cronica literară
TUDOREL URIAN

LUMINA SINGURĂTĂȚII

Articol publicat în ediția 3/2019

Nicio altă carte nu mi-a produs vreodată o inhibiție în a scrie despre ea precum volumul de versuri al Anei Blandiana, Variațiuni pe o temă dată. L-am citit și recitit, dar am tot amânat să mă apuc de scris. Nu găseam în mintea mea tonul just pentru a comenta niște texte atât de intime. Delicatețea stărilor de suflet și melancolia superioară a tristeții impuneau parcă de la sine o respectuoasă discreție. Volumul e ca un album cu Nocturnele lui Chopin, interpretate de Arthur Rubinstein, pe care îți vine să îl asculți la nesfârșit, acasă, în singurătate, dar despre care îți este greu să te exprimi în public, pentru că știi că nu ai cum să-i reproduci în cuvinte toate nuanțele de sensibilitate care asigură farmecul pieselor sale.

Până în urmă cu doi ani, aproape că nu era apariție publică a Anei Blandiana în care, în preajma ei să nu vezi și silueta protectoare, de uriaș blând, a lui Romulus Rusan. Ea mereu avântată în conversații de tot felul, gesticula și râdea, el stătea în spatele ei, reținut, cu un zâmbet candid și protector întipărit pe figură. Intervenea rar în discuție, doar dacă cineva i se adresa în mod direct sau doar atunci când vorbele sale erau menite să aducă o clarificare decisivă într-un subiect aflat în dispută. Calm, bonom, civilizat, dar ferm în convingerile sale. Așa i-am văzut ultima oară împreună Romexpo,cu ocazia Târgului de carte Gaudeamus, în noiembrie 2016, și așa vor rămâne pentru totdeauna în mintea mea: două suflete „sudate”, care se înțelegeau din priviri, a căror tandrețe reciprocă, patinată de curgerea timpului, stârnea admirația invidioasă a tuturor celor care îi întâlneau.

Romulus Rusan s-a stins la exact o lună după acel târg de carte, în ziua de 8 decembrie 2016. Iar volumul Variațiuni pe o temă dată este cartea despărțirii Anei Blandiana de sufletul său pereche, în cel mai strict înțeles al cuvântului. Cei doi au fost nedespărțiți, până la a forma o singură voce publică, din anii facultății până la tragicul deznodământ din în fatidica zi de 8 decembrie 2016.

Primul lucru care surprinde în cazul volumului Variațiuni pe o temă dată este caracterul luminos al cărții. Deși este cartea unei despărțiri pe cât de precipitate (nimic nu prevestea infarctul din dimineața zilei de 8 decembrie 2016) pe atât de dureroase după mai bine de jumătate de secol de conviețuire impecabilă, cartea nu este, cum s-ar putea crede una de doliu. De la dedicația simplă, pentru R, înscrisă pe prima pagina, până la ultimul rând, fără a face vreun compromis estetic sau etic, Ana Blandiana aduce în atenție fulgurante episoade din existența lor comună, meditează pe marginea vieții și a morții, caută căi pentru ca dialogul lor continuu, atât de exersat aici, pe pământ, să poată continua cu aceeași intensitate. Nicio o nuanță de negru nu întunecă tabloul, un zâmbet melancolic luminează în destule situații chipul poetei, formele poetice se schimbă cu dibăcie, de la formele clasice la cele moderne, fără a ocoli poemul în proză, toate ajungând să ofere certitudinea că moartea nu este sfârșitul și că dincolo de accidentele biologice conviețuirea poate să continuă în spirit. Golul fizic se umple în amintire, în imaginație și în meditație. Eul liric (în cazul de față, indubitabil, Ana Blandiana) privește micile întâmplări ale vieții (și) prin ochii lui Romi (chiar dacă în versuri nu e numit niciodată, ca atare), îi știe reacțiile, îi „aude” replicile, îi recunoaște vocea, îi simte respirația, îi intuiește semnele prezenței. Mintea ei face eforturi sublime pentru a demonstra rațional prezența celui pe care ochii nu pot să-l mai zărească. „Testul oglinzii” transformă o întâmplare din trecut, nelipsită de umor într-o dovadă a faptului că ochii lui o urmăresc încă. Firește, este mai degrabă o dorință, dar, în anumite situații, inima are nevoie de iluzii. Dincolo de dramatismul intuit al situației, poemul impresionează prin aerul său degajat (ca toate cele conținute în volum), tentația cititorului fiind aceea ca, la sfârșitul lui, să ghicească un zâmbet, chiar trist, pe fața poetei: „«Am un pact cu oglinda», îmi spuneai/ «Să te arate numai așa cum te văd eu,/ Mi-a jurat credință până la moarte»./ Și decenii la rând/ Oglinda ți-a rămas credincioasă:/ Nu mă arăta decât scăldată/ În lumina ta luminoasă,/ Ca într-o apă vie/ Care mă păstra neschimbată/ Ca-n povești./ Mă uit în oglindă/ Și aștept cu spaimă schimbarea./ Dar iată,/ Nu se întâmplă nimic./ Ce dovadă mai minunată/ Că tu nu încetezi să mă privești?” (p. 17)

Alteori, o întâmplare banală din trecutul cotidian îi prilejuiește autoarei o tandră dojană, ca în mica proză reprodusă mai jos. Încă o dată, tonalitatea oarecum jucăușă nu trebuie să înșele, sensul profund al poemului (în proză) sugerând, totuși, destul de clar, un mare gol existențial: „«Unde e Domnul?», mă întrebau la piață băbuțele când eram fără tine, băbuțele de la care cumpăram frunze de mărar, pătrunjel și, când aveau, leuștean. «N-ar fi trebuit să vă lase singură». «Au întrebat băbuțele din piață de tine: Unde e Domnul?», îți spuneam la întoarcere și erai atât de mândru și de amuzat, încât uitam să adaug c-au mai spus că n-ar trebui să mă lași singură.” (p. 35)

Dacă în poeme precum cele citate există un fond anecdotic, altele sunt meditații mai mult sau mai puțin abstracte despre viață și moarte, suflet, scurgerea timpului, prezența în absență (mai ales cu ocazia diverselor sărbători, mereu izvor de amintiri) sau chiar încercări de a (re)defini moartea din perspectiva experienței recente. Discursul devine cerebral, dar poeticitatea rămâne la aceleași cote ridicate. Prezența în absență devine principalul motiv spre finalul volumului. Singură acasă, cu pozele vechi și cu amintirile, dialogând imaginar cu omul vieții sale, poeta se simte protejată și înconjurată de un soi de tandrețe. Are certitudinea că, într-o formă dematerializată, el se află în casă, iar această revelație, departe de a o speria, îi conferă liniște și un sentiment tandru de siguranță. Viața lor continuă în sufletul și în amintirile ei, iar uneori este capabilă să imagineze și semne exterioare ale prezenței sale, chiar dacă nu le poate percepe cu privirea: „Fiecare gest al meu/ Este conturat de o dungă subțire/ De lumină, pe care o simt/ Fără să o văd./ E ca o îmbrățișare continuă/ A cuiva asemenea mie,/ Dar care îmi depășește conturul/ Și-mi ține de cald./ Ce ingenioasă soluție ai găsit/ Să nu mă părăsești…” (p. 91).

Volumul Anei Blandiana Variațiuni pe o temă dată, este dincolo de caracterul cumva experimental sugerat de titlu (la modul real autoarea face un adevărat tur de forță al exprimării poetice în forme și formule dintre cele mai diverse), povestea delicată și dematerializată a unei iubiri sublime. Dragostea respiră prin toți porii acestei cărți ascunsă în amintirea înfiorată a unor sclipiri din priviri sau în obiceiul de a privi în aceeași direcție și de a se bucura împreună de toate revelațiile estetice și morale ale acestei lumi. Contopirea celor două suflete este atât de etanșă, încât însuși cuvântul iubire este perceput ca un element subversiv pentru că presupune o divizare, existența a două suflete. Această dragoste, mai presus de iubire se păstrează intactă chiar și dincolo de moarte, așa cum o demonstrează unul dintre cele mai tulburătoare poeme ale cărții: „Nu cumva cuvântul iubire/ E prea general, prea confuz,/ Inexact pentru ceea ce există între noi?/ Era potrivit poate demult/ Când era vorba despre doi,/ Două ființe/ Care se apropiau una de alta-n furtună/ Fără să aibă habar/ Ce li se va întâmpla,/ Simțind doar/ Că li se va întâmpla împreună.// Acum însă, după decenii,/ Când nu mai există deosebiri/ Nici linii despărțitoare/ Oricât de subțiri/ Iar cuvântul suflet este defectiv de plural, / A spune te iubesc este o delimitare,/ Sublinierea unei diferențe/ Care nu mai există mental,/ O dare înapoi/ Din singura făptură în stare/ Să ne întrupeze pe amândoi,/ Ca și cum ne-am încăpățâna să aflăm/ Cine-a murit dintre noi.” (p. 115)

Aproape toate poemele acestui volum ar merita citate. Fiecare aduce o nuanță în plus menită să o facă pe autoare și, prin ea, pe cititorii cărții, să înțeleagă mai bine esența acestui fenomen mereu straniu care este moartea și care „li se întâmplă doar altora”. Mai presus de toate volumul este un omagiu adus vieții și șansei pe care aceasta i-a oferit-o prin contopirea existenței sale cu cea a minunatului Romulus Rusan, vreme de mai bine de o jumătate de secol.

Ana Blandiana este, cu siguranță, una dintre cele mai importante scriitoare din literatura română de după cel de-al doilea război mondial. Iar volumul său Variațiuni pe o temă dată este cel mai tulburător text poetic scris în lunga sa carieră. Un tribut literar pe care generosul suflet al lui Romulus Rusan îl merită cu prisosință!

Ana Blandiana, Variațiuni pe o temă dată,
Editura Humanitas, București, 2018, 128 pag.