cronica ideilor
NICOLETA DABIJA

ILUZIA ȘI STRĂDUINȚA ORIGINALITĂȚII

Articol publicat în ediția 10/2018

Sunt săptămâni de când, din vreme în vreme, mă întorc la meditația mea asupra a ce mai înseamnă pentru lumea contemporană originalitatea. În răspărul reflecțiilor, iluzia. Mă încăpățânez să trasez conturul originalității în pofida supei universale în care fierbem toți, fără colac de salvare, iar gândurile se chircesc în prezența unei creaturi bizare, necunoscute, a unei fantome care râde de nebunia mea. Râsul ei spune limpede că nu mai există originalitate, ci doar iluzia ei și străduința de a o atinge cândva, undeva. Văduviți demult de diferență, suntem prizonierii unui vis și ai unei lupte. Don Quijote a devenit mai actual ca oricând.

Deși prin toate mijloacele și manierele se încearcă uniformizarea noastră, scormonim încă după originalitate. Cu toate că tendința societății contemporane este să vândă și să cumpere, în fiecare adânc de suflet iluzia diferenței licărește. Dar până și dorințele ni s-au omogenizat. Vrem să ne înconjurăm de aceleași obiecte, să purtăm aceleași haine, să mergem în aceleași vacanțe etc. Suntem tot mai neinteresanți. Romancierii vor muri de foame dacă nu vor avea destulă imaginație, căci din noi nu vor mai putea face niște personaje impresionante. Tare izolați sunt cei care reușesc să scape lanțului, care s-au îndepărtat un pas ori șapte, chiar dacă nu îndeajuns. Valurile mării atotputernice a egalizării îi va ajunge curând și pe ei, întrucât malurile lumii s-au strâmtat, s-au îngustat.

Oare astăzi mai poate însemna ceva originalitatea? La ce servește să o dorim, să facem sacrificii pentru a obține măcar umbra ei? Iluzia este se pare un motor bun. Căutăm originalitatea, spre exemplu, atunci când ne formăm un stil, chiar dacă pentru început recurgem la o combinație de stiluri: de a vorbi, de a ne îmbrăca, de a ne comporta în societate și așa mai departe. Căutăm originalitatea reconstruind-o din propria memorie, smulgând-o din experiențele personale mai aparte. Căutăm originalitatea mai ales în iubire, în micile gesturi care creează și identifică o relație între altele. Și mai rar o descoperim într-o căsnicie, unde ne îngroapă obișnuința, an după an; întâmplător e vizibilă într-o meserie, oricât de bine ni s-ar părea că o practicăm. De răscolit însă, răscolim după ea pretutindeni, uneori până la disperarea oarecare de a nu fi confundați, de a fi și noi cineva, și nu chiar oricine. Dar a fi cu adevărat deosebit este una dintre cele mai complexe misiuni pe care ți le poți asuma în viață. O cărare fără sfârșit, o nebunie, o iluzie, o zădărnicie.

Deși poate ar trebui să nu ne forțăm deloc, să fim pur și simplu noi înșine, întocmai cum rezultăm din suma experiențelor, mediului, relațiilor noastre. Și să ne ascultăm mai mult vocea interioară. Însă noi ne construim, suntem o construcție, iar într-o construcție sunt folosite mereu aceleași materiale. Contează planul arhitectural și rezultatul. Ele dau iluzia originalității. A fi original înseamnă a fi în mișcare, în proces continuu de transformare, de unicizare. Astfel că a fi precum altul, a tânji după bunurile sale, a-i repeta gesturile și averile, ies din ecuație. A călca alături de clișeele comportamentale, a evada din rețetele de viață, a rămâne curios și inventiv, a nu te sătura de tine fiindcă nu ești pe deplin mulțumit de cine și ce ai devenit, a te împrieteni cu tine fără a-ți fi autosuficient, sunt căile celui original.

Nu suntem originali dacă ne bălăcim cu toată ființa în rutină și confort. Nu suntem aparte așezându-ne în rând cu lumea, repetând ceea ce alții afirmă, acționând într-un cadru organizat, petrecându-ne viața cum cei mulți și-o petrec. Nu putem fi mai presus de ceilalți pentru că ne vedem pe noi înșine maturi, serioși și responsabili. Nu suntem distincți nicicum dacă ne plac filmele hollywoodiene, muzica house, Coca-Cola și mâncarea de la McDonalds, dacă avem impresia că rețelele de socializare ori televiziunile fac altceva în afară să hrănească și să îngrașe universala iluzie a originalității.

A fi original înseamnă a fi mereu copil, a te juca cu limbajul, cum ar spune Wittgenstein, a scăpa de „ceața mintală”. Limbajul trebuie să iasă din înțepenire, din obișnuit, din clișeu. Dar a fi asemenea copiilor, în general, devine o cale de urmat spre neprețuita originalitate. Întrucât pe cei mici îi caracterizează joaca, spontaneitatea, neastâmpărul care îi predispune la schimbat activitatea, curiozitatea nemăsurată, asocierile libere de cuvinte, pe scurt, creativitatea. Însă a rămâne mereu copil nu este tot o iluzie? Pentru noi toți începe într-o zi educația, controlul, ni se spune ce e bine și ce deranjează în comportamentul nostru, ni se repetă că suntem mari și anumite lucruri nu trebuie să le mai întrebăm, să le mai facem și tot așa. Treptat, ne fixăm într-un tip de comportament, într-o ramă de reacții posibile, ne copleșesc apoi grijile, răspunderile, ne întemeiem familii, creștem copii, ne este frică să nu ne pierdem locul de muncă, ne dedicăm viața unui cerc strâmt de activități, ne vedem cu aceiași oameni. Inevitabil ne uniformizăm, ne anonimizăm, ne lăsăm închiși în șabloane mentale, de limbaj, sociale.

Pierderea originalității vine așadar firesc. Mersul omului acesta este: spre maturizare, integrare, stabilizare emoțională și de caracter. Dorința originalității presupune cumva a lupta contra curentului, o situare împotriva firescului și o conservare, în schimb, a iluziei copilăriei perpetue. A ieși din locurile comune înseamnă a renunța la confort pentru neliniște, curiozitate, libertate în exprimare și trăire. A fi altfel devine un joc complicat, chiar dacă nu imposibil copiilor mari. A fi original nu ține, cum suntem poate tentați să credem, de inteligență, ci mai curând de talentul de a fi diferit, din cele mai mărunte gesturi până la asumarea diferenței ca menire a vieții.

În definitiv, da, căutarea originalității este un război cu tine însuți și o himeră de multe ori, dar a-ți face un scop în viață din a fi deosebit este o nebunie care te scoate din rând și pentru care merită să trăiești. Iar originalitatea va rămâne mereu ceea ce a fost dintotdeauna: a nu pierde simțul jocului, nu contează în ce domeniu; a schimba ceva în existența ta și în tine, iar și iar, fără oboseală; a fi liber, o libertate înțeleasă, asumată; a refuza compromisurile, mentale, sociale și indiferent de ce ordin ar mai putea fi ele; a fi creativ și a hrăni permanent creativitatea; a fi curios, pentru că mereu realitatea are ceva nou de oferit, iar tu trebuie să vezi ce, să experimentezi; a rămâne neînduplecat în fața comodității și confortului. Și a nu avea regrete, nostalgii, legate de toate acestea. Întrebări de genul de ce nu am și eu o familie, cine o să aibă grijă de bătrânețea mea, n-ar fi fost mai bine să mă stabilesc undeva, să-mi țin serviciul etc., nu au ce căuta în biografia unui om original. A fi original înseamnă a avea forța și curajul deosebirii de toți cei pe care-i cunoști, a urma un drum numai al tău. Și chiar dacă te rătăcești uneori, să știi să te întorci. Iar pe drumul tău să fii fericit. Vei rătăci atunci când te vei îndoi, dar rătăcirile sunt și ele bune atâta vreme cât nu se abat prea mult, cât contribuie fără să știe la șerpuirea unei cărări noi pe un munte.