poeți în timpul intermediar
Zéno Bianu sau nostalgia infinitului (II)

Zéno Bianu sau nostalgia infinitului (II)

Articol publicat în ediția 4/2019

Un important poet francez contemporan, Alain Borer, comentator avizat al lui Rimbaud și călător înveterat pe urmele acestuia până în Aden si Harrar, rezumă astfel complexitatea polifonică a demersului poetic al lui Zéno Bianu: «Paradoxul lui Zéno ține de această profunzime tragică într-o voce blândă și tandră; în a fi în același timp abisal și sclipitor. Pentru că nu-și pierde niciodată grația surâsului în timp ce luminează în profunzime, cu o perfecțiune diurnă, viața noastră interioară, vedem în el poetul posibilităților infinite. Spiritualitățile nu au de-a face cu «beatitudinea»; ele sunt explorări radicale ale disperării noastre. (…)»

În opinia noastră, Zéno Bianu este însă un adevărat poet al « beatitudinii », cu condiția de a privi această noțiune nu doar din perspectiva divină a condiției umane, ci și din aceea a elementelor cosmice, inclusiv a celor ce par de neatins. Voi începe prin a cita, ca argument, câteva strofe din poemul  L’Ile du dedans  (Insula interioară, din volumul intitulat Infiniment proche, Gallimard, 2000), dedicat prietenilor săi poeți, Alain Borer, Serge Sautreau și André Velter, și având un motto  din Henri Michaux, «Bivouac en plein ciel». (Bivuac în plin cer)

quel est ce lieu

où la naissance du monde

écoute à l’intérieur de nous

où se forme cette lumière

qui ne fait plus semblant d’être

(…)

chaque nuit déchiffre

les noms secrets de Dieu

chacune de nos syllabes

est un avis de tempête.

la fièvre du bleu

ne partage plus la loi des morts

sur l’île du dedans 

unde este acest loc 

în care nașterea lumii

ascultă interiorul nostru

unde se formează lumina aceasta

care nu se mai preface că este

(…)

fiecare noapte descifrează

numele secrete ale lui Dumnezeu

fiecare din silabele noastre

este o avertizare de furtună

febra albastrului

nu mai e parte din legea morților

în insula interioară 

Mai putem cita, de asemenea, în sprijinul afirmației noastre, din poemul Dans la bouche d’une étoile (În gura unei stele) din aceeași carte :

là où les morts n’ont plus prise

j’ai trouvé la pierre d’angle

(…)

dans la bouche d’une étoile

dis-moi le vrai nom

qui brûle tous les noms

dis-moi les voyelles de Dieu

acolo une morții nu mai au putere

am găsit piatra unghiulară

(…)

în gura unei stele

spune-mi adevăratul nume

care arde toate numele

spune-mi vocalele lui Dumnezeu

(…)

Nu am intenția să polemizez aici cu Alain Borer, prietenul apropiat, cum am mentionat deja, și complicele de longue durée pe scena secretă a poeziei franceze contemporane vii, dar mărturisesc că am fost șocat de ușurința cu care acesta scrie, în prefața la antologia lui Zéno Bianu, Infiniment proche et Le désespoir n’existe pas, publicată în colecția „Poésie/Gallimard” în decembrie 2015:

În fond, Zéno este un poet nuclear. Contemporan cu fizica atomică. Trecut de la electricitate la nuclear. Asta e mult mai precis decât « mistic ».”

Cu toate că știu că Zéno nu s-a prezentat niciodată el însuși ca poet mistic, aș cita aici doar două versuri din recenta sa carte de poezie, D’un univers funambule (Despre un univers funambul), Gallimard, 2017, cu subtitlul poème  (la singular) :

Je suis un mystique charnel

un pur désintégriste 

(Sunt un mistic carnal

un pur dezintegrist)

E interesant de remarcat că poemul din care sunt extrase aceste două versuri se numește Osiris soleil de nuit (Osiris soare de noapte), iar poemul face parte dintr-un ciclu intitulat Ne vous laissez jamais mettre au cercueil. (Nu vă lăsați niciodată puși într-un sicriu). Și poate că este momentul să ne amintim, împreună cu María Zambrano (Filosofía y poesía, 1939, traducere franceză Corti 2003), că Platon însuși reia în Fedra imaginea orfică a corpului ca mormânt.

În strofele următoare ale poemului, sintagma « mistic carnal » devine explicită prin referință la « suflu ». « În ceea ce mă privește – spunea Zéno Bianu într-un interviu – am vrut întotdeauna, într-un mod orfic, să apreciez poemul în funcție de suflu, să produc o formă de scriere orală aptă, după cum spunea Artaud, să redea limbajului posibilitățile sale de zguduire fizică. »

Voi reveni pe larg despre « suflu » în poetica lui Zéno Bianu într-un articol viitor.

Contre tous les broyeurs de vie

je crois

à la puissance magnétique du souffle

Contre le cercle des âmes

au coeur si noir

contre le cercle des barbares

au cœur si vide

je mets à nu le cœur de tout

Împotriva tuturor distrugătorilor vieții

cred

în forța magnetică a suflului

Împotriva cercului sufletelor

cu inima atât de neagră

împotriva cercului barbarilor

cu inima atât de goală

deschid inima totului

(…)