istorie literară
ȘTEFAN ION GHILIMESCU

Nicolae Iorga şi Alexandru Ciorănescu, o prietenie aşa cum a fost

Articol publicat în ediția 1-2/2018

Nu îmi mai amintesc cine îl compara pe Nicolae Iorga cu Voltaire, dar, fără discuţie, marele istoric (poate cel mai ilustru dintre toţi românii) avea nu numai altitudinea intelectuală, curajul demenţial şi aplombul polemic al celebrului iluminist francez, dar şi ştiinţa relaţiilor celor mai intranscendente – până la graniţa adulaţiei şi rupturilor dramatice (vezi Opinions sincères; Opinions pernicieuses) — cu figurile de prim-plan ale vieţii politice şi culturale din timpul său. A fost un uriaş, iubit deopotrivă şi detestat, urmat cu credinţă de zeci de ciraci sau trădat pur şi simplu din invidie; o forţă elementară a geniului naţional, cum îl vedea Nae Ionescu; savant deschizător de drumuri în cercetarea tuturor ramurilor istoriei şi antropologiei sociale şi culturale, om politic şi şef de partid, prim-ministru şi academician, iniţiator al unui curent literar şi promotor, înainte şi după Marea Unire, al celui mai viu cult al valorilor româneşti, fie ele chiar şi în formare, dacă e să ne referim aici numai la strădaniile deloc uşoare ale creării cadrului adecvat desăvârşirii ciclului de instrucţie al viitoarelor elite cărturăreşti. Şcoala Română din Roma (Accademia di Romania), Institutul Român de Cultură de la Veneţia (Casa Romena) şi Şcoala Română din Franţa (Fontenay-aux Roses, 50, rue des Châtaigniers) sunt doar câteva instituţii etalon create de Iorga în deceniile doi şi trei ale secolului trecut pentru europenizarea şi “perfecţionarea în disciplinele istorico-filologice şi artistice a tinerilor români” studioşi. Numai la École Roumaine de Fontenay-aux-Roses s-au format ca bursieri viitori mari savanţi, precum P.P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu, Al. Rosetti, Ion Muşlea, Vasile Băncilă, D. Murăraşu, Alexandru Elian, Grigore Nandriş ori Alexandru Ciorănescu şi Basil Munteanu… Consideraţi o vreme “oameni ai lui Iorga”, unii dintre ei s-au despărţit de profesor (de exemplu, C.C.Giurescu şi P.P. Panaitescu, printre alţii!), devenindu-i în secret sau pe faţă, direct, adversari şi oponenţi. Ca şi Voltaire, deşi adesea respingea ca un adevărat Jupiter Tonans opiniile fără vlagă ale unor adversari, de la orice tribună s-ar fi aflat, Nicolae Iorga făcea tot ce îi sta în putinţă ca punctul de vedere al adversarului, oricât de modest, să fie adus la urechile auditoriului.

Am scris într-un articol relativ recent despre memoria bibliotecilor şi bibliotecile memoriei lui Alexandru Ciorănescu, expresie simbolică a timpului său dedicat fascinantei utopii a cărţii. Nepreţuitele Amintiri fără memorie ale ilustrului savant (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995), scrise după 43 de ani de exil, fără nicio sursă documentară, plasează, aproape fatal, tot într-o bibliotecă, întâlnirea providenţială dintre cei doi oameni de cultură. Urmând între 1927 şi 1932 două licenţe la Universitatea din Bucureşti, una la limba şi literatura română şi alta la limba franceză, întrucât pentru limba română era obligatorie trecerea unui exemen la istoria românilor, Alexandru Ciorănescu alege să urmărească cursul de istorie universală al lui Nicolae Iorga (“mai interesant şi mai instructiv”), deşi examenul pentru disciplina respectivă îl va susţine cu profesorul C.C. Giurescu, şeful catedrei. Într-o primă fază, cursantul reuşeşte să-i atragă atenţia profesorului mai ales datorită vecinătăţii unei colege cu care schimba bileţele, motiv ce avea să stârnească fulgerele olimpice ale temutului dascăl. “Am căutat la Academie, scrie Alexandru Ciorănescu (vezi op. cit.), o serie de cronici medievale franceze, englezeşti şi italiene pe care le consideram utile” pentru alcătuirea unei lucrări de seminar la Nicolae Cartojan. “Nu le-am găsit pe toate şi am încercat în biblioteca lui Iorga (s.n.), de care ştiam că nu închide uşa cercetătorilor. Căutam prin fişier, cu ajutorul bibliotecarei, doamna Dvoicenko, când apăru Iorga, care avea nevoie şi el de o referinţă. Când m-a văzut, a încruntat sprâncenele în modul lui olimpic – Dumneata aici? S-a mirat, ca şi când prezenţa mea ar fi fost un sacrilegiu. Dar i-a trecut supărarea numaidecât, când i-am spus ce doream. Textele pe care le căutam erau foarte rare, şi n-am găsit nici unul la el. M-a întrebat cum mă cheamă; îl cunoştea pe tatăl meu (fost secretar de stat în Ministerul Instrucţiunii Publice, n.n.), ceea ce l-a îmblânzit cu totul. – Dar cine era fata aceea frumoasă? M-a întrebat înainte de despărţire. De atunci contactele mele cu Iorga au fost, ca să zic aşa, cordiale. În 1933, i-am prezentat o serie de articole, rezultate modeste ale primului meu contact cu Veneţia şi de atunci am fost colaborator la Revista istorică a lui”.

“Modestele” contribuţii ale imberbului Alexandru Ciorănescu găzduite în prestigioasa revistă a lui Nicolae Iorga se referă în principal la personalitatea plurivalentă a voievodului Mihnea al III-lea, privită din perspectiva unei serii de documente inedite, descoperite de tânărul învăţăcel de pe vremea când încă nu încheiase liceul, îmbogăţite şi aprofundate în timpul studiilor universitare, graţie ajutorului marelui său profesor, care îi facilitează cu generozitate, începând cu această dată, descoperirea unor date noi în bibliotecile veneţiene. Domnia lui Mihnea al III-lea devine logic subiectul tezei sale de licenţă, redactată şi depusă în acelaşi an, 1933, la catedra de istoria românilor. Apreciată atât de Constantin C. Giurescu, care o recomandase şi obţinuse pentru ea Premiul Hillel – “pentru cea mai bună teză a anului” –, cât şi de Nicolae Iorga însuşi, care-i înmânează în faţa studenţilor, în cadrul unei ceremonii, o cupă de argint – “pentru cea mai bună lucrare istorică a anului” (după care o va şi publica, în 1935, sub titlul Domnul Munteniei Mihnea al III-lea) –, fără voia tânărului autor, mult prea lăudatul text al acestei contribuţii avea să adâncească şi mai mult, din păcate, ruptura dintre cei doi istorici, clivaj pe care Alexandru Ciorănescu nu l-a înţeles pe deplin nici în anii trezeci, nici după patru decenii şi mai bine de exil. Cert este însă doar faptul că el avea să îi resimtă consecinţele dramatice pe propria piele, în 1934, când, cerând o bursă la Şcoala Română din Roma, pentru pregătirea unui doctorat în comparatistică despre opera unui important poet al Renaşterii italiene, în urma opoziţiei făţişe a lui Constantin C. Giurescu, va constata că solicitarea la care era perfect îndreptăţit i-a fost respinsă, şi numai datorită prestigiului şi influenţei lui Nicolae Iorga, la care are prezenţa de spirit să apeleaze (şi al cărui aviz favorabil, chiar în afara comisiei, “avea putere de lege”), va putea ajunge, în ultimă instanţă, la Şcoala Română de la Fonteney-aux-Roses…

Astăzi probabil se înţelege mai greu rolul exepţional pe care îl juca tacit în anii trezeci ai secolului trecut Nicolae Iorga în selecţia studenţilor şi “administrarea” treburilor tuturor celor trei aşezăminte culturale româneşti din străinătate. De aceea nu trebuie să uităm câteva amănunte. Cu excepţia Institutului de la Veneţia, fondat în 1930, ideea creării celor două aşezăminte de cultură pilot de la Roma şi Paris i-a aparţinut în exclusivitate lui Iorga. Tot el este şi autorul proiectului de lege, prin care această idee devine un deziderat major al statului român, proiect adoptat în Parlamentul României în 1920 şi transpus în viaţă prin Decretul Regal nr. 4285 din 22 octombrie acelaşi an, cu toată opoziţia ministrului instrucţiunii publice, Petre P. Negulescu. Pentru Şcoala Românească de la Fontenay-aux Roses, de care este vorba în principal aici, deoarece Iorga a fost desemnat de la început primul ei director, savantul a început să se ocupe încă din 1921, când cumpără cu cei 125.000 de franci aprobaţi de ministrul de finanţe, Nicolae Titulescu, imobilul de la nr. 50, de pe rue des Châtaigniers (Castanilor), în Fontenay-aux Roses, o mică localitate, aproape rustică în acei ani, situată la doar câţiva kilometri de Paris. Pentru mobilarea şi amenajarea spaţiilor destinate studiului, o cerinţă la fel de urgentă în viziunea utilitaristă stringentă a savantului, prin diligenţe stăruitoare depuse personal pe langă Mauriciu Blank, Nicolae Iorga obţine şi foloseşte cu cea mai atentă chibzuinţă suma de 100.000 de franci. La mai puţin de doi ani de la emiterea Decretului Regal, în 2 iulie 1922, Şcola Românească de la Fontenay-aux Roses era inaugurată în prezenţa rectorului Universităţii din Paris, a ministrului român în Franţa, a altor oficialităţi şi reprezentanţi ai învaţământului şi culturii din cele două state.

Ajuns în capitala culturală a lumii, mai curând datorită consecinţelor greu previzibile ale unei cabale din lumea universitară, Alexandru Ciorănescu nu va regreta niciodată alegerea zeiţei Fortuna, pe care romanii se ştie că au reprezentat-o invariabil legată la ochi. În ambianţa fericită a Şcolii Române de la Paris, amplasată într-un adevărat parc al rozelor, muncind într-un an cât alţii în trei, tânărul Alexandru Ciorănescu îşi pregăteşte şi susţine cu brio un “doctorat de stat” – îi plăcea să sublinieze acest amănunt! – pe tema influenţei lui Ariosto în Franţa, şi tot aici o cunoşte pe Lyda, fiica directorului administrativ al Şcolii, Victor Ianculescu, cu rang de consul în Hexagon, prieten apropiat al lui Iorga. Stabilit la Paris, în urma obţinerii unui doctorat în drept, Victor Ianculescu, scrie Alexandru Ciorănescu în Amintirile… sale, “a avut un rol modest în tratativele Păcii de la Versailles, (dar) a ştiut să-şi câștige prietenia celor mai mulţi delegaţi români de acolo”. Cu Lyda, una dintre fiicele sale, Puiu (numele de alint în familie al lui Alexandru Ciorănescu) se va însura, în 5 decembrie 1938, cum aflu întâmplător dintr-o scrisoare veche (15.XII.1957), adresată din Canare la München fratelui său, George Ciorănescu. Ambianţa familială a casei lui Iorga din incinta Şcolii Române, în care savantul poposea doar o dată pe an, “pentru a lua legătura cu membrii Şcolii, dar şi pentru conferinţele pe care era invitat să le susţină la Sorbona”, crează climatul ideal atât al cunoaşterii faimosului savant, pentru care, uneori, împreună cu Emil Turdeanu (student şi el la Fontaney-aux- Roses şi viitor profesor universitar la Sorbona), Alexandru Ciorănescu ţinea un loc ocupat la Biblioteca Naţională a Franţei, dar şi a omului în carne şi oase, văzut şi studiat de aproape. Impresionat de armonioasa împletire a puterii de muncă fenomenale a primului (fascinat în orice clipă de cărţi!) cu căldura omenească frustă a celui de al doilea, făcând o reală plăcere lui Iorga, tânărul Ciorănescu ia supra sa în timpul stagiului parizian îndatorirea alcătuirii inventarului şi înzestrării bibliotecii Şcolii. “Dată fiind pasiunea mea pentru anticariatele din Paris, eram în măsură să semnalez administraţiei noastre cărţile care puteau fi considerate de inters primordial din punctul de vedere românesc”. Cu atât mai mult va regreta şi le va deplânge soarta (cărţile adunate reprezentau un adevărat tezaur), rememorând momentul descompunerii Şcolii, în 1947, de către conducerea comunistă de la Bucureşti, care “nu mai ştia cum să scape de ele”. Foarte ataşat de studenţii de la Fontaney-aux- Roses, unde întreţinea un climat de încredere şi bunăvoire, deşi autor al unor studii de istorie economică, Iorga, îşi aminteşte peste ani Alexandru Ciorănescu despre această dimensiune greu de presupus a omului, nu avea, în schimb, “nici cea mai mică idee despre bani sau despre preţul vieţii de toate zilele. Buzunarele încăpătoare ale redingotei lui erau totdeauna pline de fiţuici, de note scrise pe marginea unui jurnal, de multe ori chiar cărţi, dar niciodată nu avea bani în buzunar”; de aici, observă marele comparatist, desele conflicte cu furnizorii (brutar, măcelar, zidar, medic) sau anticarii, pentru care era proverbial la Bucureşti, “pentru că el cumpăra totdeauna, dar plătea numai cu cărţi din seria publicaţiilor lui, de care bieţii anticari aveau prea multe exemplare”…

Taxat prin prisma unor fricţiuni şi vasalităţi universitare, cum va afla peste ani din cartea de Corespondenţă (1979) a lui Basil Munteanu şi din Memoriile lui C.C. Giurescu, drept “elev al lui Iorga”, ba chiar şi “om al lui Iorga” (!) şi deci, “periculos” pentru pretendenţii antamaţi deja ai unei posibile catedre de comparatistică la Universitatea din Bucureşti, deşi caracterizarea nu i se pare deloc potrivită, Alexandru Ciorănescu nu pare deloc deranjat de ea, întrucât, scrie el, ajuns acum la vârsta seninătăţii imperturbabile, “pe mine mă interesa (la vremea aceea) cercetarea, care a şi rămas singura mea preocupare profundă; că pentru carierea profesorală nu-mi simţeam nici o vocaţie şi nu m-am gândit la ea (…)”. Fire solară, antrenant-cordială şi extrem de deschisă – cum mi-a fost dat să constat personal în ultimii săi ani de viaţă, când i-am devenit apropiat –, caracterizată de o neţărmurită risipire de energii galvanice şi curiozitate ştiinţifică, pe arii disciplinare conexe, extrem de întinse, prezenţa la Paris, cercetările şi studiile efectuate de Alexandru Ciorănescu aici, sub bagheta, fie şi din umbră, a lui Nicolae Iorga (în realitate, acesta era singurul care putea orienta şi gira oficial activitatea ştiinţifică a membrilor Şcolii!) au reprezentat pentru tânărul în formare fascinaţia în absolut a cărţii şi paradisul întrevăzut al acestei mari utopii, un paradis, în orice caz, la care gigantismul personalităţii lui Iorga îl încuraja să viseze în voie. Sprijinit de colegii de generaţie Emil Turdeanu şi Carol Göllner, Alexandru Ciorănescu urmărea deja, încă din primii ani petrecuţi la Paris, crearea ”unei biblioteci-colecţie, cuprinzând o serie istorică (cu două volume pe an), una literară şi alta filologică. Primul volum trebuia să fie un omagiu adus Franţei, însumând extrase din operele lui Nicolae Iorga despre istoria şi literatura franceză şi un studiu al lui Alexandru Ciorănescu. Seria a doua trebuia să cuprindă traduceri în limba franceză din limba română – primul volum urma să fie Viaţa la ţară, de Duiliu Zamfirescu, urmat de o antologie de poezie românească tradusă de Elena Văcărescu, un volum din poeziile lui Eminescu, traduse de Maria Holban, şi un volum de teatru al lui Nicolae Iorga” (vezi Petre Ţurlea, Şcoala Română din Franţa, Ed. Academiei Române, 1994, pag. 51). Cutezătorul proiect era probabil o reacţie de răspuns firească (deşi poate uşor tuşată de o sfântă naivitate a vârstei), vizavi de gestul eminamente generos al marelui cărturar – aflăm dintr-o scrisoare aflată în patrimonul B.A.R., Corespondenţa Iorga, vol. 415, f. 40 – care, în 1935, îi recomnda eminentului student Spania pentru călătoria de studii; întreprindere pe care, de altminteri, o şi sprijină, în cele din urmă, financiar.

Pentru curăţenia şi firescul relaţiei de prietenie dintre Nicolae Iorga şi Alexandru Ciorănescu, aşa cum a fost, mă voi întoarce la planul rămas nefinalizat (tot din cauza unor intrigi!) al îngrijirii şi editării de către studenţi, în cadrul bibliotecii-colecţie de la Fonteney-aux Roses, a unui volum de teatru de Nicolae Iorga. Un proiect pe care Alexandru Ciorănescu, cum se va vedea, îl va continua şi duce la bun sfârşit, evident, sub o altă formă. Se ştie pasiunea ilustrului istoric pentru teatru, ca şi risipa de energie pe care o cheltuia personal în fiecare vară la Vălenii de Munte pentru montarea şi transpunerea scenică, în aer liber, a unor piese de teatru scrise exclusiv de mâna sa. Rămase needitate, din câte ştiu, într-un volum antologic, deşi multe jucate şi pe scena Naţionalului! (însă fără succes real), tipărite la vremea lor fie în Neamul românesc literar, fie în câte o broşurică modestă, trasă la tipografia sa de la Văleni, piesele de teatru ale lui Iorga sunt greu dacă nu aproape imposibil de găsit astăzi în biblioteci. O explicaţie, între altele, ar putea fi şi contrarietatea cu care au fost întâmpinate ele în lumea literară a timpului, dar şi modul atât de puţin obişnuit în care le scria, despre care vorbeşte, evident în treacăt, dar cu nonşalanţă şi fară nici un accent răutăcios, Alexandru Ciorănescu. Citez! “Programul călătoriilor lui (la Paris) nu avea nici un mister pentru noi (studenţii de la Fontaney-aux Roses, n.n.). Lua trenul la Bucureşti, mai mult sau mai puţin încărcat, după cum venea singur sau însoţit, dar trebuie să se înţeleagă că venea mai puţin încărcat dacă venea singur. Din bagajele lui nu lipsea niciodată un caiet: în timpul călătoriei scria totdeauna o piesă de teatru, care era terminată când ajungea la Paris şi se reprezenta la Teatrul Naţional în anul următor (s.n.)”.

Specialiştii în materie cunosc, desigur, lucrarea de comparatistică a lui Alexandru Ciorănescu – prima, probabil, de acest gen în literatura română – despre Teatrul românesc în versuri şi isvoarele sale, Ed. Casa Şcoalelor, 1943. Scrisă, s-a spus, pentru a da o replică controversatei Istorii a literaturii române… a lui G. Călinescu, socotită nedreaptă cu mulţi actori importanţi ai vieţii literare de atunci, în finalul capitolului Drama istorică, ea rezervă, fără niciun complex, aproape cinci pagini dramaturgiei lui Nicolae Iorga. Pentru Alexandru Ciorănescu, care nu face aprecieri de valoare, decât din punctual de vedere al influenţelor literare, teatrul lui Nicolae Iorga s-ar înscrie în două etape: de dinainte de Primul Război Mondial şi de după respectiva conflagraţie. “Prima epocă a activităţii dramatice a lui Nicolae Iorga, scrie viitorul mare comparatist în această primă abordare metodologică de literatură comparată, cuprinde un număr de piese în versuri, scoase din istoria naţională şi tratate toate ca nişte cronici, interesând adică mai puţin prin ceea ce ar putea să fie un conflict sufletesc” şi mai mult prin ceea ce personajele “reprezintă pentru sufletul colectiv al naţiunii”. Exegetul atrage atenţia că “toate aceste drame sunt scrise în versuri albe, într-o măsură care prezintă destule asperităţi şi neputinţe stilistice dar care imprimă în acelaşi timp declamaţiei dramatice o virilitate şi o duritate de metal (s.n.), ce aminteşte adeseori pe Alfieri sau pe Schiller!” Ele ar exprima exact psihologia acelui Iorga care “fusese profetul inspirit şi pretutindeni ascultat al redeşteptării naţionale”, până la încheierea Marelui Război. Pe de altă parte, aproape toată dramaturgia lui Iorga scrisă după această dată respiră, de acum, o mare tragedie personală, sintetizată în conflictul unei mari voinţe vizionare “cu masa imensă a neînţelegerii unanime”. Şi în Moartea lui Dante (1921) şi în Molière se răzbună, în O ultimă rază (1932), Catapeteasma ruptă în două (1934) sau Răzbunarea pământului (1938), se poate observa, scrie Alexandru Ciorănescu, voinţa “transformării teatrului în mijloc de luptă a propriei personalităţi, într-o tribună de pe care nu vorbeşte altcineva decât tot personajul Iorga”. Intuind parcă, peste mode şi timp, întrebarea privind chestiunea “marginalităţii” dramaturgiei lui Iorga, Alexandru Ciorănescu arată că, “după cum el însuşi a fost un izolat, deşi amestecat în toate marile momente ale istoriei contemporane (din cauza invidiei şi intrigilor politice de tot felul), tot aşa şi teatrul lui rămâne o apariţie izolată faţă de curentul care animă drama în versuri contemporană” (prin faptul că adoptă o formulă pur declamatorie şi gesticulatorie, care se fereşte de adâncirea efectelor). Întregul demers analitic pus la bătaie de Alexandru Ciorănescu dovedeşte, în afara bunei cunoaşteri a dramatugiei iorghiste (cu o listă de 21 de piese în versuri, în repertoriu; vezi op. cit. pp. 265-266), o abordare extrem de cumpănită, total lipsită de excese, atât privind latura semnalării unor eventuale realizări cât şi a înregistrării obiective a unor scăderi, cu comentariul lor, totalmente imparţial.

Prietenia de un uluitor firesc dintre personalitatea covârşitoare a unui geniu ştiinţific mordant, recunoscut la vremea respectivă ca atare nu numai în Europa dar şi dincolo de ocean, şi un tânăr deosebit de înzestrat, în care el are capacitatea de a întrevedea, de la bun început, sâmburele preţios al încolţirii unei viitoare şi fructuoase cariere umanistice, pe care o şi ajută efectiv să îşi găsească drumul spre lumină, începând din anii cei mai fragezi, reprezintă încă unul dintre fenomenele cu adevărat remarcabile ale epocii dintre cele două războaie mondiale. Un timp miraculos, în care Iorga oferea – parafrazând pe cineva – exemplul dascălului care promovează la nivelul egalului elevul…