istorie literară

Un roman românesc necunoscut din 1856

Articol publicat în ediția 11-12/2018Mircea Popa

Cercetarea începuturilor romanului românesc a fost la modă prin deceniile 6 și 7 ale secolului trecut. Tonul l-a dat Teodor Vârgolici cu lucrarea Începuturile romanului românesc din 1863, urmat de Mihai Barbu cu Romanul de mistere în literatura română ( 1981). Mai ales după ce Paul Cornea l-a identificat în S. Andronic, traducătorul lui Radu VII de la Afumați, pe H.Buvelot, tema a prins atât de mult încât s-a pornit o întreagă goană pentru descoperirea și semnalarea de romane ( a se vedea „descoprirea” lui D.Bălăeț cu Catastiful amorului și La gura sobei de Radu Ionescu, roman retipătit de acesta în scut timp), acțiune în care s-au implicat Ștefan Cazimir, Dinu Pillat și, mai recent, Ioana Drăgan care a dat o teză de doctorat consacrată așa numitului „roman popular” de la noi. În 1991 noi înșine am semnalat un roman necunoscut celor amintiți mai sus, intitulat Monștrii Bucureștilor, în două volume, datând din 1888, semnalare trecută neobservată de critica și istoria literară. De atunci a apărut și un Dicționar al romanului românesc, pe care l-a realizat un colectiv de la Cluj, care, în 2004, a publicat un prim volum, coordonat de subsemnatul, înregistrând producția romanescă românească de până în 1989, temă care a fost continuată apoi, în anii următori, de un colectiv remaniat. Apariția acestuia a reprezentat realizarea primului dicționar de gen din literatura noastră, fiind depistate, inventariate și descrise un număr impresionant de romane, respectiv toate care au fost publicate editorial, dar, în plus, și cele apărute fragmentar sau în foileton în periodicele vremii. Iată însă că recent am descoperit un titlu care a scăpat chiar și acestor aprigi detectivi ai genului, și el face parte chiar din etapa de început a romanului, când existența romanului nostru nu numără decât două-trei titluri. E vorba de romanul unui ilustru necunoscut, Constantin I. Roman, intitulat Ipocondria mea și subintitulat „roman vizionar”, apărut la Imprimeria Națiunale a lui Romanov et. Comp., în 1856. Prin bunăvoința lui N. Scurtu, am obținut o copie xerox a acestei cărți, putând să am sub ochi una dintre cele mai vechi producții de roman de la noi. Cine este autorul acestui roman nu putem ști, deoarece n-a fost consemnat nici de Conspectul literar din 1875 al lui Vasile Gr. Pop, nici de alți condeieri de epocă. Din câte lasă el să se înțeleagă în partea finală a romanului, ar fi fost originar din Galați, deși l-am bănuit la început a fi fost transilvănean, deoarece folosește pentru conjuncția „dar”, forma ardelenească „ma”, dar care e o formă uzitată de toți etimologiștii epocii. E în orice caz un ins școlit, poate în Franța sau în altă parte, devreme ce folosește un număr exagerat de neologisme, în forme încă nefixate definitiv, pe care încearcă să le aclimatizeze limbii noastre. Un alt element care a contribuit la lipsa sa de popularitate credem că l-a constituit alfabetul de tranziție în care a fost tipărit, lucru care a împiedecat o mai bună circulație a lui, făcând lectura dificilă, alături de numeroase pasaje parazitare și puerile, prin multele repetiții, digresiuni și lipsă de coerență narativă.

Ca tematică, romanul se axează pe semnalarea diferențelor enorme dintre buna guvernare și încălcarea cu bună știință a normelor de conducere ale unui stat, sfârșind prin comiterea de abuzuri, falsuri și umplând temnițele cu încătușați fără vină. Discursul său critic are înfățișarea unui ton acuzator, la adresa unor clase și categorii dominante, care, pe criterii de nobilitate, ignoră respectul și devoțiunea pentru cei mulți, mânuind banul și aparatul administrativ în folos propriu , transformând justiția într-o unealtă „de supliciu și persecuțiune”, spre a „destrucționa legile și a asasina inocenta lor viață”. El își asumă cu bună știință acest rol de „defensor”al celor asupriți pe nedrept, a „vasalilor”, cum le spune el în mai multe rânduri, propunând monarhului să opereze o reformă cu adevărat necesară, care să aducă cârmuirea sa la nivelul statelor civilizate, înlăturînd practicile de aservire. De aceea, el numește aceste domnii arbitrare, de tip „satanic” sau de „subterană”, făcând un amplu rechizitoriu camarilei din jurul monarhului, care, cu bună știință, se opune progresului, ducând la împilarea poporului și la nemulțumiri sociale vizibile. E vorba de reinstaurarea, după înăbușirea revoluției de la 1848 în Principate, a așa-ziselor domnii autohtone, ieșite din Convenția de la Balta Liman, de vreme ce el face aluzia străvezie la „Balta… Mare”, iar în epistola către cenzor, se plânge direct de intruziunea lui Barbu Știrbei în treburile cenzurii. În urma hotărârilor Convenției amintite, tronul Țării Românești e ocupat de principele Barbu Știrbei în Țara Românească și de Grigore Al. Ghica în Moldova, cărora li s-a încredințat de către puterile protectoare obligația de a face reforme, lucru pe care domnii respectivi nu-l iau în serios, ba, dimpotrivă, stârnesc multe nemulțumiri și procese de tot felul.

Personajul principal al romanului e un tânăr justițiabil pe nume Constant, care își asumă rolul de observator al al stărilor politice și sociale ale timpului său, în care țara a ajuns pe mâna dracilor, în frunte cu Lucifer, determinând scoaterea ei de sub legile civilizației și instituind un fel de zonă „subterană”, guvernată de domnia bunului plac, a încălcării legilor și reintroducerea „vasalității”. Monarhul conduce țara cu ajutorul a 12 miniștri, total ineficienți, ignorând orice principiu de normalitate și decență, ceea ce stârnește o nemulțumire generalizată, ceea ce-l determină pe Constant să demaște impostura și prefăcătoria regimului. Dându-se drept „peregrin” și mesager al noului (țara visată de el se va numi Munda-Nuova), el ia contact cu lumea din subterană unde i se încredințează un rol de „inspector”, cu obligația de a raporta lucrurile bune și rele constatate. La întâlnirea cu marele Lucifer, el produce o stare de adevărată perplexitate printre cei prezenți, printr-un discurs nemilos și extrem de critic la adresa greșelilor comise de guvernanți, încât domnul hotărește lichidarea lui fizică prin otrăvire, mai ales că el își luase în serios obligația de a reforma imperiul acesta drăcesc, înlocuindu-l cu „o lume nouă, civilizată, necoruptă și neinteresabilă”, Ca purtător de cuvânt al unor principii de viață și de guvernare de tip democratic, el va încerca să transmită aceste idei conducerii acestui imperiu fetid și anacronic, sfătuind pe monarhul lui să reinstaureze domnia Virtuții și a Dreptății. În această sarcină dificilă este întărit și susținut (dacă nu chiar direcționat) de cuvintele de încurajare ale unei Fantome (devenită mai apoi personaj real sub numele de Rosamunda), care îl vizitează periodic și care se dovedește a nu fi alta, decât fata care i-a dat întâlnire în țară, înainte de a pleca în misiune. În timp ce inspectează subteranele imperiului lui Lucifer, pline cu celule de oameni proscriși, el are șansa de a o descoperi pe Rosamunda, fata viselor lui de tinerețe, într-una din carcerele imunde ala acestei împărății a obscurității și care a și-a sacrificat libertatea pentru a fi eliberat bătrânul său tată, un om din popor cinstit și drept, aflat printre contestatarii regimului. Constant procedează la eliberarea Rosamundei, dar și a altor „vasali” închiși pe nedrept, tratați dicreționar și ajunși într-o situație de tot deplorabilă. Ajutat de tatăl fetei, bătrânul Turino, care cunoștea întreaga rețea de încrengheturi ale nedreptății, el pune la cale plecarea lor cât mai curând posibil din această țară a plângerii. Nu înainte de a avea loc confruntarea definitivă cu Lucifer și cu acoliții lui, când are prilejul să pledeze pentru instaurarea legilor dreptății și omeniei, și condamnarea celor vinovați, oferind dovezi palpabile pentru demascarea matrapazlâcurilor comise de către fiecare dintre cei de față. Faptul nemaiauzit și nemaivăzut până atunci, nu poate fi tolerat, chiar dacă pe față monahul îl menține în funcție, ba îl și ridică pe cale ierarhică. În realitate, potentatul pune la cale lichidarea în secret a acestui inoportun „inspector” și critic pe față al regimului său, dând însărcinare ministrului afacerilor dinlăuntru să-l otrăvească la banchetul care urma să aibă loc peste puțin timp. Zâna lui bună, Rosamunda, îl avertizează asupra pericolului iminent în care se va afla, și-i oferă și soluția salvatoare. Urmându-i întocmai sfatul, Constant scapă cu fața curată, putând trece la organizarea evadării lor din acest loc primejdios, situația sa va fi din ce în ce mai critică, așa cum rezultă din confesiunea făcută : „Disperat de descurajarea monarcului, care dezaprobă opiniunile mele, d-a institua reforme solide și bazate pe sânta virtute a lumei noastre civilizate, disperat că-mi detesem secretul pe față, calculul raționabil care ar fi mutat pentru un inteligibil să fie o profitațiune ce ar fi meritat gratitudinea, disperat că eram inspectorul acelui minister conjurat de infamii, ce conducea popolul drac la obscuritate mai mare decât a lui ereditară ; disperat că putea în urma unei relațiuni care demunstra esplicit în sensul inocenței cu care vorbesc oamenii din lumea mea, să fi venit o catastrofă formidabilă și o conspirațiune ce ar fi pus termin zilelor mele, încercai oarecum a avea o închietudine de mine și învocai sânta virtute supliciului meu. Vai ! creaturei care are cutezanța să spuie Moralul și să propage Virtutea în lumea subterană!”

Urmărit cu duplicitate de Lucifer, Constant joacă cu ingenuitate scena inocenței, iar, în lipsa unor dovezi palpabile, tânărul e menținut deocamdată în postura de aliat, dar misiunea sa se apropie de final. El are deja toate dovezile că statul „diavolesc” sau „satanic”, încalcă cu premeditare toate înțelegerile internaționale pe baza cărora funcționează, rugând-o pe Rosamunda să subtilizeze cele două documente ce-i vor servi ca probe de denunțare a sacrilegiilor acestuia. De altfel, părerile sale despre ilegalitățile și abuzurile regimului vor forma, obiectul luării de poziție a „raportului” pe care i-l aduce la cunoștință monarhului absolut. Devoalarea sacrilegiilor acestuia, este făcută printr-un discurs curajos și deschis, pe care-l rosteșe de față cu toți, nu înainte de a avea loc un examen de conștiință în care se întreabă: „Sunt un ministru al său? Dar cine poate fi el să aibă un coleg ca mine în statul său satanic, unde obscuritatea-și are rezidența? Și care e forța dracului asupra omului, decât voirea omului ce depinde de la sine, a aproba și a opera ori nu pentru prosperitatea sa?” Refuzând să colaboreze cu acest „sistem”, corupt, tânărul Constant pune în fața spoliatorilor o oglindă cât se poate de veridică a modului în care se peterec lucrurile într-un stat civilizat, îndemnând la respectul legilor: „Acolo, în statele lumei mele, incordialitate, carcere, catene, impozițiuni injuste, trădări, corupțiuni, lașități, procese juridice și petiționari, nu sunt ; în fine, este lumea universală, un pământ ocupat de niște creature care merită stima și respectul destinat pentru inteligență. Guvernatorii sunt părinții națiunilor și miniștri, ca oameni justi, morali, vituoși, sunt puși în focțiune numai pentru o formulă a cura de venitele statelor și să conducă vela generalului vasal, ca să nu fie expus la naufragiu. Nimeni nu poate murmura naintea unor legi atât de sagace, care dirige fiitorul succesorilor lor.”

Prin contrast, tirania și practica incorectă au devenit aici forme ale terorismului de stat, greu de tolerat, pe care el le demască cu indignare : „ De ce dar se toleră de Majestate Voastră ca d-nii miniștri să se ocupe de corupțiuni și fapte imorale? De ce legile nu sunt modificate în conformitate cu cele din lumea mea? Care sunt misiunile acestor miniștri, dacă prin cabale secrete infortun viața vasalilor ignoranți? Ca să rezulte mii de petițiuni și procese, cu care să se mărească avutele domnului Hortun? El e ministrul justiției?! Pentru ce dirige jurisprudența în numele nenumeravilelor tarife, puse pe la instanțiuni? Este o ruină totală, Majestate, care va aduce insurecțiunea fidelilor vasali. Revoltă înfocată. Care sunt rezervele domnului Frekeru? El e ministrul de finanție? De ce profită din procentele rezultate din tezaurul public? Care sunt ezactele ezaminațiuni ale domnului Himur, ca control, dacă strânsa amiciție jurată în ministeriul complet, rezultă tăcerea și rapoarte false la zilele de deliberațiune? Care sunt umanele fapte ale domnului Hai-Hai, ca ministrul instrucțiunilor publice, dacă colosala sumă anuală o împarte pe la personage complice în arbitrele lui sacrilege ? Ș-apoi poate-se oare spera un fruct sapient din junii academiilor științifice care studiu subt încurajarea dumnealui? Care e diplomatica domnului Suhe ca ministru celor esterioare, dacă nu ține un raport mai leal și elocuționar cu ambasadele lumei mele? Foncțiunea sa e o delicateță care-i cere să profite de ea. și ca să poată fi stimat de consiliile unei bune dipomațiuni sunt oare durabile manierele lui grosiere? Care e administrațiunea interioară a domnului Moha, dacă prefecții districtelor cooper cu subalternii din cantoane, a pune în o situațiune de disperare actuala pozițiune oribilă a milioane de tributari? Ce sunt acele caractere care conspir a spolia și ucide existența minorilor publici? Care e granța statului de nu oștenii disciplinați? poi de unde vine regula să fie ei asupriți ca să respinză fiecare sergent câte două pecunii din salariul lunar, pentru scopul injust ca să susție pozițiunea grandioasă a ministrului lor? Acest primor, ministrul de rezbel, să esercite un nesuferibil ezemplu!!! De la epoleta mică până la cea mare, murmură… Ce va rezulta? Nu știu! Cine garantă progresul comerciului unui stat și defensorul invaziunilor lui plutinde, de nu marina? Pentru care scop Domnul Jun-Juru, ca ministru al ei, se speculă cu salariurile subordinaților săi? Care le e nutrimentul de nu accipipitrinele din insula Furga? Ah ! ce defect mizerabil! Domnul Brinto e ministrul ospitalității? A !!! Nu e o indecință ce nu se poate espia, frumoasele drepturi care espropie rațiunea de ornamentele ei, Virtutea de tiara ei și renumele monarcului, aplicându-se ospitalitatea la spolia tesaurul statului, fără a se vedea ici o măsură ospitavilă? Și care crimă poate fi mai mare decât aceea d-a se lua pucinul ce guvernele decid pentru creaturele suferinde de inspectorii căror li s-au confiat această sublimă misiune? O !!! Domnul Fingo e ministrul sanitar? Asta e una din cele mai serioase sarcini care garantă destinul populațiunei. Ei bine! Care sunt instrucțiunile ce vor să fie respectate, când ele permit pe voiagiorii ce vor să intre în statul acesta, circomvecinii, acei provinciali carii sunt tributarii domnului Juru, a călca prin violare ordinile ce privesc la utilitățile sanitare, primind un sever ordin rezultat din diliberațiunea generală? Nu e oare d. Fingo cauza unor interese pecuniare, care permit libera lor intrare fără prudență? O maladie contagioasă va ruina statul! Va despopula…Domnul Friblussi, ministrul ezecutiv al sentenților condamnărilor la eșafod, s-a convins el oare că rolul principal al unui ministru penal e-n o relațiune cu acela al jurisprudenței, care rol ca să-l joace personagiul cărui legile l-a confiat de unde vine ca să ia uzure mari de la încriminat și să ezecute sentența pe un nume fără macule crime? ”

Dezvăluirea matrapazlâcurilor făcute de miniștrii lui Lucifer continuă în același stil , fiecăruia din cei 12 reprezentanți ai răului, punându-i-se la răboj o serie de nereguli, tehnici de evaziune, încălcări ale moralei, furtișaguri, spolieri. Toți sunt needemni de funcția ocupată și toți trișează, fură, comit ilegalități. Autorul nostru le cunoaște foarte bine metodele, le disecă mobilurile, le pune la zid faptele. Domniile autohtone pe baza înțelegerilor de la Balta Liman reprezintă din punct de vedere istoric, un șir de fapte condamnabile, bine cunoscute de autor, de parcă ar fi lucrat el însuși alături de cabinetele respective. „Vizionarismul” lui constă în demascarea fără scrupule a acestor „cazuri” de incompetență crasă, sau de încălcare a normelor de conduită umană și profesională. Clasa politică este putredă și merită a fi supusă tirului său necruțător de critici acerbe. Deținuții aflați în închisorile lor suferă un tratament barbar și inuman, și, deși nu au fost judecați, sunt trecuți în categoria de „culpabili”, iar fraza de dezvăluire a situației este următoarea: „Ce deformitate e aceea d-a se suplicia comunicațiunea d-a vizita consângii arestați, care n-ar fi de aceeași natură cu el? Cine poate lua viața altuia, dacă nu i s-a dat în nici o promisiune legitimă unu prilej destructiv semenilor săi?”

La finalul acestui discurs vindicativ, autorul își dă seama că nu va izbuti, intenția sa de a „reforma” statul lui Lucifer este iluzorie, deoarece punctul de vedere al monarhului este unul profund conservator, absolutist, învechit, el socotind că orice schimbare în acest sector ar duce la anarhie socială și la război civil între clase. E o concluzie deosebit de tristă pe care o înregistrează cu amărăciune tânărul nostru, care își vede astfel misiunea eșuată, concluzionând : „La noi este o crimă inespiabilă când s-ar raporta de emisarii mei că practică un vasal virtutea. Ce este oare virtutea, acest infam nume, care m-a detronat din imperiul meu celest? Să moară virtutea! Glorie imperatorului crudel, carii ucide Veritatea și Moralul ! Ezistă dominiul lui Lucifer ! Onoare sceptrului de fier! ”

Concluzia la care a ajuns e una tristă, și sentimentul său e că se luptă cu morile de vânt. Răul este înrădăcinat atât de adânc în structura socială, încât nu poate fi eradicat fără o luptă în care să fie mobilizati toți factorii de progres ai societății, inclusiv sătenii, care reprezintă o clasă progresistă și curată. Între acești aliați, el enumeră pe intelectualii cinstiți, gen Turino, pe oamenii bisericii sau pe sătenii împilați. E nevoie de școală și de acțiuni concrete, prin care să se redea omului valorile sale eterne, în care scop face apologia respectului pentru libertățile individuale și colective ale acestuia: „Omul, sânt acest nume, misionar al tău în o lume ca aceea ce mă produse, omul, creatură prudentă, inspirat de legi mistere, protejat de creațiune, de ce nu poate stabili legi cristiane și-n lumea dracilor? De ce nu poate, c-un curagiu absolut, abandonând propriul său egoism, să realege templul divinității supuind legile diabolice la ale lui, sântelor legi?” Omul în care crede e „omul luminii”, al celui care trebuie să se simtă dator să învingă obscuritatea, „care e moartea lui și a lumii sale morale”. Iată-l, așadar, pe eroul nostru pus în fața acestei dileme, privitor la calea ce trebuie urmată, căutând să identifice posibile soluții de viitor. El trece printr-o acută criză de identitate, se lamentează și se vaietă ca orice erou romantic aflat în dilemă. În cele din urmă capitolul Balta Moartă va încerca să transforme lamentația într-o adevărată tiradă privind libertățile moderne și a rolului lor salutar. O va lua de departe, de la Columb și Lumea Nouă pe care acesta a instituit-o, despre care o vorbește ca despre o țară a libertății și a progresului : „Iată o lume nouă, unde diabolii concură cu oamenii intelectuali !” Prin urmare cei dintâi aliați ai săi ar trebui căutați în rândul intelectualilor cinstiți, liber cugetători, cu gândirea trează, care ar putea înlocui pe „consilierii perfizi” ai statului obscurității spre a-l conduce spre alte orizonturi decât cele ale absolutismului, spre a înlătura sclavia celor de acolo. Monahul care nu respectă cetățenii pe care-i guvernează se face vinovat de practică abuzivă, condamnabilă. De aceea, el va face mereu trimiteri și comparații cu statele civilizate și va milita pentru desființarea statului din subterană și al domniei dracilor. Relele dominante, precum corupția, injustiția, imoralitatea, minciuna, nu produc decât „monștri” sociali, favorizați de capul răutăților, „protectorul minciunii și al ignoranței”, Lucifer, cel care ține oamenii încarcerați, și-i transformă în simpli vasali. Eliberând oamenii din închisorile dracilor, punându-i la zid pe miniștrii mincinoși, simple instrumente ale unui regim politic de spoliere, Constant își ia în serios misiunea de reformator social, aducând pe continentul european cât mai mulți din acești năpăstuiți și aspirând să respire din nou aerul libertății și să ajungă cât mai repede în „sanctuarul patriei”. Imbarcat pe bastimentul „Concordia”, împreună cu Rosamunda și Turino, cu viitorul doge al Veneției, și bucurându-se de prietenia căpitanului vasului, el va reintra din nou în circuitul firesc al lumii civilizate, făcând cel dintâi popas în țara prietenă, Italia, și, după traversarea Mării Indiei, a Madagascarului, Capului Bunei Speranțe, insulei Sf. Elena, a Canarelor, Gibraltarului, ei ajung, în sfârșit, la Veneția, unde are loc un prim act de dreptate, reînscăunarea lui Vitali Miheli în poziția de doge. Nici Roma eternă nu e ocolită, căci acolo dorește Turino să rămână, bastimentul ducându-i mai departe până în Marea Neagră, cu destinația finală Galați. De aici va ajunge curând și în capitală, reîmplantarea în solul natal prilejuindu-i unele meditații cu caracter filosofic și fantezist, care vor ilustra acea dimensiune a mărturisirilor sale romanești, menite să evedențieze latura „ipocondrică” a caracterului său. Evadările din spațiul real sunt legate și de pierderea visului său amoros legat de Rosamunda, care îl părăsește, spre a deveni din nou o făptură „ideală”, ceea ce-i prilejuiește o amară Lamentațiune. Sunt evocate evenimente din viața sa, dar și din aceea a lumii civilizate care a traversat un „secol de calamități și de desgust”, sperând ca „hârcele tiranilor și despoților să fie sfărâmate”, spre a-și găsi locul într-un cimitir al trecutului. Aici, pe malurile Euxinului, evocă, oarecum contrariat, dispozițiile „canonului de la Kara-Kerman”, spre a se reface moral și spiritual în locul mirific jinduit, „selva de la Băneasa” și grădina de la Merii-Nanii. Numai aici se simte omul întreg și ingenuu de odinioară, mângâiat de blândețea zefirului și înconjurat de mirosul dulce al florilor de mai, trăind bucuria întâlnirii cu pământul natal, de „supt cerul acela d-unde vine roua care dă jovialitate vegetațiunilor, custozi ai selbelor și colnicelor”, loc de amor al juneții și de întâlnire cu amicii de odinioară, confrați sinceri de gândire și acțiune. Deși se considera pe sine un solitar („viam ca solitarii carii vor să studie vanitățile umane”), calitatea de „om de stat” îl scoate din postura omului meditativ („pensativ”, cum își spune el), obligându-l la atitudine. Starea de mizantropie, „ce pune în o mare criză pe cel căzut în cursa ei”, încât „nu cunoșteam dacă eu eram în lume, ori umbra mea”, e depășită printr-o aderență dorită la opera de slujire a idealului uman, care-și „fondase o lume, o societate și o școală”, întemeiată pe principiile doctrinei creștine. Principiul de bază al acesteia este iubirea aproapelui, având în vedere concordia universală, rezumată în concepția : „Dacă toți sunt pe unul, el cată să fie pentru toți”. În opera de slujire a scopurilor nobile ale omului, el inistă și asupra roului femeii în atingerea acestui obiectiv, dar nu neglijează nici rolul intelectualului înaintat, reprezentat de „poet” și „filosof”, a căror acțiune comună ar putea duce la rezultate dintre cele mai fericite : „Ah ! Femeie și Poet, în brațele voastre sper reazemul prezentului, ce plânge după lumina fiitoare a zilei pompoase!” Lupta pe care o concepe antrenează nu numai lumea terestră, ci și toate planetele, acestea putând avea un rol hotârâtor în viața oamenilor. Va urma o conversație cu toate aceste planete, începând cu Saturn, punându-le întrebări punctuale: „Saturn, pentru ce nu le ordoni să execute vocațiunea Femeii, a Poetului și a Filosofului? Jupiter să trăznească contagiul ce duce lumea la infortună; Pluton să uciză tirania și voința arbitră a despotului Lucifer; Neptun să confunde discordia în abisul infinit al oceanelor; și atuncea Dumnezeu mizericord ar protesta contra lumei care e rivala celei anticriste? Inspire Femeia și cânte Poetul ! Scoale-se din sepulcre Omer, Virgilu, Esiod, Dante, Tasso, Viron, Linus, Ovid, Orfeu etc. și cheme pa Flora să puie ghirlandele ei pe stofele lor divine !” E apoteoza ultimă pe care o visează ca un semn de concordie universală, de glorie umană, prin intrarea lumii într-o nouă fază de înfrățire sub semnul Virtuții, lume pe care o prevestește asemeni unui „năier rătăcit pe un ocean fără limite, cu un port fără far și o mică barcă fără velă și matelot”. Îndeamnă Grația să-l întovărășească, iar pe poet să cânte spre a alina „suferințele și dezolațiunea oricăruia ce crede și pune speranța în zeul tău.”

Dacă ar fi să catalogăm acest roman, ce aparține fazei copilăriei romanului românesc, l-am putea considera ca fiind primul roman politic din perioada modernă a literaturii noastre. El a fost scris, așa cum reiese din conținutul lui, cu intenția de a dezvălui și demasca multe din neajunsurile societății românești din timpul Convenției de la Balta Liman, când s-au făcut multe abuzuri și multe procese, lumea fiind în general nemulțumită de guvernările de tip „satanic” ale acestora. Se pare că autorul le cunoștea bine, poate chiar din interior, și nu era dispus a le tolera. Protestul lui real și deschis împotriva acestor excrescențe politice greu de acceptat se traduce prin acest tip de ieșire publică, îmbrăcată în haina fabulei, a fanteziei, și a imaginarului. În acest fel se vede cum literatura poate contribui la asanarea moravurilor, iar Critica e căutată pentru a-și îndeplini menirea ( spunând-o deschis într-o notă de subsol: „sunt două soiuri de critice: una care blamă și alta care corege”). De aceea, la sfârșitul inversigațiilor sale de tip social-politic, el își pune credința în puterea umanității de a învinge și a se scutura de jugul ignoranței, obscurității și al nedreptății. Ca tare, el concepe sfârșitul romanului în concordanță cu înflorirea și victoria naturii asupra înghețului și iernii, care părăsesc scena învinse. În timp ce în natură se instaurează primăvara, când întreg arboretul înverzește, iar rândunele revin la cuiburile lor, se produce și mult visata schimbare pe care visul său vizionar vrea s-o prevestească : „sventurata umanitate scutură cu dispreț despotul jug al iernei abominabile ca să felicite cu noi urațiuni de o prosperitate fortunată (…) și să producă fii noi, fii ai Moralului și ai Virtuții (…) Acea zi mare, acea epocă care pare că vine să propage concordia în fii lumei…”

Iată, așadar, în ce constă „vizionarismul” scriitorului și cum reușește el să scape de faza „ipocondrică” a vieții sale. Demonstrația este destul de bine făcută, dar materialul de umplutură și scenele parazitare, plătind un greu tribut schemei romanelor de senzație, încarcă cu prea multe detalii și amănunte inutile acțiunea, izolând-o de realitate într-un spațiu excesiv de septic și convențional, ceea ce osifică până la urmă sistemul de comunicare al realului. Cu toate aceste naivități și imperfecțiuni, socotim romanul ca un moment important de reacție a societății românești la imperfecțiunile social-politice ale vremii, o formă de protest în care genul romanesc se implică cu oarecare legeritate. Ar putea fi judecat ca o asumare personală a unui diferend cu regimul Știrbei un fel de răfuială personală, o diatribă pe cont propriu, îmbrăcată în haina unei alegorii ceva mai complicate. Materia celor 254 de pagini ale sale, el o distribuie în XXIII de capitole, urmărind, așa cum se poate vedea, o schemă preluată din romanele de senzație ale vremii, prevăzând situații de suspans și evaziune în imaginar, și chiar unele bulversante (scena otrăvirii). Romanul dispune de mai multe dedicații și de mai multe epistole lămuritoare, prin care dorește să dea cât mai multă autenticitate relatării, inclusiv cea intitulată Epistola către d. cenzor al statului, dl Lorenti, prin care dorește să explice, de ce romanul terminat în 1854, va fi împiedecat doi ani de la tipărire. Totodată pe baza, datărilor sale din josul paginii, se poate stabili cu precizie cronologia redactării lui. Romanul beneficiază, după stilul clasic al lui Dumas-fils, pe care îi invocă, de un Prolog și de două epistole de încheiere, una către D-na Elena U , și alta, Epistolă amicului meu ***, cu rol de a-l cupla mai puternic la realitățile evocate. Nu e total lipsit de interes să oferim aici și titlurile capitolelor în ordinea succcesiunii lor: I. Vergina, II Fatalitatea, III Visul, IV Suteranul, V.Invitațiunea, VI. Audiența, VII. Consiliul, VIII. Fantoma, IX. Pandemoniul, X. Deciziunea, XI. Relațiunea, XI. Invocațiunea, XIII Balta-Moartă, XIV. Carcera B*** M***, XV. Confesiunea, XVI. Declarațiunea, XVII Respunsul, XVIII. Conspirațiunea, XIX. Benchetul, XX. Departul, XXI. Secretul. XXII. Lamentațiunea; XXIII. Concluziune.

Construcția romanescă la care apelează C. I. Roman e una a romanului de senzație, asezonată și cu o intrigă amoroasă, de nelipsit în această fază a scrisului narativ. Dincolo de bizareria relației Constant-Rosamunda, care vrea să acorde romanului și o trimitere spre zona irealului, ceea ce frapează la această scriere este puțina lui aderență la faptele și trăirile imediate ale personajelor, evitarea preconcepută a detaliilor de atmosferă și de climat al vieții diurne, păstrarea lui prea apăsată în zona unei scheme epice preconepute. Lipsesc cu desăvârșire descrierile de natură, impresiile privind elemente de decor și peisaj, notațiile și observațiile vieții de fiecare zi, totul fiind deturnat în favoarea unei viziuni artificial construite, și a unui limbaj sufocat de neologisme teribiliste. Totul se consumă mai degrabă în zona conflictelor și a confruntărilor de limbaj, și mai puțin într-un plan al realității imediate. Totuși notăm ca un element pozitiv, aducerea în discuție, măcar sub raport teoretic, a problemei țărănești, prezența „ săteanului” român, făcând parte din programul său de ameliorare a vieții celor oropsiți. Iată un asemenea pasaj, în care discursul său se adresează acestei categorii: „ tributari și săteni generoși ! nu sunteți voi care menajați agricultura și cu simplul aratu întoarceți arătăturile pe suprafața globului! Pentru ce vă spectăm cu ironie și aroganță? De ce a voastră prezență e întolerată în paradisul creat de noi?” Răspunsul vine imediat: „Pentru că sunt simpli în moravurile lor și neatacate de corupțiunea ce domină în cetățile unde civilizațiunea se plimbă în faetonul domnului Viciu?” Sătenii și tributarii, se spune mai departe, trebuie să fie socotiți „corpul operativ, ce fundează viața unei națiuni”.

Au trecut, iată, la 162 de ani de la apariția romanului lui C.I.Roman, și apariția lui a fost total oculatată în epocă. La fel, posteritatea a fost ingrată cu destinul său literar, deși autorul era conștient că scrierea sa aparține literaturii, chiar dacă ea e numită o simplă „jucărea”. Într-o notă de subsol găsim această confesiune: „Domnii mei lectori, romanul acesta să se prenumere între cele literare, fiind el scris în momente mai critice, decât acelea din zilele demunistrate. Când luai pana în mână să fac această jucărie. Eu nu puteam strecura în gigantul meu stomac nici gloriosul lichid (luat de justiția modernă), existând mai mult cu aerul unei mici camere, ce nu văzuse venturațiue de opt luni. M-am luptat cu natura mea numai ca să deviu un autor! Hei! și ce autor! Din aceia, al cărui merit e necunoscut chiar de…Fraze întrerupte și dezordine în toate paginile. Cu toate astea, îl stim (stimez) numai eu, căci avu fortuna să fie înurajat de d. ministru (al) facendelor streine și suprimat d-a fi imprimat, când el era să fie rupt și dat uitării cu timbrul cenzurei”.

În ciuda faptului că apariția i-a fost interzisă și amânată cu doi ani, romanul lui C.I.Roman a văzut lumina tiparului, nu în 1854 când a fost scris și terminat, ci abia în 1856, rămânând până astăzi o scriere bizară și eteroclită, așa cum sunt multe din operele din această etapă de dibuiri și cristalizări. Și totuși , în ciuda diferenței mari de timp, lectura acestei scrieri insolite mi-a dat uneori sentimentul că faptele prezentate de autor nu se deoebesc foarte mult de cele de astăzi, și că lumea politică românească este în bună parte, fatalmente, neschimbată, că un sistem condamnabil, de tip „subteran”, ne-a urmărit în multe faze ale istoriei naționale.