eseu
Mihai VORNICU

EMINESCU ŞI TEMA RUINELOR

Articol publicat în ediția 11-12/2018

Prin Mihai Eminescu, poezia ruinelor atinge şi la noi treapta estetică cea mai de sus. Dar în cazul marilor creatori studiul motivelor se aplică diferit, căci depistarea mecanică a izvoarelor nu satisface: substanţa adîncă a poeziei scapă analizei tematice. Nu trebuie înţeles că la Eminescu nu s-ar putea recunoaşte elementele fixe, consacrate de lunga istorie a motivului; în toate epocile există o sumă de topoi, care sînt uzuali pentru contemporani, şi abia observarea comparativă a interferenţelor şi a diferenţelor dă măsura cît de cît sigură în judecata de valoare. Originalitatea stă în structura profundă, adică în putinţa de a relua repertoriul poetic comun din perspectiva viziunii şi a verbului propriu, cu ţinuta ineditului absolut. Poemul decurge dintr-un sîmbure al gîndirii, care iradiază la nivelul suprafeţei expresive sub felurite forme – toate concentrice.

Mărturiile contemporanilor apropiaţi converg spre portretul unui Eminescu adolescent care citea enorm, şi opera, chiar de la începuturi, arată cunoştinţe literare neobişnuite. Este neîndoielnic că tînărul poet ştia poezia predecesorilor amatori de meditaţie sub zidurile năruite şi la lumina selenară. Poemul Epigonii, compus în 1870, la 20 de ani, trece în revistă literatura generaţiei anterioare; poeţii din primele decenii ale veacului, pînă şi obscurii, sînt pomeniţi nominal, cu idealizare nostalgică şi cu referiri esenţializate la opera fiecăruia:

„Cînd privesc zilele de-aur a scripturilor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine, (…)

Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere.“

Iar dacă tîrgoviştenii Cîrlova, Alexandrescu, Heliade sînt menţionaţi pentru texte diferite de tema ruinelor este fiindcă Eminescu a considerat alte poeme ca fiindu-le reprezentative. Însă trebuie observat că structura poetică a Epigonilor urmează, nemărturisit şi fără decorul zidurilor năruite în apropiere, schema literaturii ruinistice. În mitologia greacă, epigonii sînt fiii celor şapte regi care au atacat în vremuri străvechi cetatea Thebei. Toată poezia ruinelor, la noi, a invocat umbrele voievozilor războinici din trecut şi faptele memorabile din timpurile eroice, spre a trezi bărbăţia patriotică în urmaşii contemporani, îndemnîndu-i la ieşirea din letargie, în folosul naţiunii, sau chiar înfierîndu-i ca moştenitori nedemni de gloria mai vechilor. Prin translaţie din ordinea istoriei politice în cea a istoriei literare, Eminescu aduce aceeaşi raportare la o generaţie scriitoricească a începuturilor, care ar personifica vîrsta de aur faţă de decăderea „epigonică“ din vremea lui, unde se înscrie şi pe sine; poezia şi-a pierdut forţa şi idealurile:

„Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte,

Măşti rîzînde, puse bine pe-un caracter inimic; (…)

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!“

Astfel privind, constatăm că şi alte poeme sînt construite tot pe antiteza ideologică şi compoziţională „simili-ruinistică“, chiar dacă vestigiile de piatră lipsesc din cadru. Scrisoarea III are o primă parte unde e pus în scenă, cu mare fald şi desfăşurare dramatică, trecutul glorios, exemplar, al epocii lui Mircea cel Bătrîn, de la maiestatea demnă a domnitorului, la vitejia epopeică a luptătorilor şi la puritatea iubirii mai tinerilor:

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii“

spre a face, în partea a doua, încă mai ticălos şi mai nemernic prezentul:

„Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii… (…)

Voi sînteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!“

Încît Vlad Ţepeş, evocat de poeţii antecesori ca erou al independenţei naţionale sau ca personaj bizar (cum vedem la Ioan Catina), este chemat acum ca asanator drastic al societăţii:

„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!“

Consistenţa poetică a versului şi vehemenţa retorică a rechizitoriului întrec cu mult textele similare ale predecesorilor, însă structura schematică e aceeaşi.

Totuşi, în altă parte, între postume, decăderea pare inexorabilă, înscrisă într-o lege a firii, şi se schiţează vechea temă „ubi sunt“:

„În van căta-veţi ramuri de laur azi,

În van câta-veţi mîndre simţiri în piept.

Toate trecură:

Viermele vremilor roade în noi.

Şi unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,

Şi unde-s astăzi vechii şi marii cezari?“ (În van căta-veţi…)

Poemul dramatic Mureşanu – şi el postum, în prima versiune, compusă foarte timpuriu, în 1869, îl arată pe erou monologînd în decor montan de „o romanticitate (sic !) sălbatică“: sub lumina lunii, stînci surpate, brazi prăvăliţi de vijelie; în fundul scenei, ruina „fumegîndă“ a unei aşezări omeneşti – mai în faţă turnul întunecat al bisericii năruite, de unde clopotul sună „miazănoaptea“. Elementele cadrului geologic sînt învălmăşite de forţe contrarii, căci tensiunea naturii şi peisajul dezolant, care evocă distrugerea şi zădărnicia, consună cu ţinuta meditativă a romanticului şi o stimulează, iar ora cumpenei nopţii e prin tradiţie favorabilă revelaţiei sau magiei. Lumile paralele – cea a materiei şi cea metafizică – atunci comunică, şi universul stă, lăsînd să i se vadă mecanismele, ceea ce Mureşanu ştie:

„Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă

Din turnul în ruină. Şi prin a lumii vamă

Neci suflete nu intră, neci suflete nu ies.“

Gîndirea lui Mureşanu merge direct către soarta naţiunii. El contemplă istoria cu ochi umed, căci trecutul îi apare apăsat de durere, şi viitorul, însîngerat:

„Privesc trecutul, o marmură barbară,

Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară –

Şi cînd văd viitorul, cu norii roşi de sînge

Atunci sufletu-mi geme şi inima-mi se frînge.“

Dumnezeu pare a fi hotărît pentru vecie „lanţuri crude“ poporului român, căruia i-a destinat un chin de infern mitologic, încît eroul cere divinităţii să stingă „viaţa ginţii“.

În generaţia de dinainte de Eminescu, Grigore Alexandrescu debutase şi el ca romantic, aşezat în preajma unor vestigii arhitecturale şi tot la „miezul nopţei“, meditînd la rosturile existenţei – ale sale, individuale, la început, apoi la cele naţionale. Peisajul nocturn, luminat rece de lună, în vecinătatea geologiei abrupte, spectaculoase, ori a ruinei, fie ea chiar recentă, sînt aşadar tehnică, convenţie obligatorie a motivului poetic.

Diferenţa fundamentală dintre Eminescu şi predecesorii săi stă în faptul că la toţi ceilalţi apropierea în spaţiu, materială, a unei anume ruine, purtătoare de amintiri semnificative, stîrneşte meditaţia emoţionată asupra destinelor umane în genere sau a celui naţional, cu precădere – la poeţii români. La Eminescu, dimpotrivă, starea de exaltare ideatică şi meditativă e cea care proiectează un cadru ruinistic imaginat — cel mai adesea fără existenţă concretă şi nesituabil istoric ori geografic altfel decît simbolic: este un realism fabulos, ca în „capriciile“ picturale cu edificii ruinate alcătuite vizionar de artiştii penelului din veacurile XVII-XVIII, unde tabloul reprezintă o reunire de elemente reale alăturate fantezist într-un tot compozit – arbitrar, dar cu expresivitate puternică. Obişnuit, decorul purtător de relicve arhitectonice, în peisaj întunecat şi sălbatic, e asociat cu personaje vechi ca timpul şi ca zidurile năruite, care deţin tainele universului, sau cu tineri care înfruntă legile adînci ale alcătuirii lumii şi încearcă să le răstoarne, ca şi cum de la ei ar fi posibil să înceapă altă eră în istoria abisală a cosmosului.

În Strigoii, Arald, regele avar, în atmosferă de basm fantastic, galopează sub lună spre „preotul cel păgîn”, Deceneu, pe care-l găseşte în munţi, şezînd ţeapăn pe un „jilţ de stîncă” şi „uitat de moarte” – fiinţă umană contopită cu vegetaţia codrului profund:

„În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al său sîn.“

Acela îl duce într-un „dom de marmur negru“, cu „poarta prăbuşită“, unde prin magie scoală din mormînt fantoma Mariei, iubita moartă a prinţului tenebros — şi catapeteasma bisericii e ruptă de un fulger, fiindcă prin readucerea la viaţă a morţilor a fost strîmbată rînduiala lumii creştine şi a universului.

Poemul Feciorul de împărat fără stea (sau Povestea magului călător în stele), tot din postume, este un basm filozofic neterminat, cu sensuri care alunecă în direcţii multiple. Textul cuprinde lunga istorie a unei călătorii iniţiatice din

„vremi de mult trecute, cînd stelele din ceruri

Erau copile albe, cu părul blond şi des.”

Tînărul prinţ, în care „Domnul a pus nemargini de gîndire“, străbate munţi şi codri, trece peste „rîuri spumate“, spre a ajunge la magul care stă „deasupra de lume, deasupra de nori“, într-o „peşteră neagră, prin ruini, prin stînci grămădite“. Apoi episoadele se amestecă şi se întretaie, cu dezvoltări parazite, ca în rătăcirile onirice ale spiritului adormit: magul călătoreşte printre corpuri cereşti într-o luntre făcută din „nouri“, spre un tărîm stelar, plin de cîntece „din veacuri fugite“, unde „lumea-antică urmează-a ei trai“; feciorul de crai bea o băutură vrăjită şi reapare ca „biet călugăr“, trăind în „scorburile de părete“ ale unui „templu în ruină, de apă înecat“ şi „sfărîmat de vreme“, visînd la un „chip de femeie“ care i se arată în aer — ideal eteric pe care magul l-ar putea „prinde în lut“, dîndu-i consistenţă, dar nu în această lume, a vieţii.

În altă fantezie poetică, unde Eminescu exersează ca performanţă tehnică diferite forme metrice, o scenă cinegetică aduce în tablou un palat de basm care „pluteşte în magie aurie“, cu năluci de dansatori şi cu regina nopţilor care cîntă la liră, apoi dintr-odată totul dispare şi nu se mai văd decît ruine. Imaginea iluzorie venise ca „ecou“ vizual şi incantaţie sonică din depărtările codrului şi ale timpurilor :

„În lună stau stîncile rare –

Iar junele iubit

E-un brad putrezit

Pe trunchi de granit, pe ruine

Bătrîne.” (Èco1)

Din vremea peregrinărilor adolescenţei cu trupe de actori, de-a lungul şi de-a latul spaţiului românofon, Eminescu s-a încîntat să plănuiască proiecte dramatice uriaşe: ar fi vrut să urce pe scenă episoade sîngeroase şi sumbre din cronicile moldave, urmînd exemplul lui Shakespeare, care ilustrase în teatru istoria medievală tumultuoasă a Angliei. Intenţiile teatrale ale primei tinereţi, Eminescu nu şi le-a dus niciodată pînă la a fi reprezentate într-o sală de spectacole, deşi pentru unele concepuse intrigă, acţiune, personaje, în care transpusese constante ale gîndirii lui poetice dintotdeauna. La fel ca multe alte poeme rămase în manuscris, erau doar încercări şi căutări de atelier literar: postumele alcătuiesc o mare hală unde sculptorul, alături de statuete fin lustruite şi chiar de grupuri monumentale, a lăsat pe socluri şi a acoperit cu pînze blocuri de marmoră în care dalta a cioplit doar contururi de chipuri şi crîmpeie de corpuri, pentru a le desăvîrşi mai tîrziu. Din stufoşenia textelor neînchegate în expresie finală, poetul a scos uneori hemistihuri pe care le-a refolosit în alte părţi, fiindcă erau formulări de idei poetice care îl obsedau, şi alteori pasaje întregi care se desprindeau de la sine, ca poeme autonome. Melancolie făcea parte din proiectul teatral Mira, cu acţiunea la începutul veacului al XVI-lea; în poem apare iar imaginea unei biserici năruite, acum încadrată de pustiul rece imaculat, hibernal, şi sub lumina sepulcrală a lunii:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă. (…)

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă

Ce sate şi cîmpie cu-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scînteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar.

Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează,

O cucuvaie sură pe una se aşază,

Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca,

Şi străveziul demon prin aer cînd să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrînă,

Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul –

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul –

Năuntrul ei pe stîlpii-i, pereţi, iconostas,

abia conture triste şi umbre-au mai rămas.”

În tabloul înfrigurat şi dezolant, spiritul se înstrăinează de sine şi pare a se fi desprins

de viaţă:

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea – şi rîd de cîte-ascult

Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.”

În alt poem, „domele large“ prăbuşite sînt mutate sub cerul îngheţat al zeilor scandinavi, şi vînturile Septentrionului răsună prin „palate deşarte“, peste ruinele cărora „spiritul morţii eterne“ îşi „mişcă imperiul“ cel fără sfîrşit; pînă şi zeii au murit:

Oraşul pe ape e-al zeilor nordici,

Cu strade de temple, cu dome şi portici;

Dar astăzi sînt frînte boltitele porţi,

Pustiu e în dome – şi zeii sînt morţi.” (Diamantul Nordului)

Biserica-n ruină“, la miezul nopţii, decorează peisajul multor poeme, antume şi postume. Însă ea simbolizează nu atît „sufletul pustiit“, cum crede un editor al lui Eminescu2, cît ieşirea din contemporaneitate şi din contingent. Lăcaşul de cult străvechi – templu, basilică sau schit — poartă în zidurile prăbuşite straturi temporale de demult, care sugerează eternitatea, şi întăreşte coborîrea cronologică a meditaţiei ori a visului către vremi imemoriale, dincolo de adevărurile religioase care s-au suprapus peste taine magice primitive şi le-au şters din cunoştinţele umanităţii. Este poate aici şi o urmă de demonism byronian, cum vedem şi în poemul Înger şi demon, unde personajul masculin e un geniu damnat, răzvrătit împotriva ordinei sociale rău întocmite.

Găsim în postume versuri şi pasaje strălucitoare, ca bulgări de aur masiv şi pepite aduse de şuvoaiele apelor odată cu nisipuri aluvionare. Memento mori, cu subtitlul Panorama deşertăciunilor — cel mai lung poem al lui Eminescu, compus din peste două sute de strofe sextine, cu versul de 15-16 silabe — este echivalentul Legendei secolelor a lui Victor Hugo: o epopee a omenirii. Textul, scris tot foarte timpuriu, în epoca studenţiei vieneze (1869-1872), desfăşoară cu amploare monumentală o cunoaştere bine stăpînită a istoriei universale şi reflectarea profundă asupra sensurilor ei, din unghiul unei viziuni globale, fundate filozofic pe vechea temă vanitas vanitatum: totul e deşertăciune.

În magia razelor de argint ale lunii, irealitatea se luminează cu contur palpabil, şi poetul poate cuprinde şi retrăi simultan spaţii şi vremuri multiple; poemul arată de la început voluptatea de reînvia în imaginaţie epocile revolute, mirifice ca universul fabulos al basmelor:

„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,

Cînd al nopţii întunerec – înstelatul rege maur –

Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,

Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,

Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,

Cînd în straturi luminoase basmele copile cresc.“

Basmul „deschide cu chei de aur“ poarta templului unde „secolii se torc“, iar poetul „opreşte roata vremii“ la vreo „hotară“ a istoriei, spre a privi mai de aproape, ca şi cum ar evolua prin faţa vitrinelor-diorame dintr-un muzeu natural al umanităţii. Scufundarea în adîncimile cronologiei merge pînă la epoca preistorică, unde vede sălbateci nomazi cu topoare de piatră, apoi urcă înapoi treptele momentelor-cheie în succesiunea civilizaţiilor, revenind dinspre Antichitate către epoca modernă. Acestea sînt: Babilon, Ninive, Egiptul faraonic, Palestina biblică, Grecia, Roma, Dacia pre-romană, revărsarea Nordului germanic peste imperiul roman, Revoluţia franceză, Napoléon (nenumit) şi eşecul lui în stepele înzăpezite ale Rusiei. Dintre vechile imperii şi civilizaţii, doar China şi India au fost lăsate deoparte, însă ele nu s-au înscris nicicum şi nicicînd decisiv în înşiruirea spirituală şi materială care a dus la societatea veacului al XIX-lea, contemporană poetului.

Mersul omenirii către istorie începe în Mesopotamia. Regele Babilonului, cu „grădini urcate-n nori“, pe „muri“ gigantici, ar fi fost „Dumnezeu însuşi“, dacă nu era muritor. La Ninive, plutesc in aer tablouri amăgitoare cu orgiile fastuoase ale altui rege oriental atotputernic şi depravat, asirianul Sardanapal (a cărui moarte ceremonioasă a fost imaginată într-o dramă de Byron şi pictată de Eugène Delacroix). Astăzi asiatul, călărind în pustiu, nici nu ştie unde a fost cetatea; recunoaştem aici o variantă a topos-ului ruinistic clasic pornit de la Sannazaro: păstorul parcurgînd inocent locuri cu trecut milenar.

Episodul egiptean – singurul publicat antum (1872) arată Memfisul, Teba, „ţara-ntreagă coperită de ruine“, ca sicrie uriaşe ale unei „ginţi ce-ngreuia pămîntul“; prin deşert „străbat sălbatic“ beduinii. Însă noaptea, sub razele lunii, pe valurile Nilului se ridică mirajul care reînvie iluzoriu, „din pustiile de jele“, contururile templelor şi ale vechilor oraşe dispărute:

„Şi-acum luna arginteşte tot Egipetul antic;

Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,

Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche –

Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Şi-atunci Memfis se înalţă, argintos gînd al pustiei (…).

Fantomele unui popor întreg, „cufundat sub nisipul din pustie“ şi sub ape, benchetuiesc pînă în zori, trezite miraculos de reverie, odată cu năluca cetăţii, în decor vrăjit:

„Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,

Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte.“

Regatul Iudeii al lui Solomon, regele-poet, iarăşi, e ajuns de judecata divină, şi templul sacru al lui Iehova se prăbuşeşte, iar evreii se risipesc, „rătăcind printre secoli“:

„muri se năruie şi cad!

Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă (…) Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine.

Pe Sion templul se sparge – nici un arc nu se mai ţine

Azi grămezi mai sînt de piatră din cetatea cea de ieri.“

Etapa următoare e Grecia, ivită din mare, ca zeiţa Afrodita; peisajul de munţi şi de văi înverzite, sub cerul limpede, e măreţ, însorit:

„Astfel Grecia se naşte din întunecata mare.

Poartă-n ceruri a ei temple ş-a ei sarcini de ninsoare,

Cer frumos, adînc-albastru, străveziu, nemărginit;

Din colanele de dealuri se întind văile pline

De dumbrave, de izvoare şi de rîuri cristaline,

Cari lunec zdrumicate pe-al lor bulgări de granit.“

Tabloul e populat de zei, nimfe, satiri, filomele. Dar filozoful ajunge să nu mai creadă în semnul propriei lui gîndirii, şi dalta care cizelează piatra rece ajunge să tremure, căci sculptorul e orb, ca Homer. Iar Orfeu, neconsolat de a nu fi putut s-o readucă din tărîmul morţilor pe iubita lui Euridice, îşi aruncă harfa în mare, întorcînd apelor cîntarea lumii greceşti; dacă ar fi aruncat-o în haos, tot universul i-ar fi urmat sunetul, căzînd în goluri eterne, fiindcă harul artei lui mişca stînci şi îmblînzea fiare sălbatice, care îi urmau paşii. Prin gestul lui, civilizaţia helenă abandonează arta, care n-a putut învinge moartea. De-atunci, talazurile mării „cînt-a Greciei cădere“; dar poate că lumea în care trăim e de mult pierdută-n văi de haos…

În înlănţuirea istoriei apare apoi Roma, ai cărei împăraţi au „fruntea încinsă în luceferi“; sub domnia ei stau ţări bogate, cetăţi vechi şi popoare mîndre, iar „cezarii- mpart pămîntul în Senatul cel de regi.“ Sub arcurile de triumf, carul de aur al învingătorului e tras de regii popoarelor învinse, în vuietul mulţimii. Însă diluviul de flăcări al incendiului, „lung ca o genune“, mistuie cetatea, şi din palatul său cu arcuri aurite Nero intonează un cîntec funerar.

Dacia veche, împărăţie a zeilor, e un eden vegetal şi animalier, cu relief armonios:

„Lîngă rîuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri

A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,

Printre bolţi săpate-n munte, lunecînd întunecos,

Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate

Codri de argint ce mişcă a lor ramuri luminate (…)

Munţi se-nalţă, văi coboară, rîuri limpezesc sub soare (…)

Aeru-i văratec, moale, stele izvorăsc pe ceruri,

Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri.“

Acolo, în munţi, zîna Dochia are un palat „din stînce sure“, şi pasărea măiastră îi cîntă pe umăr. Dar peste Dunăre trec miile de coifuri ale Romei, şi confruntarea războinică are loc mai întîi în ceruri: cu „Zamolx“ în fruntea lor, zeii Daciei, veniţi din fundul mării şi din halele stîncilor – o Walhală dacică –, se vor împotrivi lui Jupiter şi divinităţilor romane. În Iliada lui Homer, zeii olimpieni sînt la fel împărţiţi în două tabere, care îi susţin una pe troieni, cealaltă pe ahei; însă opunerea lor nu ajunge la înfruntarea directă, iar Zeus, de pe culmile Olimpului, arbitrează disputa, cîntărind destinele muritorilor care se încaieră jos, pe pămînt. Abia cînd sus la zei balanţa se înclină într-o parte, eroul grec Ahile îl doboară pe apărătorul Troiei, Hector. Acum lupta e titanescă, chiar între zei, în înălţimile celeste: Jupiter îl fulgeră în coaste pe Zamolxe, al cărui car, rupt, se răstoarnă în nori, şi oastea zeilor daci părăseşte bătălia. Învins, Decebal, la Sarmisegetuza, din sala unde uriaşii „duci“ daci se sinucid şi înainte de a muri el însuşi, înalţă un blestem şi proroceşte pieirea Romei.

Ea se împlineşte prin năvălirea Septentrionului germanic peste Miazăzi şi peste Italia. Odin îşi aruncă suliţa prin nori, arătînd războinicilor drumul spre „urbea eternă“, pe care o găsesc adormită în antichitatea ei, cu „secoli grămădiţi“ asupră-i:

„Strălucea albastru-oţelul de pe membrele barbare,

Pletele le-umfla furtuna, bărbile sclipeau în vînt

Ei apar pe-un dîmb al Romei – ea dormea sfîntă şi-antică“

însă suliţa se preface în cruce de aur: Tibrul este sicriul credinţei lui Odin, căci cuceritorii trec la creştinism.

De aici, se sare peste veacuri la episodul Bastiliei; poporul dezlănţuit îngroapă sub ruine o lume pe care a strivit-o sub picioare. Din „puteri neliniştite“, care vor să înece lumea cu mărire, răsare apoi Napoléon, şi el doborît de „ruinele de gheaţă“ ale Nordului: cu el, cartea lumii iar s-a închis.

Lungul voiaj în vremurile duse a arătat zădărnicia întreprinderilor umane şi a eforturilor de a dăinui în eternitate: nici o civilizaţie nu e nemuritoare şi fără sfîrşit, indiferent de calea prin care a încercat să biruie timpul; toate s-au vărsat în neant, iar orgoliul uman de a fi asemenea zeilor e derizoriu. Iar formele de societate care vor veni vor avea aceeaşi soartă:

„Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut.“3

Strădania a poetului a mers spre a pătrunde înţelesurile tainice ale divinităţii, ridicînd un „turn al lui Babel“ spiritual, şi înălţînd gîndire peste gîndire, înspre veşnicia Creatorului absolut:

„Ca s-explic a ta fiinţă, de gîndiri am pus popoare,

Ca idee pe idee să clădească pînă-n soare.“

Dar adevărul ultim e de neatins; în apropierea lui, gîndirea îşi arde aripile, ca mitologicul Icar, şi nu rămîne decît viziunea poetică, în care se află o totuşi picătură din lacul cu apă vie al nemuririi:

„În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie (…)

Dar orbite, cu-aripi arse, pe pămînt cad îndărăt;

Prefăcute-n stele de-aur merg pîn’ l-a veciei uşă,

Dară arse cad din ceriuri şi-mi ning capul cu cenuşă

Şi cînd cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.”

Înţelepciunea din urmă constată

„Că eternă-i numai moartea (…)

Căci gîndirile-s fantome, cînd viaţa este vis.“4

Tot poemul e construit pe conceptul rezumat în titlu: „Memento mori“ („aminteşte-ţi că mori“) era formula prin care i se tempera generalului roman învingător orgoliul triumfului. Cu fluenţa melodică incantatorie a versului, cu o astfel de plinătate filozofică şi cu această adîncă cunoaştere a istoriei şi a literaturii – fiindcă îndărătul fiecărei strofe sînt munţi de cultură specifică asimilată funcţional –, tema ruinelor la tînărul Eminescu, faţă de predecesori, vine de pe altă planetă.

Totuşi, în două poeme mai scurte, duse la formă finită, poetul urmează schema ruinistică clasicizată. Umbra lui Istrate Dabija-Voievod este o odă bahică, mai degrabă parodie a temei, compusă în 1878, la epoca bucureşteană. Textul, publicat abia postum în Sămănătorul lui N. Iorga (1902, 18, 31 martie), este în spiritul contribuţiilor umoristice cu care junimiştii se produceau la agapele aniversare ale societăţii; va fi fost conceput cu acest scop, şi poetul n-a apucat să-l citească la vreun banchet. Domnia lui Dabija-vodă, care a stat în scaunul Moldovei puţin după mijlocul veacului al XVII-lea, a constituit hotarul cronologic dintre letopiseţul lui Miron Costin şi cel al lui Neculce. Portretul domnitorului, la cronicar, este mai degrabă favorabil, deşi el a instituit pogonăritul – impozitul pe vii. Dabija era amator de vin băut din oală de lut, şi Eminescu face din el un Setilă cu gîtlejul pururea uscat; umbra domnitorului îi apare poetului sub zidurile năruite ale Sucevei, luminate de lună:

„Cum trece-n lume toată slava

Ca şi un vis, ca spuma undei!

Sus, în cetate la Suceava,

Eu zic: Sic transit gloria mundi!

Pe ziduri negre bate lună.

Din vechi icoane numai pete,

Sub mine-aud un glas ce sună,

Un glas adînc zicînd: „Mi-e sete“.

Şi văd ieşind o umbră albă.

Moşneag bătrîn, purtînd coroană, (…)

Eu sînt vestitul domn Dabijă.“

Şi acum deci, conform convenţiei temei ruinistice, peste vestigiile cetăţii sclipeşte astrul nocturn. Două treimi din poemele lui Eminescu pomenesc cu veneraţie luna, ale cărei raze învăluie totul în nostalgie şi luciri stranii, la hotarul dintre real şi reverie. Însă, cînd poetul e în dispoziţie hilară, luna devine „o cloşcă bătrînă şi grasă“, cum vedem în Mitologicale, alt poem hazliu – probabil neterminat –, unde e descrisă o scenă de beţie grotescă a moşneagului uragan, arătat a fi un fel de Silen şi uriaş rustic de basm; soarele e numit aici Pepelea. Căci romanticul grav Eminescu, căutător al sensurilor universului, e un ins întreg, cu umor şi simţ al jocului, în stare să persifleze şi să rîdă gros, chiar de sine. Totuşi, îndărătul zîmbetului amuzat, ochiul rece al filozofului veghează, iar veselia bahică e doar un mod a-l forţa să se închidă pe jumătate: finalul odei închinate lui vodă Dabija are consonanţe de poem goliardic studenţesc. Ridicînd paharul, convivii intonează un psalm din slujba pentru morţi; regele veşnic va fi pămîntul – să bem deci:

„Cîntăm adînc un: De profundis.

Perennis humus erit rex.

Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?

S-au dus pe veci! Bibamus ex.“

Celălalt poem clasic pe tema ruinelor şi a măcinării lente exercitate de timp abordează şi el un cadru consacrat, dar de data asta cu tristeţe solemnă şi reculegere. Sonetul Veneţia este imaginea dezolantă şi resemnată a caducităţii inexorabile, în acorduri muzicale estompate, de recviem discret şi de resemnare:

„S-a stins viaţa falnicei Veneţii,

N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Pătrunde luna, înălbind pereţii.“

S-a ştiut dintotdeauna că Veneţia e o traducere din Venedig, sonet al poetului italo-austriac Gaetano Cerri (1826-1899), publicat într-o culegere de versuri ale acestuia, apărută la Viena în 1864: Eminescu a notat el însuşi pe manuscris sursa5. Comentatorii români fie au minimizat poemul, ca neoriginal (G. Călinescu), fie l-au decretat superior textului-sursă. De fapt, Veneţia se înscrie organic în universul poetic eminescian, iar versul, deşi urmează apropiat prozodia modelului:

„So oft ich seh’ in düst’rer Mondeshelle

Wie, folgend einem inn’ren dunklen Zwange (…)

are linia melodică cu armonii delicate, mozartiene, cu reverberaţii pline, date de exploatarea lungimii vocalice, şi cu legănări ritmice ale poemelor lui Eminescu din faza măiestriei mature. Originalitatea, cîtă e, vine deja din recompunerea modelului în altă expresie lingvistică: altfel, e doar concordanţă spirituală. Este de semnalat şi că versiunea lui Eminescu înlocuieşte „marea“ (das Meer) din poemul lui Cerri cu personajul mitologic Okeanos, stăpînitor peste apele marine şi fluviale:

„Okeanos se plînge pe canaluri

El numa-n veci e-n floarea tinereţii

Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,

Izbeşte-n ziduri vechi, sunînd din valuri.”

Găsim aici topos-ul duratei nealterate de timp a elementului acvatic, fluent, în dauna zidăriei solide perisabile, plecat de la italianul Vitali, în veacul al XVI-lea; iarăşi, nu e imposibil ca Okeanos să fie un ecou din Byron, care, în Childe Harold, mutase deja elogiul perenităţii undelor fluviale ale Tibrului în imn închinat Oceanului etern, acelaşi de la crearea lumii. Oricum, titanul Okeanos, divinitate masculină, e mai potrivit să aibă cetatea Veneţiei ca mireasă, decît neutrul german Meer ori femininul românesc mare.

Şi acum apare biserica, martor din „a vechimii zile”, care bate miezul nopţii, dar textul lui Eminescu urmează exact modelul. Versul final constată definitiv ireversibilul, cu subtile abilităţi de falduri sonore care sugerează sunetul clopotelor:

„Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!“

însă aici „copilul“ pare ieşit de nicăieri şi e o stîngăcie venită din respectarea originalului (Knabe), dacă nu cumva e păstrat din necesităţi de rimă (Sibile / copile).

Iarăşi trebuie remarcat că între poemele lui Eminescu – mai cu seamă în postume — se află mulţime de sonete, cum întîlnim şi numeroase traduceri sau adaptări, din poezia antică (Horaţiu, Ovidiu) ori germană. Mai întotdeauna sînt parcă puneri la încercare a propriei virtuozităţi prozodice, şi chiar un poem original ca Odă (în metru antic) este o performanţă de versificare excepţională, fiindcă aduce în limba română ritmul cantitativ, total diferit, al prozodiei latine; Glossă este alt pariu poetic cu sine însuşi, fiindcă structura strofică cu formă obligatorie impune dificultăţi speciale. Sonetul, poem tot cu formă fixă, dar cu rigori mai puţin dure, îl va fi atras deci şi ca exerciţiu de atelier: însă Veneţia a căpătat existenţă autonomă.

* * *

Cînd tînărul Eminescu, căutînd esenţa propriei existenţe, se pierdea cu gîndurile în adîncimile nesfîrşite ale cerului şi ale timpului, iubita îl întorcea blînd din depărtări:

„În zadar rîuri în soare

Grămădeşti-n a ta gîndire

Şi cîmpiile asire

Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vîrful lor mare –

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!“ (Floare-albastră)

Plinătatea simplă a naturii va umple hăurile care se deschid înaintea spiritului absorbit de meditaţie şi însetat să perceapă semnele veşniciei:

„Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plîng în vale

Stînca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă.”

Femeia simte deci intuitiv că dragostea şi vegetaţia pădurii, decorul firesc, regenerează specia umană şi îi transmit suflul vital: fiindcă nemuritoare este doar eterna reînnoire inconştientă a vieţii.

___________________________

1 Din acest text Eminescu a extras fragmentul devenit poemul independent Sara pe deal.

2 Vz. D. Murăraşu, ediţia critică Eminescu, Poezii, Bucureşti, Minerva, 1970-72, II, p. 360; comentatorul absolutizează impresia versiunii din Mira.

3 Ideea va reapărea în Glossă: „Viitorul şi trecutul / Sînt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe.“

4 Şi aici, formula a fost adusă în în variante abia schimbate în alte poeme: cf. „Că vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi“ (Împărat şi proletar); vz. şi finalul poemului Umbra lui Istrate Dabija.

5 Cf. mss. BA 2272.