istorie literară
ȘTEFAN ION GHILIMESCU

Un mare clasicist român persecutat de regimul comunist

Articol publicat în ediția 3/2018

În finalul unor “note clasice” pe marginea universului celebrelor Nopţi atice ale lui Aulus Gellius, considerate un monument al literaturii de abrevieri şi excerpte, al cărui întemeietor ar trebui socotit, poate, Cato cel Bătrân, cu ale sale Origini, unde se prezintă atâtea amănunte despre “historia” Romei (ab Urbe condita) şi a cetăţilor italiene, deplângeam, en passant, lipsa de informaţii privind persoana traducătorului român al acelui preţios document filologic, pentru prima oară pus în circulaţie, în variantă românească integrală, la noi, în 1965. Am citit şi re-citit cu maximă atenţie Introducerea şi Notele la carte (Editura Academiei, 1965) ale universitarului Iancu Fischer (1923-2002), fost decan al Facultătii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, o primă formă, se spune, a lucrării sale de doctorat, susţinută un an mai târziu, dar nu am găsit nici măcar un cuvânt, unul singur, despre travaliul de excepţie al traducătorului DAVID POPESCU, şi, cu atât mai puţin unul, dacă pare posibil, despre… statutul său profesional…

Nu prea iubit de diriguitorii statului comunist de democraţie populară, deşi a fost un apropiat al lui Alexandru Graur, cunoscut activist al p.c.r., e drept că în 1965 Iancu Fischer fusese îndepăratat din învăţământul superior, din cauza “originii nesănătoase”, şi pentru o “reintegrare”, la care spera (şi care a şi survenit în 1968), evita orice opinie, fie ea cât de neutră (mai ales în scris), care ar fi putut umbri comportamentul ascultător, care i se cerea din ce în ce mai insidios, faţă de oficialităţile comuniste… Or, profesorul David Popescu, traducătorul lui Aulus Gellius, îndepărat din învăţământ încă din 1947, potrivit cerinţelor Ordonanței KNVD, Moscova 2-06-1947, (Strict secret), K-AA/CC 113, Indicaţia KN/003/47, transmisă forurilor de partid din ţară (“Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoarecare se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, avînd un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă calitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filozofiei generale, a logicii şi geneticii”, s.n.) nu reprezenta în niciun caz vreun atuu asigurator. Dimpotrivă! Ca să nu mai amintesc încă un amănunt, şi anume că, în 1948, celebrul liceu “Spiru Haret”, în care se formase, cum bine se ştie, un Mircea Eliade, un Arşavir Acterian, Nicolae şi Alexandru Ciorănescu, un Constantin Noica, un Nicu Steinhardt ş.a., şi unde David Popescu preda de ani buni latina şi greaca, a fost pur şi simplu desfiinţat de autorităţile “democrat-populare”, taxat cu o formulă de o enormă prostie “liceu burghezo-moşieresc”. În anii care au urmat, asemeni multor iluştri dascăli din învăţământul de toate gradele, îndepărtaţi de la catedră de satrapii comunişti, David Popescu a lucrat ca “suplinitor” sau încadrat sub calificarea sa în diverse şcoli mai mult sau mai puţin periferice din Bucureşti sau împrejurimi. Eu unul am avut la Titu, la 30 de km, cu trenul, de capitală, după cum am mai semnalat amănuntul şi cu altă ocazie, o serie de asemenea profesori, autori de manuale, traducători sau stilizatori nepreţuiţi de texte literare… Într-un Jurnal de prigoană, Ed. “Venus”, 1996, Gheorghe Stănescu îl semnalează pe David Popescu, prin anii ’50, predând la o şcoală elementară din Balta Albă!; un coleg de catedră, mai tânăr, mă asigura în urmă cu mai mulţi ani că l-a avut el însuşi pe marele latinist profesor, în ’73-’74, la Liceul “Mihai Eminescu”! Altcineva posta recent pe un site că David Popescu a fost profesor şi la Liceul “Gheorghe Şincai” câţiva ani, realitate cu atât mai probabilă cu cât într-o convorbire, datând din 2009 publicată în România literară, (vezi “Vulnerabilitatea asta e marca talentului”), poeta Gabriela Melinescu, absolventă a respectivului liceu bucureştean, îşi aminteşte cu recunoştinţă de metoda didactică excepţională a marelui dascăl de umanioare care “ne-a învăţat să conversăm în latină”! Scriitoarea stabilită de mulţi ani în Suedia aduce acolo un omagiu foştilor mari profesori de limbi clasice, formaţi, precum Aristide Pârcălăbescu sau David Popescu, la buna şcoală de filologie clasică interbelică.

Înainte de 1947, David Popescu a fost profesorul de limba latină de la Liceul “Spiru Haret” şi diriginte al clasei lui Dinu Zamfirescu, unul dintre membrii grupului celor 12 liberali care, imediat după revoluţia din decembrie 1989, au re-înfiinţat Partidul Naţional Liberal, fondator al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (INMER) şi preşedinte al acestuia. Într-un interviu luat în 2012 respectivului om politic de către Adrian Majuru, Dinu Zamfirescu îl evoca, debito gratiae, pe David Popescu ca pe unul dintre cei mai apreciaţi şi distinşi dascăli pe care i-a cunoscut.

Şi neîntrecutul moralist Octavian Paler l-a avut ca profesor de latină pe ilustrul filolog David Popescu. De la autorul Mitologiilor subiective deţinem, de altminteri, şi un superb portret al profesorului din ultimii ani de viaţă, pe care cititorul interesat îl poate găsi în secvenţele 103, 104 şi 128 din cartea Autoportret într-o oglindă spartă, Editura Polirom, 2004. Invitat pentru prima dată în calitate de “absolvent” de direcţia Liceului “Spiru Haret” (unde a urmat cursurile şcolare până în clasa a VII-a) la o întâlnire cu câţiva foşti profesori şi colegi (Paler nu precizează nici data şi nici natura evenimentului!), adâncit în gânduri şi preocupat de tema intervenţiei ce urma a o face, la un moment dat, scriitorul observă că după discursul cuiva, se ridică “un bătrân voinic, înalt, roşu la faţă, cu alură de tăietor de lemne, şi cu ochelari prea mici pentru figura lui. Se ţine derpt şi vorbeşte tare, apăsat, energic, fără nici un semn de oboseală în voce, deşi are, spune, optzeci de ani. Îl ascult cu vagă detaşare. Cine o fi? Deodată, ciulesc urechile. E adevărat. «Numele meu e David Popescu şi am fost profesor de latină». Mă întorc să îl văd mai bine, de-a dreptul emoţionat că-l reîntâlnesc pe excelentul meu dascăl de latină”. Supranumit de elevi “Domnul Cicero”, pentru îndrăgostitul de mai târziu de mitologii şi ispititoarele legende şi poveşti ale marilor culturi, David Popescu a reprezentat modelul crezului umanist (Eripitur persona, manet res, zice Lucretius) în forţa de înrâurire şi modelare a valorilor omologate ale culturii din toate timpurile. “Cum venea vorba de Roma antică, se înflăcăra. Şi o făcea într-un mod care putea cuceri un adolescent. [David Popescu] credea în ceva”, notează Octavian Paler.

Clasicistul David Popescu nu este numai autorul traducerii enciclopediei Nopţilor atice ale anticului Aulus Gellius (altminteri, demers atribuit de Wikipedia lui Iancu Fischer; informaţie falsă, desigur, preluată, apoi, mot à mot, şi în fişa online Filologi români, rezervată aceluiaşi I. F.). La fel de împortantă – ca verbarum interpretatio (Cicero) -, dacă nu care cumva chiar mai importantă decât traducerea numită mai sus, rămâne, cu siguranţă, tălmăcirea de către profesorul David Popescu a celebrei cărţii a lui Boethius, De consolatione philosophiae (“Mângâierile filosofiei”), lucrare scrisă de unul dintre ultimii iubitori ai culturii romane din antichitate (secolul VI, e.n.), se spune, în închisoare şi rămasă needitată în timpul vieţii martiriului acestui Anicius Severinus Boethius, scriitor atât de îndrăgit, ne amintim, şi de Vintilă Horia. Publicată de Editura Casa Şcoalelor în 1943, cartea s-a bucurat în acei ani de o primire entuziastă în presa literară românească, aşa cum a fost întâmpinată pretutindeni în ţările creştine, secole de-a rândul, unde, după Biblie, a ocupat un loc privilegiat în preferinţele cititorilor. Scos cu anasâna din învăţământ şi pus realmente pe drumuri de către vistavoii ocupantului sovietic, David Popescu găseşte chiar şi în aceste condiţii zăbava ori răgazul interior de a traduce şi publica, la Editura Ştiinţifică, în 1959, o limpidă variantă a inspiratelor Metamorfoze ale lui Ovidiu, poet al tărâmurilor sarmatice, pe care românii şi-l revendică îndreptăţit şi de la a cărui moarte pe malurile Pontului Euxin se împlinesc anul acesta două mii de ani încheiaţi. Cu un an înainte, într-o lucrare “colectivă”, la aceeaşi editură, profesorul David Popescu punea în circulaţie breviarul lui Marcus Tulius Cicero (marea sa dragoste): Despre îndatoriri.

Privit mereu chiorâş, nesprijinit instituţional, rămas în afara stipendiilor premiilor ştiinţifice ori a “privilegiilor” învăţământului superior, unde, de drept, îi era locul, cu carura impozantă de fost atlet sau cum zice Paler, cu “alura sa de tăietor de lemne”, profesorul David Popescu continuă o viaţă să creadă în misiunea sa de mijlocitor al valorilor spirituale ale strămoşilor latini, fără de care o cultură tânără, precum a noastră, nu-şi putea găsi identitatea valabilă. După un deceniu şi mai bine de eclipsă aparentă, în 1982, profesorul David Popescu, prin intermediul Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, pune pe piaţă traducerea cărţii lui Ammianus Marcellinus (circa 330-400), O istorie romană; “studiu introductiv, note şi indice”; o lucrare de istorie extrem de preţioasă pentru noi românii, întrucât cuprinde o serie de informaţii despre teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul IV. Soldat în armata lui Constantin al II-lea şi Iulian Apostatul, Ammianus Marcelinus s-a retras la Roma aproximativ în anul 382, când începe să redacteze O istorie romană, de la aşa-zisa aderare a lui Nerva (tatăl adoptiv al viitorului împărat Nerva Traian) şi până la moartea lui Valens în Bătălia de la Adrianopol (anul 378). Un fel de continuare, se spune de către specialişti, a celebei Istorii a lui Tacitus… Acest Valens, potrivit Istoriei romane a lui Ammianus ar fi întreprins în jurul anului 367 o campanie în zona sud-estică a Carpaţilor nord-dunăreni, spaţiu despre care fostul soldat lăsat acum la vatră produce câteva mărturii extrem de valoroase. Este interesant că din cele 31 de cărţi câte a cuprins la început Rerum gestarum Libri XXXI, s-au păstrat, desigur, cu inerentele modificări de lecţiune, în tortuosul proces de transmitere a “manuscriselor” de-a lungul vremii, doar ultimele 18 (anii 353-378), perioada ce cuprinde, adică, şi expediţia de la poalele Carpaţilor orientali, aproximativ teritoriul Munteniei din jurul cetăţii Daphne (Olteniţa) şi Munţilor Seri (denumire echivalată cu Carpaţii de curbură…). Apreciat şi criticat deopotrivă, de-a lungul timpului, pentru vioiciunea limbii sau maniera grosieră de descriere a înfruntărilor sângeroase de pe câmpul de luptă, Ammianus a fost re-inventat, dacă vrem, în anii douăzeci-treizeaci ai secolului trecut de către celebrul istoric al antichităţii târzii Eduard Stein, cel care-l considera, pur şi simplu, drept “cel mai mare geniu literar pe care lumea l-a produs între Tacit și Dante” (apud Istoria Imperiului Roman târziu – “Geschichte des spätrömischen Reiches”, Viena 1928).

Spre sfârşitul vieţii (profesorul a părăsit această lume la 18 octombrie 1991), David Popescu, deşi a continuat să cerceteze fondurile clasice ale marilor biblioteci, a lăsat multora impresia a nu mai fi angajat în operaţii atât de vaste de echivalare a unor opere ale antichităţii târzii – marea sa pasiune. Mai mult, la sugestia ori rugămintea unor cunoscuţi, părea că s-a apropiat şi traducea, în special, în acei ani, literatură patristică, însă, personal, nu deţin bibliografia acestor lucrări. O surpriză de proporţii o constituie apariţia, în 2014, la Editura Uranus (!), în traducerea sa, a controversatei De origine actibusque Getarum (Despre originea şi faptele geţilor) sau Getica a istoricului Iordanes. Scrisă în anul 551, Getica lui Iordanes este un “rezumat” al unei lucrări pierdute despre geţi, alcătuită la comanda lui Teodoric cel Mare, împăratul ostrogot al goţilor şi romanilor de la Ravenna (454-526), de către senatorul Cassiodor. Foştii geto-daci din timpul împăratului Traian au devenit după aproximativ 400 de ani, cum ne încredinţează Gabriel Gheorghe, autorul studiului introductiv – în lumea specialiştilor părerile sunt în această privinţă extrem de puţin coezive – ostrogoţi (cei din răsărit) şi vizigoţi (cei din apus). De remarcat, până la urmă, un fapt, şi anume că traducerea lui David Popescu, în ediţia bilingvă, latină şi română de la Editura Uranus, vine să restituie cumva acurateţea lucrării lui Iordanes, serios mutilată de traducerea din 1939, complet nefericită (cu “adausuri imaginare” şi alte vicii de formă) a lui G. Popa Lisseanu.

Dacă nu aş fi avut în mână, printr-o nesperată întâmplare – dar nu mă voi referi aici la ea – Roma Cezarilor, şi nu aş fi citit pe coperta întâi, sub numele autorului – DAVID POPESCU (!) -, precizarea: “fost ataşat militar al României la Roma”, iar, pe coperta a IV-a, o listă de lucrări cu pronunţat caracter militar ale acestuia, precum Corpul de armată în bătălie; Războiul în munţi; Armata noastră; Regina bătăliei ş.a., aş fi crezut efectiv că lucrarea pomenită mai sus, care a cunoscut două ediţii, în 1934 şi 1935, aparţine tot traducătorului lui Aulus Gellius. Contrariat pe moment, am descoperit, până la urmă, că autorul “impresiunilor” Roma Cezarilor sau L’Italie d’Aujourd’hui, purtând aceeaşi identitate onomastică, este de fapt o persoană cu un bineprecizat statut cazon, fost general de brigadă şi comandant, între 1 ianuarie 1940 şi 31 august 1941, al Diviziei a XI-a a armatei române. Combatant în campania din 1916 din Dobrogea, absolvent mai apoi al Şcolii Superioare de Război din Italia (Torino, 1920-1922) şi ataşat militar la Roma (1 octombrie 1928-1 octombrie 1930), generalul David Popescu a fost ministru de interne (4 iulie 1940-4 septembrie 1940) în Guvernul Giugurtu; 10 zile (4 septembrie 1940-14 septembrie 1940) a îndeplinit aceeaşi misiune, în guvernul Ion Antonescu, după care a fost înlocuit de către “şeful satului” cu generalul Constantin Petrovicescu, simpatizant legionar. În septembrie 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea, David Popescu a fost delegat de Antonescu să-l însoţească şi să asigure protecţia fostului suveran până la ieşirea din ţară. A trecut în rezervă la 31 august 1941, în vârstă de 55 de ani. În 1946, a fost cercetat de aşa-numitul Tribunal al Poporului în procesul mareşalului Antonescu; în 1950, denunţat ca “duşman de moarte al comunismului”, a fost arestat şi întemniţat la Jilava până în 1953. Moare la 11 aprilie 1955. În paranteză fie spus, toate datele furnizate despre generalul David Popescu sunt preluate şi prelucrate după “mica enciclopedie” Miniştri de interne (1862-2007) de Gheorghe Constantin şi Şerbu Miliana, Editura Ministerului de Interne şi Reformei Administrative, 2007.

Despărţiţi, dacă vrem, de condiţia de simplu civil a primului şi de angajat cazon a celui de al doilea, cei doi omonimi David Popescu sunt în fond extrem de solidari moral şi estetic, graţie iubirii exemplare nutrită de amândoi pentru cultura şi civilizaţia Cetăţii Eterne. Descriind cu aplomb şi cu vădită emoţie, în Roma Cezarilor, edificiile care populează Forul lui Traian – pentru a lua un exemplu nu tocmai întâmplător -, generalul David Popescu dă expresie, mai ales, unui sentiment galvanic major, trăit la înalte cote de fierbinte patriotism de către majoritatea fiilor României reîntregite şi libere. Dar iată ce consemna el în finalul secvenţei amintite: “Columna lui Traian, conservată în perfecte condiţiuni, este formată dintr-o bază prismatică ornată cu trofee pe care se înalţă maestuoasa coloană propriu zisă, compusă din 17 enormi cilindri, construiţi dintr-o singură bucată, fără să mai socotim alţi doi cilindri, unul care serveşte ca bază, ornat cu frunze de laur şi altul care serveşte drept capitel doric.

Întreaga columnă este sculptată şi lungimea bandei care aleargă în spirală, în jurul ei, este de două sute de metri; ea conţine mai mult de două mii cinci sute de figuri. Banda este o fidelă reproducere, aşa cum este o carte de istorie, a tuturor întreprinderilor lui Traian, a bătăliilor purtate de el în contra Dacilor, a cetăţilor cucerite, a operelor militare construite de el, între care şi podul de peste Dunăre de la Severin şi în cele din urmă, victoria asupra Dacilor şi moartea regelui Decebal. Columna a fost terminată după moartea lui Traian şi cenuşa sa, închisă într-o urnă preţioasă, a fost depusă la baza columnei, pe un podiu de marmură. Urna a fost furată în timpul evului mediu.

Templul lui Traian a completat această impunătoare masă de edificii. El a fost ridicat de Traian în cinstea părinţilor săi şi era impresionant prin colosalele sale proporţii care rezultă din capitelurile corintiene şi coloanele de granit care zac şi astăzi la picioarele columnei.

Şi privind acest for, mintea noastră rămâne fixată asupra bunului şi marelui împărat, cel mai bun din câţi a avut Roma, la divinul Traian care în istoria noastră a constituit, pentru totdeauna, mândria începuturilor noastre ca popor (s.a.)”.