proză
AURORA DUMITRESCU

ŞAMANUL

Articol publicat în ediția 10/2018

(fragment de roman)

Amaru  privi spre Monica adâncită într-un somn profund. Acum, o putea admira pe îndelete, fără cenzură. Se întrebă dacă e corect ce face, felul cum se uită la ea. Era îmbrăcată într-un trening gros și înfofolită într-o pătură de lână. Părul negru îi ieșea ciufulit de sub  fesul roșu pe care îl purta seara pe-afară. Adormise îmbrăcată. Se îndreptă spre pat încet, foarte încet. Învățase de la jaguar cum să se apropie și să nu fie simțit. Obrajii îi erau îmbujorați de la căldura din sobă și de la orele petrecute în frig. Sforăia înfundat și asta îl făcu să zâmbească. Trebuia să recunoască. Era o femeie frumoasă! Îi admirase feminitatea încă de când îi trecuse pragul cabinetului. Și nu era o femeie fragilă, așa cum ai fi spus la prima vedere. Îi simțise puterea. Nu corpul frumos îl impresionase cel mai mult, ci forța ei interioară. I-o văzuse în privire. În ochii ei negri și profunzi. O privire răzbate timpurile și universurile. O privire a unui vultur care contemplă de sus lumea. Cu înțelepciune. Cu înțelegere. Cu libertate. Cu viziunea de dincolo.

Ea era speriată acum. Nu înțelegea ce se întâmplă, de ce se întâmplă. Tot universul ei se prăbușise. Dar el o văzuse dincolo de frică. Îl văzuse pe vultur. Era scrijelit în adâncul ființei ei. Avea doar nevoie de o îndrumare. Cineva care să o ajute să devină vultur. Să privească de sus. Cu înțelepciune. Cu înțelegere. Cu libertate. De aceea, era el aici cu ea. Ridică o mână în aer și îi mângâie de la depărtare părul. Trebuia să se vindece. Să fie șarpe, să fie jaguar, să fie colibri și, apoi, vultur. Atunci va înțelege totul, când va ajunge sus.

De când se terminase povestea cu Maria, renunțase la gândul de a mai fi vreodată cu o femeie și se dedicase vindecărilor. Dar acum simțea că revine la ceea ce era înainte de a deveni șaman, că chakra lui sexuală începe să-i ceară atenție. Că-i venea să o ia în brațe, să-i simtă pielea catifelată, părul negru și mătăsos pe fața lui. Mirosul ei să-i intre pe căile olfactive, să ajungă în creier unde să rămână pentru totdeauna. Ar fi activat un centru permanent responsabil exclusiv de mirosul ei. Să stea așa mereu în mirosul ei. Se mai apropie un centimetru de fața ei și închise ochii, lăsându-se în voia senzațiilor date de apropiere.

Învățase de copil să simtă altfel. Să cunoască lumea prin alte simțuri. Și Monica îi aducea cumva o amintire de demult, de foarte demult. O amintire vagă scoasă nu din neocortex, ci din creierul cel mai vechi, de acolo de unde se înmagazinează tot ceea ce trebuie dat uitării, căci, altfel,  omenii ar înnebuni. Și nu acesta era scopul. Ci experiența, bucuria drumului aici și acum, viața ca o poveste, un zbor de colibri. Forța ochilor Monicăi îl năucise. El știa că nu oricui îi era dat ceea ce îi era ei dat.  De data asta ar fi vrut să  fie nu doar șaman și să ajute mult mai mult. Ar fi vrut să știe că stă în puterea lui să influențeze deznodământul și Mihai să revină la viață. Dar  nu acesta era rolul șamanului, să schimbe el destinele. Monica trebuia să se transforme ea, să crească… Avea încredere în ea, în forța ei. Sfâșitul va fi cel care trebuia, nu așa cum voia el, poate nici cum voia ea, ci așa cum era mai bine pentru toți, cum Mihai alegea să fie. Cine erau ei să știe ce și cum… Nu era vorba de fatalitate, de destin implacabil.

Învățase că totul se poate rescrie pe o coală albă. Misiunea lui era să fie prezent, să o ajute pe Monica să șteargă vechea poveste și să scrie una nouă. Plecând de la zero, plecând de la foaia albă. O altă viață, cu noi personaje, cu un alt destin. Să învețe să danseze cu râul care curge, cu valurile oceanului. Dacă va învăța dansul, atunci va găsi drumul spre Mihai. Îl va readuce la viață sau copilul va alege să plece acasă, în lumină. Indiferent ce se va întâmpla, el le va sta alături și le va fi un bun șaman. Încă de copil, se pregătise pentru asta, când bunica Luz îl învățase limba animalelor, păsărilor, florilor și copacilor. Stătea deseori de vorbă cu mama-pământ în desele lui plimbări matinale, desculț, prin pădure. Iar, în serile senine, vorbea cu frații lui stelari, cu bunica-lună. Marele Spirit îi trimitea mereu semnele și încurajarea de care avea nevoie… De când devenise cu adevărat șaman, avea învățători din alte lumi. Ei veneau atunci când el îi chema fie în actul vindecării, fie când el însuși avea nevoie. Erau prezenți și acum, ca să ajute în actul sacru, lui să-i mențină puritatea, ei să-i dea putere să meargă mai departe.

Monica se întoarse brusc pe partea cealaltă și el tresări. Se întrebă ce-ar fi gândit ea dacă ar fi deschis ochii și l-ar fi văzut atât de aproape de ea. Se rușină… Se gândi că poate va veni un timp când îi va spune că are ochii foarte frumoși și foarte migdalați.  Dar nu aici și nu acum… nu era timp pentru asta și nu se cădea… Cei mai frumoși ochi pe care-i văzuse vreodată! Chiar și ai Mariei păleau acum. Deveniseră doar niște ochi negri. O mângâie cu privirea pe obraji. Simți cum energia îi urcă din tălpi până în creștetul capului, cum îi țâșnește în sus, apoi se reîntoarce și se scurge în pământ. Și deveni un liant între pământ și cer, un combustibil al unei energii creatoare. Dar acum, nu o mai transformă în altceva. Ci stătu în ea, bucurându-se de ea. Se gândi dacă avea sau nu dreptul să stea în plăcerea pe care i-o dădea prezența Monicăi. Aici, în această clipă, încetase să mai fie șaman. Redevenise un simplu bărbat, cu simțuri, cu dorințe. Era bine…

Închise ochii și rămase câteva minute în plăcere. Apoi, deschise ochii și, respirând tăcut, își răspândi energia în tot corpul. Se duse încet la patul de lângă fereastră și se întinse, cu speranța că va intra imediat într-un somn profund. Somnul nu veni, însă veniră neinvitate gândurile. Crezuse că niciodată nu le va mai cădea victimă. Dar și asta era o infatuare a minții. Făcea acum exact ce le spunea clienților să nu facă. Să-și nege slăbiciunile, să fie aspri cu ei înșiși. Trebuia să fie mai indulgent cu el. Șamanii nu erau dumnezei. Șamanii erau oameni, supuși slăbiciunilor de tot felul. Era singur… Nu mai iubise de atâta timp o femeie. Nu mai fusese de atâta timp iubit de o femeie. Dar el alesese un drum. Nu trebuia să se îndoiască acum de asta. Și totuși… gândurile veneau parșive într-un număr din ce în ce mai mare, cu o forță de nestăvilit. Le spuse atunci că au voie să-și facă de cap. El nu se mai opuse. Dar nu-i fu bine…

Își dădu seama că nu se mai poate descurca singur. Avea nevoie de ajutor. Se hotărî să facă ceea ce nu mai făcuse de mult timp. Să-l cheme pe șamanul lui. Acesta nu mai era pe pământ. Plecase în lumină acum zece ani… Își luă cizmele, pelerina groasă, fesul, o lanternă, ulei, chibrite și ieși afară. Căută crengi uscate și le așeză în picioare, sprijinite una de cealaltă, pregătite pentru ardere. Deschise spațiul sacru, apoi dădu foc crengilor.

Don Miguel veni agale și îi făcu semn să se așeze lângă foc. Stătură unul lângă celălalt câteva minute, privind în liniște dansul flăcărilor.

– Ți-am promis înainte de a pleca acasă că mă voi întoarce de fiecare dată când vei avea nevoie de mine. Slavă domnului că nu m-ai chemat de prea multe ori. Nu că nu-mi face plăcere să stăm de vorbă, însă e mai bine să te descurci de unul singur… Dar sunt sigur că în curând mă vei mai chema doar din prietenie, nu pentru că ai avea nevoie de prezența mea ca acum. Ultima dată a fost din cauza  Mariei și ți-am spus să nu te mai opui. Acum?

– E vorba tot de o femeie…

– Ți-am zis încă de atunci că povestea cu femeile nu s-a încheiat. Tu nu ești făcut pentru celibat. Dar m-ai contrazis și te-am lăsat să te convingi de unul singur. Mi-am dat seama că și eu greșeam dându-ți sfaturi. Șamanul nu dă sfaturi. Ești stăpânul propriilor tale alegeri. Nimeni nu trăiește viața în locul tău. Mai ales un șaman decrepit ca mine.

– Da… Așa e… Dar eram prea rănit din cauza Mariei. Și mai descoperisem și că viața nu se reduce doar la a iubi o femeie. Am învățat să devin un bun șaman. Tu m-ai învățat. Acum mă îndoiesc și de asta…

– Și de ce te mai îndoiești?

– Că nu pot duce la bun sfârșit munca începută aici…

– Să le luăm în ordine. Se pare că iubești din nou… Asta trebuie să te bucure, nu să te întristeze. Este un sentiment frumos, printre cele înalte. Dacă mai este și împărtășit, atunci viața poate deveni o cântare a cântărilor, că tot ai studiat și alte texte sfinte din alte religii la facultatea unde ți-am fost profesor. Așa că, dacă ți se întâmplă să iubești din nou, fii recunosctor. Ai primit un nou dar.

– Și dacă sufăr iar?

– Ai acum atâtea instrumente ca să te vindeci repede… nimic nu mai este ca înainte. Tu nu mai ești cel de-acum câteva clipe. Cu fiecare secundă care trece, devii un altul… Deci nu-ți mai nega natura de bărbat, și nici dorința sexuală. Te-am învățat că nu e în firesc, dar tu ai fost încăpățânat și te-ai opus.

– Mi-am transformat energia sexuală în altă energie, mult mai puternică.

– Și ți-a reușit?

– Până acum, da… Azi însă simt că nu mai pot. Că ceva scârțâie. De fapt, îmi place ce simt. Plăcerea asta cuprinde fiecare părticică a corpului meu atunci când stau lângă Monica. Și nu e bine…

– De ce nu e bine?

– Pentru că suntem pentru altceva aici.

– Și de unde știi că ceea ce simți tu nu intră în acest altceva?

– Adică și asta să fie tot spre vindecare?

– Posibil… Nu avem de unde ști… Și cu cât îți bați capul mai mult, cu atât nu ajungi nicăieri. Lasă lucrurile să se întâmple așa cum trebuie să se întâmple. Să trecem la a doua îndoială, că nu ai mai fi un bun șaman.

– Da, e legată de temerea că nu mai pot fi neutru în actul vindecării, că voi fi implicat emoțional cu Monica.

– Ai uitat că nu șamanul vindecă! Ai uitat rolul lui. El nu are puteri supranaturale. Nu este Dumnezeu, nu este guru. El este doar un mijlocitor, cel care-i cheamă pe adevărații vindecători. Și cel mai puternic dintre ei este chiar cel implicat. În cazul tău, Monica. Munca e a ei… de ardere și transformare. Nu te teme, este o femeie puternică.

– Da… am văzut asta în ochii ei. Are cei mai adânci ochi pe care i-am văzut vreodată!

– Eu voi fi primul tău mesager și-ți voi spune  ceva ca să-ți dea curaj… Nu numai Monica are putere, ci și fiul ei, Mihai. Altfel nu ar fi ales să vrea să se întoarcă la mama lui, ci ar fi plecat în lumină. Într-una din zile te vei duce la el. Vei reuși să-i vorbești, pentru că ești șaman și poți călători în lumea de sus. Ai mai fost doar și știi că te-am sfătuit să nu te oprești în locurile intermediare. Dar acum e altceva. Acum, ești pregătit să o faci. Și nu uita: totul depinde de aici și acum… Tot ce se întâmplă aici și acum hotărăște destinul. Să vedem ce scrie Monica pe coala albă.

– Și deci zici că vom reuși?

Eu nu spun asta… Ci doar să aveți amândoi încredere. Tu faci o treabă strașnică. Doar m-ai avut profesor. Or, eu nu predau ștafeta oricui. Du-te acum să culegi niște crengi și suflă-ți toate temerile. Apoi arde-le cum ai mai făcut și în alte dăți. Eu voi păzi focul până te vei întoarce.

Când Amaru reveni cu crengile, Don Miguel se ridică, îl îmbrățișă și, fără să mai spună nimic, se îndepărtă încet, pierzându-se în noapte.

(fragment din romanul Șamanul, în curs de apariție)