lecturi
Ada D. Cruceanu

Siberiile lui Radu Ulmeanu

Articol publicat în ediția 1-2/2019

Revenind la uneltele prozei, Radu Ulmeanu rămâne, şi cu acest al doilea roman (primul, Chermeza sinucigaşilor, 2009) pe palierele beletristicii „de atitudine”, ale romanului social-politic angajat în luptele cu „monştrii” care ameninţă (latent/ manifest) lumea noastră. Lumea românească, se subînţelege, pe un parcurs istoric de jumătate de veac, din anii ’60 ai trecutului secol, pînă în anii 2016/17 ai noului mileniu, cu vădite similitudini în primele două decenii postbelice. Mitologia răului şi binelui – absolute, ambele, şi… absolut asumate de autor ca paradigmă a existenţei individuale şi colective pe aceste tărâmuri – îşi fixează, de altfel, rădăcinile, strategiile, tehnicile, tacticile în… „obsedantul deceniu”, transferul spre contemporaneitate părând a fi „opera” unor forţe (oculte?, ocultate?) categoric anti- (antiromâneşti, evident), ce se „întrupează”, cu necesitate, în personaje cu „ochi albaştri”, trăind şi acţionând, cu mască sau fără mască, ne încredinţează autorul, printre noi şi doar pentru ele şi pentru păpuşarii care le manevrează şi, nolens-volens, ne determină trecerea-petrecerea prin această viaţă. Fără a macula – este, aceasta, teza romanuluipersonajele „bune”, recte, personajul Vlad („un alter ego al autorului”, subliniază, în generoasa şi preţios documentara/documentata sa prefaţă, Ion Cristofor), în primul şi chiar singurul rând, dacă nu avem în vedere şi personaje secunde (părinţii lui Vlad, spre exemplu), ori „nume” mari ale scriitorilor sau pictorilor epocii, „salvate” chiar şi de (la) bănuiala de a fi fost acaparate de „sistem” de vreme ce trăiesc perioade evidente de restricţii, cum aflăm din biografia lor, oficial cunoscută abia după ’89, repunctată în roman în paralel cu notaţiile despre cei ce, tot nume importante (dar nu şi prezentate ca atare în carte), ar fi fost, de pildă, „încorporaţi pe neaşteptate, ca trupeţi, la o unitate militară a Securităţii din Bucureşti”. Implicit, complici, dacă nu actanţi direcţi ai răului insinuat, mereu şi mereu, atât în geografia primară (rotindu-se în jurul oraşului cu o splendidă „biserică cu lanţuri”, Scutenii lui, „dacă nu natali, atunci de adopţie”) cât şi în cea derivată (spre Cluj, Bucureşti, Iaşi ori Huedin şi Apuseni, iar, către sfârşitul romanului, chiar spre mai vestice părţi ale Europei). O fotografie ori o grafică în alb/negru ar fi echivalentul plastic al romanului, cu toate beneficiile – de precizie documentară aproape – şi riscurile – de schematizare a vieţii/ morţii, acolo unde (şi numai dacă), să zicem, tehnicile celebrului Blow-up nu-şi găsesc aplicabilitate în ipostaza literară a faptului/ personajului vizat.

Pentru „punerea în literatură” a unei astfel de realităţi (căreia prozatorul român, în genere, pare a-i fi, şi astăzi, după atâtea experienţe manifest estetice, chemat să-i fie şi cercetător şi… justiţiar), Radu Ulmeanu mizează, în vremea ultra-realismului, pe (stră)vechi strategii: cele de „regăsire” a unor înscrisuri ascunse, pierdute, uitate ori aruncate în valuri, generînd fie o lectură/ transcriere (mise en abîme) ad litteram a lor, fie rememorări pe seama lor ori comentarii post factum, fără a da însă, în niciuna dintre ipostaze, senzaţia traversării depline a frontierei spre ficţiune/ ficţionalizare, doar arar, spre o descripţie mai atentă la nuanţe („Se trezi din somnul de plumb”, ori, foarte important în registrul psiho-metaforic al textului şi intertextului: „… după ce-şi vor fi terminat treburile cu care veniseră, gospodari cum erau, la oraş, de prin Siberiile lor, fiecare. Siberii, cu toate că iarna nu-şi arătase colţii încă […], dar la fel cu Sibirul des pomenit în anume literaturi pravoslavnice, ţinuturi îndepărtate, claustrate, sugerînd un delir al pustiului, fizic sau sufletesc, după caz” – caz în care, cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat într-un roman actual de atitudine, referinţa renunţă – deplin profitabil literar – la blasfemiata Siberie a deportărilor de secol 20 şi notează/ cauţionează o stare umană oricînd posibilă, toponimul în cauză, oricât de vehiculat, fiind doar unul dintre nenumăratele denominative de folosit în descrierea ei).

Un prim astfel de înscris ar fi jurnalul (acesta, deloc pierdut, ba dimpotrivă, întotdeauna la îndemână), adolescentului veşnic rebel, Vlad, intersectând relatările la prezent (prezentul literar, desigur), bine marcat cu italice şi jucând rolul madlenei proustiene, mai cu seamă în prima parte a romanului (Benedict), aflată sub semnul lui Ben Corlaciu, exilatul, şi al versului său sugerînd inocenţa, claustrarea întru puritate şi nu în ultimul rând, întru auto-devenire/determinare („Doamne, ce tânăr era şi ce frumos îl chema Benedict”). În sine, atingând cotele înalte (gombrowicziene – „Trebuie să-l creez pe Gombrowicz gânditorul, pe Gombrowicz geniul, pe Gombrowicz demonologul cultural şi pe mulţi alţi necesari Gombrowicz…” – scrie polonezul răzvrătit în Jurnalul său, dar şi lui, ca şi personajului Vlad, teama de… cătănie, îi dă dreptul să „profite” de micile/ marile subterfugii doar unora permise în societăţi/ culturi/ ambianţe pe care, altfel, ambii le detestă!) ale conturării unei personalităţi, cu toate tribulaţiile vârstei, dar şi ale epocii, Jurnalul dezvăluie, la un moment dat, episodul literaturii-ca-premoniţie (povestirea Focul) şi ivirea unei vinovăţii-fără-vină la momentul în care moartea chiar „împlineşte” scenariul imaginat şi (tran)scris în Jurnal de tânărul Vlad. Prilej de glosare pe marginea unei reformulări de sine („Începuse să-l obsedeze gândul la moarte […] pentru că îşi trăia ideile, le simţea, asta era, cel puţin, impresia lui.”), în antiteză cu „un cunoscut scriitor” care „vedea idei” şi în consens cu un altul (Thomas Mann, cu celebra sa formulare „adevărata dragoste de viaţă trece prin moarte”), cu o concluzie adolescentină (în sensul dat tot de Gombrowicz acestei vârste) par excellence – „trebuie să cunoşti moartea mai întâi, ca să poţi cunoaşte cu adevărat viaţa, să te poţi bucura de ea, de splendorile ei. Şi începu, fără să vrea, să-şi trăiască moartea”. Or, între chemarea morţii, teama de un generic „voi”, între adoraţie şi blestem, eroul „trăieşte” despărţirea de Dumnezeu („sau măcar de aspiraţia către el”) şi ajunge să nu mai creadă „nici în personajul care era el însuşi”. Un „personaj” altfel umblat, încă din primul an de facultate (apoi, în toţi anii preumblărilor prin studenţie), prin varii medii intelectuale, remarcat, la cei 17-18 ani ai săi, pentru poezia pe care o scrie („Sunt căpietoare poeziile! – este concluzia lui Ion Gheorghe, „şeful secţiei de poezie” a Luceafărului – cum, conştiincios, presupunem că a notat tînărul evenimentul în „veşnicul lui caiet studenţesc” şi, tot conştiincios, autorul a reprodus cuvintele cu pricina într-un moment în care un oarecare redactor şef de revistă post ’89 îl provoacă la rememorarea „poetului coleg şi amic Gheorghe Pituţ”), mişcându-se firesc printre literaţi consacraţi sau în devenire, scăpat definitiv de pericolul cătăniei („în schimbul unui plic cu 500 de lei”, dar şi riscând, după falsa operaţie, o adevărată şi fără anestezie intervenţie), aflat însă, de-acum, în decembrie ’67, la cumpăna „labişiană” a (vârstei) morţii. Care moarte, prin sinucidere, nu mai are loc, pentru că în trenul destinului, culoarul era „barat de două femei stând de vorbă” şi – cum altfel? –, „una, de parcă l-ar fi auzit sau simţit, se întoarse şi-l privi cu întreaga lumină şi senitătate a unor ochi albaştri”. Deus ex machina (în varianta lui Vlad): „Era fata din prozele lui”.

Adolescenţa se încheie aşadar fericit, vârstele ulterioare păstrând însă, neafectat, reperul răzvrătirii, al consemnării de sine ca purtător al valorilor morale şi, nu în ultimul rând, al celor estetice, prin „mecanismul” constructului literar, (quasi)simultan à rebours şi „up-to-date”. De acum (partea a doua a cărţii, Răsărit şi apus), rolul manuscrisului regăsit îl va juca DUI-ul, acel „jurnal” în care alţii au notat şi, uneori, comentat viaţa inocentului Vlad. Inocent cu din ce în ce mai vădite succese poetice şi oarecum aşezându-se la casa lui, după ce va fi descoperit (şi) antidotul la „fatalitatea mioritică”, undeva, într-o aglomeraţie în care îi este dat să-şi (re)întâlnească anii de studenţie, printr-un coleg „nu numai de facultate, ci şi de repetate exmatriculări, din aceleaşi cauze absurde, din aceeaşi râcă a unui decan […]”, de la cursurile căruia chiuliseră amândoi „cu opţiunea clară spre literatura adevărată şi în special cea a marelui său duşman, poetul şi filozoful Lucian Blaga, «reacţionarul», cum îl calificase decanul…” Odată fixat profilul colegului (şi reenunţat profilul propriu), Vlad poate reconsidera „fatalitatea”: „Iar Olga, dând mâna cu el, îl privi deloc resemnată sau gravă, parcă ar fi aşteptat tocmai această ocazie pentru a-l vedea în sfârşit, a-l cunoaşte, fiind evident că lucrul trebuia să se întâmple cu o fatalitate mai mult sau mai puţin mioritică”, revărsând-o exclusiv asupra mizeriei „acestei lumi la care vor renunţa abia mai târziu, când fructele se vor fi rumenit, copt îndeajuns – ale relaţiei lor care, pentru ea, Olga, nu putea fi, se vedea limpede, altfel decât definitivă”. Un coup de foudre ce reordonează, într-un timp ambiguu („Acum, când îşi trecea în revistă […] impresiile parcă din altă viaţă, de la vârsta de 22 de ani”), parcursul existenţial al „trăirii morţii”, prefaţând însă parcursul spiritual al acestei „trăiri”: capitolul final al cărţii – experienţa yogină, extazul dat de aceasta şi redescoperirea lui Dumneazeu, secvenţă romanescă menită, în fapt, să consacre o pagină de meditaţie, mult anterioară, din însemnările personajului în 1967, asupra „dramei cunoaşterii”; natural, însemnarea respectivă este comentată de Vlad şi ea vizează şi „Antenele lui, oglinzile acelea hulpave, ca de telescop, de care se vorbise în prezentarea pe care i-o făcuse cu un an înainte Contemporanul”, astfel încît să înţelegem că poezia sa, publicată, iată, în vremuri „tovărăşeşti”, traduce o disponibilitate filozofică înainte de toate, atingând chiar nuanţele fizicii cuantice atunci când aceasta abia se năştea. Inocentul Vlad este însă şi un personaj bine informat şi, deopotrivă, subtil povestitor a ceva ce se pregătea la un moment dat, probabil de către sforarii de departe şi se „răspândea” prin alţii, de aproape, aşa cum vom afla dintr-o confesiune (şi ea găsită poate, pe undeva, prin nişte arhive numite CNSAS) a unuia dintre purtătorii de „ochi albaştri” (o „ea”): „Îl auzeam pe Dorel raportând (mai întâi mie, personal) că Vlad povesteşte, prin cercurile lui de încredere, prevestirea unor călugăriţe că mândrul şi, de ce să n-o spun acum, cam senilul Cârmaci va muri chiar în ziua de Crăciun…” Purtătorilor de ochi albaştri, autorul – sau doar personajul Vlad, într-o lectură de peste ani, dedicată „artei scrisului” – le rezervă pagini nenumărate, între care şi cele de confesiune/ aventură/ dialog a doi dintre ei, trăindu-şi şi mărturisind aproape cu voluptate grotescul propriu şi cel al lumii în care joacă (doar joacă) rolul destinului, al creatorilor de „trădători”, dar şi al „vânătorilor vânaţi”, insinuându-se pretutindeni şi garantând, în lecturile prezentului, o curiozitate firească a cititorului: cine, cum, când a gândit şi „instrumentat” un decembrie de istorie nouă, cine, cum şi unde s-a infiltrat şi după acel decembrie şi, mai cu seamă, dacă mai sunt „cei de ieri”, reciclaţi, printre cei de azi. „Mâna” scriitorului pune în pagină cu toate datele verosimilului, şi tot prin intermediul unui înscris întâmplător (sau nu?) citit de Vlad într-o noapte a „ielelor” aproape, o terifiantă poveste de incest şi crimă, petrecută undeva, în Apusenii prin care trece personajul în aventura sa de dascăl, consacrând o „siberie” (a protagoniştilor poveştii) pentru care nu există „raţiuni” ante- sau post-decembriste, dar pot apărea – şi ele apar – „raţiuni” ale veşnicului rău întru asigurarea (prin şantaj) „colaboratorilor” şi plasarea lor în preajma personajului „Poetul” („acesta fusese şi titlul d.u.i.-ului ce-l privea, semn că Instituţia îl aprecia ca atare, printre cei mulţi din Scuteni ce se împopoţonau aiurea cu această titulatură”). Tot „mâna” scriitorului traversează şi notează, uneori cu umor, alteori cu ironie şi amărăciune, „aventura” înspre Occident, în căutarea unei tipografii performante (second hand, desigur, nici banii românilor, nici „bunăvoinţa” vesticilor neîngăduind altceva!), capitol de iertare aproape a fostului partener de afaceri, suspectat încă de pe atunci („Singurul lucru încă neclar pentru Vlad era dacă o face doar din teamă, sau/ şi în urma unor indicaţii venite printr-o filieră obscură, cu toate că amicul se jurase în nenumărate rânduri că o rupsese pentru totdeauna cu Serviciile.”), în urmă cu vreo două decenii, poveste adusă la lumină (cum altfel?) doar când întunericul definitiv vine să cadă peste respectivul partener de afaceri şi călătorie, personajul Mircea: „Către sfârşitul slujbei […] se auzi un huruit de motor şi scrâşnetele din toate încheieturile şubrede ale căruciorului […] vehicul rudimentar ce parcase în spatele lor, pentru a prelua sicriul cu trupul inert dinăuntru” – secvenţa „madleniană”, plasată în finalul capitolului, venind nu doar să declanşeze amintirea buclucaşei maşini din călătoria spre Vest, ci, mai ales, să oficieze trecerea spre reîntâlnirea cu Vlad cel de altădată, căutător al luminii. O reîntâlnire-cheie în stratul de fond al romanului (mai puţin comentată), faţă de care evenimentele cotidiene ori rememorate ca aparţinând vieţii „faptice” îşi pierd semnificaţia şi gravitatea – nu şi conturul lor de puzzle documentar, desigur.

O carte asupra căreia autorul a lucrat cu din ce în ce mai rafinate instrumente şi substanţe de developat şi procesat imagini, de la un nivel primar, al faptelor, la cel nevăzut, măsurat în cuante, al corpului astral, obligat să se revadă „multiplicându-se în ecouri, în zeci de trupuri astrale, de asemenea ale lui” („un Gombrowicz… şi mulţi alţi necesari Gombrowicz”…). O declaraţie fără echivoc, în subtextul acestei „regăsiri”, aparţinând scriitorului – şi doar lui, fireşte, în strategiile textuale –, pentru care toate personajele „fac parte din sine”.

Radu Ulmeanu, Siberii, Roman, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2017 /Prefaţa: Ion Cristofor: Un fabulos roman autobiografic/.