La fel ca-n filmele cu James Bond, se impune, dintru început, o precizare: Grigorescu, Ion Grigorescu. Deci, nu Nicolae, deși va fi vorba și despre acesta, în treacăt, atunci când vom vorbi despre „ramele Grigorescu”. Deci, avem așa: o provocatoare expoziție la Galeriile KARO din Bacău. Omul entuziast până aproape de o inconștiență frumoasă Constantin Ținteanu (galerie, casă, colecții, rarități, arheologie culturală, albume splendide, cărți etc.) și, nu în ultimul rând, un slujitor al artei, în general (nu se poate fixa niciunde, e și sculptor, și „obiectualist” imaginativ, și curator, și deschizător inventiv de drumuri expoziționale, și proprietar de galerie, cum spuneam și, amănunt deloc de neluat în seamă, prieten al Grupului PROLOG) a inițiat o sintagmă devenită deja cunoscută în lumea artelor din România. Cabinetul de curiozități (așa se numește ciclul său ce promovează și expune lucrări și obiecte inedite, originale, dacă nu chiar bizare!) a adus acum în galeria KARO o expoziție intitulată Podul lui Ion Grigorescu.
E – ca întotdeauna la oamenii inteligenți – o ambivalență aici. Podul lui Ion Grigorescu înseamnă vechituri adunate dintr-un bric-à-brac gustos ce umpluse până la refuz podul casei artistului (și din care Costel Ținteanu a adunat ce i s-a părut mai sugestiv, îmbogățindu-și colecțiile!). Dar este și o sugestie ascensională în sala de la mansarda din strada Oituz nr. 45 – Bacău, unde a expus Ion Grigorescu.
Ce a expus acolo Ion Grigorescu? Păi, a expus o serie de 15 pânze de mari dimensiuni (2×3 m!), pe care sunt imprimate fotografii uriașe, scoase de autor din fototeca personală. Iar tema e una singură (complinită și de 11 desene și un diptic în ulei), adică aceeași și aceeași: angoasele lui Ionică Grigorescu (antologicele sale anxietăți și aparent nepriceperi în a trăi!). Însă curiozitatea și mai atroce a acestei provocări constă în faptul că pânzele sunt prinse de sârme (parcă sunt cearceafuri puse la uscat!), așezate după o anumită „coerență” labirintică – dorită exclusiv de autor – ce creează o rețea mirobolantă de umbre, spații transparente și libere. Totul, la schimb cu o stare de năuceală pleziristă incredibilă, pe care numai Ionică Grigorescu era capabil s-o producă, prin ideile sale insolite.
Pânzele, ca niște tablouri fără ramă și care se opresc la 50 cm de podea, pot fi date lesne la o parte, ele participând, de fapt, la jocul de umbre și lumini colorate (închipuiți-vă că imaginile pot fi văzute și pe dos, depinde din ce parte vii!) și creând insidioase spații aeriene, volatile (uneori, aidoma unor „celule” cu „pereți” de imagini ce nu opresează deloc, nu provoacă nici un fel de fobie, ci doar tremură copios!).
Este un experiment fantastic, pentru că privitorul e invitat să participe la actul creativ, el recompune cu privirea, într-o complexă construcție poliedrică, imaginile pe care i le induce autorul: fotografii imprimate, de o diversitate buimăcitoare. De la ironii cu Marx și Freud într-o luntre a lui Caron sau autoportret cu gât de faraon egiptean, până la o sfâșietoare imagine a lui, surprins gol în pat, într-o imploratoare poziție foetală sau tot autorul, aflat într-o încăpere și prezentat în apariții fantomatice, realizate prin expunerea îndelungată a peliculei.
Ceea ce obține Ion Grigorescu în această nouă ediție – de o îndrăzneală cuceritoare – a Cabinetului de curiozități este, fără îndoială, un amestec de grație terifiantă (scuzați oximoronul, dar e singurul ce poate exprima corect senzația pe care o resimte privitorul!). Și, întâi de orice, cooperantă, participativă. Căci simpla contemplație, împietrirea în fața tabloului dispare și privitorul capătă statut de actant. El este cel care își provoacă singur starea de sublim a catharsisului. E ca o halucinație în comun, la care toți cei de acolo sunt complici. E ca și cum un spectator de teatru de umbre chinezesc ar urca pe scenă și doar lui i s-ar îngădui să vadă cu ochii proprii ceea ce se află dincolo de paravanul de hârtie. Devenind astfel un actor al acestei reprezentații tulburătoare.
O ultimă observație, prilejuită de un interviu foarte interesant, al curatorului expoziției, Constantin Ținteanu, de fapt, un dialog extrem de interesant al acestuia cu Ion Grigorescu, apărut în prestigioasa și consistenta publicație Vitraliu, editată de Centrul Cultural Internațional George Apostu. Un interviu intitulat Dată fiind o ramă – o neintroducere la discuția ramelor, ce avusese loc între cei doi în preziua vernisajului. Un adevărat eseu polifonic despre ramă, ca mărginire sau ca punct de plecare într-o introspecție culturală. Au vorbit despre delimitarea spațială, căci pentru unii oameni o pânză fără ramă pare neterminată și se simt frustrați, dar aceasta poate fi o cerință a subconștientului, dedusă dintr-o nevoie de ordine. S-a amintit, apoi, despre rama barocă, aceea „cu adâncimi, cu reluări, cu argintări, cu porțiuni lucioase, mate…”. Apoi, rama rococo, din sec. XVIII, încărcată cu o „hemoragie” de cupidoni, heruvimi, lei și grifoni, intrând în carnavalescul unei irealități aproape onirice. Spune Ion Grigorescu, despre tizul său: „Atunci când vezi, de exemplu, tablouri de Grigorescu, au niște rame cu o lățime aproape cât tabloul, aceeași lățime ca și tabloul, totuși, nu ești nemulțumit, ci…”. La care vine răspunsul: „Nu sunt impresionat de genul acesta de ramă, dar nici nu-l resping. Le-am văzut atât de des, încât m-am obișnuit cu ele. Nu este soluția cea mai bună, dar presupun că multe sunt din timpul vieții lui, poate că unele au fost alese chiar de el.” Și conchide: „Într-un fel, fiecare ramă are, ca și fiecare ușă, fiecare intrare, ceva somptuos, ceva magnific, anunță… Nu e ca Infernul, unde lăsați orice speranță. Ci, Intrați cu încredere… E spre binele vostru.”.
La final, redau un schimb de replici ce mi se pare emblematic: „CȚ: Dar praporul ce este, o pictură? IG: Un steag, e un steag. Steagul are și el șnururi, are … Poate fi și el tivit. Nu e altceva, e tot o imagine, pur și simplu e o imagine.”
Ion Grigorescu expune la galeriile KARO din Bacău poate cea mai frumoasă colecție de prapori pe care am văzut-o vreodată.
Sau steaguri?…