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 300.

5 Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p.447

6 Ibidem

7 Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 449

8 J. Volkelt, Estetica tragicului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 565

9 Titu Maiorescu, Critice, E.P.L., 1966, p. 418-419

10 C. Dobrogeanu – Gherea, Studii critice, II, ESPLA, 1956, p. 77

11 Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I.L. Caragiale, E.S.P.L.A., 1952, p. 28.

12 B. Elvin, Modernitatea clasicului Caragiale, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 173.

13 Ştefan Cazimir, Caragiale. Universul comic, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 163.

14 Florin, Manolescu, Caragiale şi Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 57.

15 Valeriu Cristea, Alianţe literare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977, pp. 10-11.

16 G.Călinescu, Omul şi opera, în Contemporanul, nr. 23, 8 iunie,p. 23.

17 Ştefan Cazimir, I.L. Caragiale faţă cu kitschul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, p. 111.