proză
RĂZVAN COLOJA

AM AUZIT DE LUCAS

Articol publicat în ediția 7/2019

Imediat după ce s-a căsătorit, tipa asta de care am auzit avea 19 ani. Cu trei zile înainte să împlinească 20, l-a născut pe Lucas. Ori Lucas părea diferit din primele zile, când aerul rece al maternității nu-l făcea să plângă ca pe restul bebelușilor. Învelit în pături de dimensiunea unui prosop, pături albastre și pufoase, Lucas își rotea ochii curios de colo-colo și nu scotea un sunet. Un gângurit cât de mic ca să atenționeze lumea că i-e foame, frică, că e obosit sau pur și simplu vrea să-și încerce veleitățile de zbierător. Un boț de carne cu ochii mari și calmi.

La 23 de ani, cel alături de care își petrecea restul vieții i-a spus că pleacă. Încărcându-și bagajele în mașină i-a spus că totul s-a terminat, că a făcut o greșeală. Că se vor mai auzi, dar nu acum. Acum pleacă în străinătate cu o colegă de servici, pleacă să locuiască câteva săptămâni într-o cameră de hotel unde se vor fute ca iepurii, tineri și liberi, departe de sticle cu lapte și biberoane mânjite de salivă.

Tipa asta de care am auzit a învățat să-și organizeze timpul în așa fel încât să aibă cel puțin zece minute pe zi în care să viseze cu ochii deschiși la cum ar fi fost viața ei. La ce nu a mers bine și când nu a mers bine. Între spălat de scutece și alergat spre stația de autobuz, trebuia să se ocupe de instructajul bonei, să cumpere haine, să gătească, să facă toate chestiile pe care mamele le fac de obicei. Doar de două ori mai bine. De două ori mai determinată.

Nu reușești să urci pe scara socială fără să dai din coate într-o piscină de cadavre.

Or, când ești divorțată, iar singura clipă de calm e cea de dinainte să cazi în mrejele somnului, calitatea cea mai evidentă a vieții este că e alertă. Felul în care deosebea șirul rapid al orelor de restul lumii era prin ochii fiului ei. Prin ochii aceia calmi care nu răspundeau când intrai în raza lor vizuală. Corneele mereu la același diametru, gura atârnând tâmp cu un colț în jos. Degetele pipăind leneșe margini de jucărie ori creioane de colorat veșnic noi.

Există o limită de răbdare pe care o atingi după cinci ore de desenat văcuțe. După trei ore de desene animate ori descrieri din cărți de copii. Două ore dacă refuză să mănânce mazărea rece din farfurie. Apoi, începi din nou. Îi arăți cum să țină între degete lingura din plastic, cum să se șteargă singur la fund, cum să ridice mâna dacă simte că amețește. Apoi treci de limita aia a răbdării, te închizi în baie cu coatele și fruntea sprijinite de oglină. Printre parfumuri ieftine și bulgări de vată. Printre pachete de scutece pentru bebeluși supradimensionați. Te sprijini cu fruntea și aburești oglina, o faci mată și opacă folosindu-ți respirația după care, ieși din nou. Aranjându-te sumar, asigurându-te că ești nouă, ca la început. Și explici da capo al fine alfabetul, numerele, îi spui ce sunete scot rațele când sunt vesele. Îți dai seama că viața nu va mai fi aceeași, în clipa în care nu mai ești invitată la petrecerile vecinilor. În clipa în care, printre perdelele apartamentului îi urmărești pe ceilalți copii cum lovesc mingea și se zbenguie în lumina soarelui de vară. Urlând bezmetic, alergând după porumbei cu bucăți de tort curgându-le printre degete. Și toți acei părinți care în urmă cu patru ani îți aduceau la ușă sufleuri de bun-venit, toți acei tați care îți invitau fostul soț la partide de poker acum se prefac că nu observă draperiile ferestrei tale mișcându-se.

Nu era ca și cum Lucas ar fi rănit pe cineva. Nu era ca și cum ar fi fost unul dintre copiii aceia violenți pe care trebuie să-i potolești cu o vorbă dură. Care vin și-ți devastează casa în căutare de lucruri interesante.

Apoi, fuga la muncă, din nou. Fuga la piață. Plătește bona și caută o alta, pentru orice eventualitate. Lasă oala pe foc exact 35 de minute, timp în care verifică hainele din mașina de spălat. Șterge praful în fugă, cât timp aspiratorul înfulecă aer căzut pe covor, apoi spală vasele. Aruncă gunoiul. Lovește cu piciorul în veioza care de două zile refuză să mai lumineze. La fel cum ceilalți copii refuză să se joace cu fiul tău, la rândul tău, refuzi să le întâlnești mamele la coafor. Începi să te întreții singură, parțial pentru că nu mai ai vreme de un drum până în centru. Și, ca să te răzbuni, reușești să te menții tânără și frumoasă. Fără riduri. Cu un fizic de invidiat și sânii rumeni. Ca să te răzbuni, porți doar haine lejere de vară, rochii scurte cu decolteu. Le porți atunci când dimineața te apleci după ziar și-l lași pe domnul Jones de peste drum să-ți admire bagajul. Îi faci veselă cu mâna, ca și cum ar fi vina ta că a uitat să te cheme la barbecue săptămâna trecută, apoi intri în casă, asigurându-te că îți miști șoldurile doar o idee mai provocator decât alte femei. Cu ochii lui conducându-te la fiecare pas. Desene animate cu Lucas. Lecția de numărat cu Lucas.

Strânge-i jucăriile lui Lucas apoi așterne-l în pătuț. Îl săruți de noapte bună și alergi spre bucătărie ca să faci curat. Tropotește așa dintr-o cameră în alta, ține-o în pas grăbit printre magazine și, în câțiva ani, orice urmă de grăsime din corp îți va fi înlocuită de mușchi bine definiți. În timp ce toate celelalte neveste aștern straturi subțiri de pudră peste obraji, ai tăi sunt roșii și zâmbitori. În timp ce vecina de alături face jogging în fiecare dimineață, tu speli pe jos, în genunchi, arcuindu-ți brațele. Cu fundul ridicat în aer, respirând regulat, trecând peria umedă de trei ori peste aceiași zece centimetri pătrați de gresie. Arzând în jumătate de oră de măturat cât altele în două ore de aerobic.
Cât alții își aleargă câinele peste peluzele din fața caselor, tu navighezi cu căruciorul printre rafturile raioanelor, trasând linii mentale peste fiecare borcan de murături pe care îl arunci în sacoșă. Murmurând ”spaghete” ori ”detergent” ori ”pastă de dinți”. La serviciu, raportul pe ultima lună e împărțit în coloane de numere pe care le aduni și le scazi, le împarți și le aduni din nou. Gândești în procente și zâmbești forțat la colegii masculi care încearcă săptămânal ultima glumă deschizătoare de drumuri. Anecdota aia cu care te vor putea invita la o cafea. Cafeaua aia care te va aduce în patul lor. Speră ei.

În drum spre casă cu autobuzul, apoi asculți atentă ce are de spus bona despre ziua fiului tău, apoi îl mângâi pe cap și închizi ușa în urma ei. Desene animate cu Lucas. Aranjat de cărți de joc pe covorul din sufragerie. Îl mângâi din nou pe cap când adoarme în poala ta cu gurița deschisă, un fir subțire de salivă pătându-ți rochia. Tipa asta de care am auzit își permite câteodată să se uite atentă la reclamele de la televizor. Pauzele alea forțate dintre dansul ursulețului roz și aventurile prietenului său rățoiul. Treizeci de secunde de jucării noi și istețe care vorbesc când le apeși butonul secret din spate. Cercuri din plastic care zboară prin aer și fac un sunet ca de elicopter prin niște fante asupra cărora camera de filmat stăruie mult prea mult. Vezi copii râzând și întizând mâinile să construiască palate colorate, din care păpuși proaspete și noi vorbesc cu glas duios. Ceea ce tipa așteaptă e clipa de la sfârșit. Momentul ăla în care aceiași copii sar în brațele câte unui bărbat bine făcut. Genul de bărbat cu bărbia pătrată, proaspăt barbierit, purtând un hanorac portocaliu care-i acoperă mușchii. Genul de bărbat care-și ridică în brațe gemenii și le face cu mâna mamelor singure din spatele tubului catodic. Tipul ăla fără ochelari care nu și-ar umple niciodată camioneta cu lucrurile personale. Care nu ar demara fără să se uite înapoi, care nu ți-ar trimite prin poștă actele de divorț. Când dinozaurul portocaliu începe să alerge din nou prin pădure, în căutare de bomboane magice, tipa asta îl ridică cu gingășie pe Lucas, îl sărută pe frunte și-l lasă să se odihnească încă o oră înainte să-l așeze în pătuț.

Luni e lecția de limba engleză. Marți e matematică. Miercuri îl învață să deseneze flori tremurate și cai diformi. Pitici cu capul rotund și o linie curbă acolo unde ar trebui să li se afle gura. Joi îl sună pe amicul colegei de serviciu, ca să-l anunțe că nu va putea ajunge la restaurant și o lasă pe altă dată. O dată despre care amândoi știu că nu va veni. Vineri își formează fesele cărând pe panta străzii cinci kilograme de lucruri necesare casei. Cartofi. Înălbitor. Apă minerală. Suc. Fulgi de porumb. Caserole cu prăjituri glazurate, stricându-și imaginea de dulciuri perfecte sub presiunea unei conserve cu porumb dulce.

Ori de câte ori Lucas urinează în ghiveciul cu flori de la intrare, îl trage de mânecă și-i explică. Îi explică în modul în care te-ai aștepta ca o mamă cu timp liber la dispoziție i-ar arăta fiului ei încotro se află WC-ul. Ori de câte ori Lucas întinde degetul spre cartea de povești, tipa asta de care am auzit o apucă din raft și-i recită din memorie cuvintele scrise cu litere mari. Întorcând paginile înainte să termine fraza, gesticulând calmă ori de câte ori iepurașul se ascunde în scorbură de celelalte animale. La fel cum un doctor ți-ar citi creierul la tomograf, tipa asta știe că, atunci când Lucas începe să plângă, e vremea pentru povestea cu aligatorul invizibil. Când nu vrea să doarmă, trei pagini din cartea cu pisica curioasă. Când e bolnav, e coperta subțire cu albinele sârguincioase.
Iar dimineața, când se apleacă după ziar, bărbatul de vis-a-vis nu-i observă cearcănele.

Toamna, iarna, primăvara. Apoi, vară din nou. Vreme de încă trei cicluri, fiecare zi înseamnă curățenie, reparat mașina de spălat, făcut mâncare. Dus gunoiul, măturat în fața casei. Tăiat iarba, îmbrăcată în tricoul acela strâmt care-i face ca sfârcurile să-i iasă obraznice prin materialul textil.

Când prima vecină începe să nu te mai salute, știi că a venit vremea să te reinventezi. Să cauți noi metode de a le enerva. Toate acele zile de naștere pe peluza de dincolo de șosea nu mai valorează nici cât o jumătate de oră în pantaloni scurți, când îți uzi tufele de trandafiri. Îți treci o mână umedă peste gât sub 39 de grade caniculare și toți copiii ăia care nu vor să se joace cu Lucas pot să meargă dracului. După o vreme, perdelele lor sunt cele care se mișcă, atunci când îți cauți cheile în fața ușii. Perdele mișcate de un vânt inexistent, perdele din fața geamurilor camerei transformate în birou, perdelele mici de la geamurile garajului.

Ori de câte ori îți întinzi rufele la uscat, domnul grizonat de alături începe să-și lustruiască mașina. Cel de la numărul 32 smulge buruienile cu o șapcă roșie pe cap, iar numărul 37 își întinde în fața ochilor ziarul, întins în șezlong, meditând intens la două găuri date cu țigara în pagina sportivă a cotidianului. Iar tipa asta, tipa asta se apleacă spre lighean pentru fiecare cadou pe care Lucas nu l-a primit, își menține picioarele întinse când culege chiloți pentru fiecare picnic ratat la care n-a fost invitată. Și, ca să puncteze mai bine, se lipește cu sânii de cearceafurile ude, chipurile ca să le verifice simetria, zăbovește acolo aproape un minut întreg, până ce tricoul e doar un opt răsturnat și mai închis la culoare.

Când ceilalți copii de vârsta lui au învățat să meargă pe bicicletă, Lucas silabisea primele lui cuvinte. Zăbovind prea mult între „a” și „p”, Lucas spunea „ca-pră”, apoi își lipea palma de desenul necolorat de pe caiet. Când ceilalți copii mergeau la pescuit cu tații lor, Lucas reușea pentru prima oară să coloreze în albastru un fruct din carton. Apoi, să-și tragă tricoul peste cap. Apoi să schimbe singur canalele folosind telecomanda. „Ca-me-ră” obișnuia să spună privind în jur. „Se-te”. Sau „po-ves-te”.

Dacă genele tatălui ori ale ei, ori o combinație a celor două era de vină, tipa asta nu știa. Lucas era mai încet la minte decât alții, dar făcea progrese pe zi ce trece. Învăța să-și toarne singur lapte în farfurie, să țină lingura corect, să se cațere pe capacul toaletei cu pantalonii trași în vine.

Fuga la serviciu. Întreabă bona dacă totul e OK acasă. Aruncă numerele în stânga și-n dreapta, cataloghează-le în funcție de nume de companii ori proiecte. Formează-ți abdominalii lustruind colțurile de jos ale mobilei din bucătărie. Nici o directoare nu va folosi în prezența ta termeni precum „retardare” ori „debil”. În loc de „încet la minte”, va strecura în frază „dizabilitate intelectuală”. Când va spune „deficiență mintală”, o va spune privind în altă parte, ca și cum cuvintele ar fi căzut accidental în propoziție. O va spune grăbită, încercând să treacă rapid peste momentul acela. O singură privire aruncată lui Lucas și ești refuzată de prima școală. Poți ticlui fișele medicale la baza teancului de hârtii, iar a doua zi tot de un „ne pare rău” politicos te vei lovi. Seara, când te întinzi obosită în pat, tot ceea ce ți se învârte prin minte este „o școală specială”. „Unde cadre cu diplome speciale se vor ocupa de el”. „Cursuri speciale”. „Special pentru el.” Cu cât Lucas era mai „special”, cu atât mai multe școli îi întorceau din drum. Școli de stat, școli private, școli care acceptau valuri de copii perfecți, fetițe care-și puteau lega șireturile la pantofi fără să saliveze, băieței care puteau alerga în linie dreaptă fără să se oprească dezorientați. În fața acestor școli, Lucas privea lung și spunea „cur-te”.

Doi ani de frecat podele. Doi ani de ales cei mai proaspeți morcovi printre tarabele din piețe. De alergat la medic și înapoi acasă, de încheiat rapoarte în miez de noapte, cu trei cărți de povești pe genunchi. Plătit factura la telefon, curentul, apa, plătit bona, a patra în ultimele 12 luni. Bălți discrete de transpirație formându-se sub braț ori de câte ori întârzii spre stația de autobuz, cu sânii rumeni săltând pe sub cămașă, atrăgând privirile câte unui grup de studenți crescuți în puf. Doi ani până ce o femeie mai în vârstă decât ea și-a țuguiat buzele, s-a uitat la Lucas și l-a lăsat să intre în clasa întâi.

O semnătură, și fiul ei mergea la școală ca ceilalți copii. Învățând să scrie când alții, cu două ierni mai mici ca el, alcătuiau compuneri despre excursiile lor preferate.

Pentru fiecare asemenea elev pe care-l surprindea șușotind în direcția lui Lucas, atunci când venea să-l ducă acasă, tipa asta de care am auzit mai spăla o tură de rufe. Spăla cearceafuri albe și deja curate, întindea prosoape ridicându-se pe vârfuri ca să-și lase pantalonii să se întindă pe fese, înfigea repetat săpăliga în pământul de la baza tufelor de trandafiri, ca să-i tremure sânii în momentele în care bărbații căsătoriți din prejur se întâmplau să-și verifice cutia poștală. Le făcea cu mâna, apoi asculta strigătele înfundate de după ușa închisă a verandei. Criticile. Dojanele. Asculta vase spărgându-se de pereți și zâmbea în timp ce aranja cu degetele lungi petalele de un roșu-închegat. Câte un zâmbet pentru fiecare Haloween în care nu i-a bătut nimeni la poartă.
Câte un zâmbet pentru fiecare ceașcă de zahăr pe care nu a trebuit s-o împrumute.

Dimineața îl ducea pe Lucas la ore, îi aranja cureaua în jurul blugilor, îl săruta pe frunte și-l privea cum dispare în turma de prichindei. Stătea acolo până ce clopoțelul suna începutul, până ce curtea se golea și rămânea singură cu ochii portarului dezbrăcând-o încet din cabina lui. Până ce învățătorii au avut răbdare, primele note ale lui Lucas au fost mai mult decât satisfăcătoare.
Apoi medii. Apoi, în clasa a cincea era să rămână corijent la matematică, iar tipa asta de care am auzit a început să facă ore suplimentare cu el. Până a trecut.

Tuns gazonul, reparat țeava spartă din baie, peticit hainele rupte acolo unde era nevoie. Zi de zi, rapoartele îi afișau numere pe care le aduna și le împărțea, le aducea acasă ca să le studieze la lumina câte unei lămpi. Cu Lucas dormind cu capul pe pulpele ei. Dragul ei Lucas. Dragul ei băiat avea să aibă o viață normală, studiind la o școală normală cu copii normali. Rostind „vacanță” fără să despartă în silabe, râzând ceva mai calm la pisica din televizor, atunci când șoarecele ăla năstrușnic o lovea cu ciocanul peste degete. Încă un an și petrecea tot mai mult timp cu el seara, explicându-i ce e ăla un continent, de ce plumbul se topește mai rapid decât alte metale, cum să stea la masă când mănâncă și cum să reacționeze dacă un domn în vârstă l-ar ruga să meargă cu el în parc după ore. Explică de trei ori cum funcționează o lanternă și nu vei mai avea timp să speli toate vasele.

În clasa a șaptea, i-a dat cheia de la casă, i-a spus că acum e băiat mare și l-a mângâiat pe păr. I-a spus că e timpul să învețe să meargă singur la școală, iar Lucas, cu buzele întredeschise și pleoapele puțin lăsate a spus „aha”.

În prima zi, tipa asta de care am auzit a stat ca pe ghimpi, dar, în cele din urmă, Lucas a băgat cheia în broască și a deschis ușa. A doua zi, la fel. A treia zi, la fel. A patra zi, deja se relaxase și aspira pe sub canapele, când băiatul și-a aruncat ghiozdanul în hol. În zece ani îl vedea pornind motorul unei mașini cu cheile în contact, trăgându-și centura de siguranță peste piept, ambalând pedala de accelerație cu ea dojenindu-l din exterior.

Primăvara următoare, l-a ajutat să treacă cu bine de teza la fizică. Să scape chiar primul deasupra liniei de corijența la anatomie. Toamna, purta haine subțiri cu mânecă scurtă și-și întindea la uscat rufele, cu vecinul de la numărul 34, făcând cercuri-cercuri de iarbă tunsă în sunet de motor chinezesc. În vara în care Lucas a intrat în clasa a opta și-a permis chiar să facă plajă în costum de baie între spațiul dintre casa ei și gardul vopsit al curții celeilalte. În vara aceea, soția celui de la 41 a îmbrâncit-o cu umărul în raionul de mezeluri, când a trecut grăbită pe lângă ea. Ziua la serviciu, seara trebăluind prin casă. Ziua la cumpărături, seara citind încă povești băiatului. Instruindu-l cum și ce să facă, atunci când îl strigă copiii pe stradă. Când aruncă cu resturi de sandwitch-uri în el sau îi urlă „prostule” la ureche, în pauze.

În casa aceea cumpărată în rate, cu ferestrele ei largi și totul sclipind a curățenie în interior, tipa asta de care am auzit l-a învățat cum Robinson Crusoe a supraviețuit pe o insulă mâncând doar gândaci și fructe exotice. I-a povestit cum Huckleberry Finn l-a lăsat închis pe Joe Indianul în peșteră, cu nimic altceva decât lilieci și cioturi de lumânări, să-i țină companie. Vreme de o săptămână i-a citit aventurile lui Gordon Pym, apoi a ieșit pe peluză ca să-și culeagă rufele când domnul de la 50 își plimba potaia spre parc. În timp ce el învăța ce e ăla un submarin și cum căpitanul Nemo putea respira sub apă, tipa asta de care am auzit învăța că iarna, dacă poți un tricou strâmt pe corp până arunci gunoiul în tomberonul de pe marginea șoselei, sfârcurile ți se întâresc instant și ies vizibil erecte prin pânză. Cât Lucas rumega singur primul paragraf din Cartea junglei, ea ștergea sticla geamurilor cu buricul dezvelit și o pereche de pantaloni scurți lăsând să se vadă dantela lenjeriei intime. Toamna însemna clasa a opta. Toamna era începutul primului an din restul carierei fiului ei, ultimul pas înainte de marea finală care avea să-l trimită spre liceu. Acolo unde copiii pot să fie în sfârșit adulți, tărâmul de vis în care adolescenți pistruiați vânează fete pe coridoarele înguste și își abat atenția de la ore, ca să trimită mici scrisori de dragoste colegelor de bancă. Tipa asta se aștepta din zi în zi să-l vadă conducând acasă o pipernicită cu codițe, să-l vadă cărând un teanc de cărți care nu era al lui, să-l vadă fâstâcit ca atunci când nu știa care robinet pornește apa caldă.

Toamna însemna pulovere cu gât larg, medalioane formând o depresiune între sâni, fuste până la genunchi care se ridicau doi-trei centimetri când se așeza picior peste picior la ședințele cu părinții. Toamna însemna priviri furișe aruncate spre gambe, limbi umede trecute peste buze atunci când zâmbea protocolar în drum spre casă. Oprindu-se în fața câte unei peluze ruginite, întreba ce mai face Jamie. Ce mai face doamna Elem. Cum rezistă doamna Stern cu frigul care suflă printre ramuri. Dacă fetița lor era rumenă și sănătoasă ca și ultima oară când o văzuse.

Când umbla pe stradă, toc-toc-ul picioarelor transmitea: „da, sunt independentă; da, întrețin singură un copil; da, sunt tânără și proaspătă și eman feromoni”. În supermarketul din centrul orașului, Lucas obișnuia să o facă să se oprească, cu tălpile țintuite de podea. Cu gura deschisă și ochii pironiți asupra televizoarelor expuse spre vânzare. Douăsprezece ecrane dispuse într-un pătrat care afișau flori colorate și șoareci cu tichie pe cap. În felul în care o muscă vede ce se petrece în jurul ei, ecranele derulau aceleași douăsprezece căsuțe cu hornuri fumegânde, douăsprezece mame-șoricei făcând mâncare în oale verzi, bidimensionale.

În octombrie, o sună diriginta. Lucas nu se putea concentra la ore, era deseori surprins cu ochii rătăcind pe geam, cu mâna sub bărbie, talpa numărând nerăbdătoare secundele până la pauza următoare. La începutul lui noiembrie, profesoara de chimie îi spuse că băiatul ei nu numai că nu poate face diferența dintre oxigen și acidul clorhidric, dar nici nu încearcă. Iar, după ce primele două teze din acel semestru trecură, profesoara de anatomie o vizită personal acasă ca să-i spună că șansele lui Lucas de a trece clasa sunt minime.

Lucas: băiatul cu dinții veșnic dezveliți. Băiatul cel mai înalt din clasă, mereu cu doi ani în viitor față de colegii lui. Lucas: cel care mereu uita să-și scrie numele în fruntea lucrărilor de control. Cu palmele veșnic pătate de cerneală și șireturile strânse într-un nod marinăresc.

Tipa asta de care am auzit a făcut întâi referire la tatăl absent al fiului ei. Apoi, la condiția care-l plasa în categoria „special”. Apoi, la faptul că ADD-ul nu-i dădea pace nici când se uita la televizor.

La început a mers cu toate scuzele astea. Cu toate poveștile istorisite la o cafea caldă ori un pahar de apă minerală. Apoi, ca și în clasa întâi, Lucas a început să aducă din nou note mici acasă. Tipa asta trebuia să-i pescuiască zi de zi carnetul ca după un cinci să observe un patru. După patru un doi. După doi, un alt patru. Toate înscrise atent lângă materii precum chimie, matematică, literatură. Toate inscripționate rapid, ca și cum mâna de adult care-l condamna pe fiul ei la eșec n-ar fi dat doi bani pe el.

Când profesorul de istorie veni a treia oară la ea acasă, tipa asta de care am auzit i-a făcut sex oral. După ce plicurile cu bani se termină, după ce și ultima sticlă de coniac e ștearsă de praf și împinsă în mâinile unui tip cu salariu minim pe economie, există doar atât de multe lucruri pe care le poți face pentru copilul tău. În ianuarie, când bărbatul ăsta căsătorit și cu o cravată caraghioasă la gât i-a bătut la ușă, i-a vorbit despre Alexandru cel Mare și perși și media mică din semestrul trecut. A doua oară, despre huni și saxoni și șansele minime ale lui Lucas de a termina anul. A treia oară, înainte să ajungă la ocupația romană din Britania, tipa asta de care am auzit s-a așezat în genunchi și i-a desfăcut fermoarul de la pantaloni. Asta era în ianuarie, când orice penis care e supus la aerul rece din încăpere pare mult mai mic.

Cu Lucas holbându-se în camera lui la tigri care țopăie veseli prin pădurea fermecată, cu vocile pițigăiate căzând de acord după perete că cea mai bună metodă de a-și salva casa e să lucreze împreună, tipa asta și-a julit genunchii pe covorul aspru cu obrajii lipiți de maro-ul unor pantaloni de costum.

Există puține lucruri pe care o mamă nu le-ar face pentru fiul ei, iar ăsta nu era unul dintre ele. Cum vă mai este soția domnule Trips? Observ că în fiecare dimineață măturați zăpada, domnule Eich. Știți, și Lucas a adus un zece ieri. L-a luat la istorie.

Apoi, alergi la supermarket ca să-ți umpli plasele de șuncă presată și dulceață și ouă. De lapte și sticle de ulei. Apoi, dacă ai timp, seara revizuiești cifrele săptămânii trecute. Cu șuvițe negre căzându-ți peste frunte, apeși butoanele calculatorului de parcă ai vrea să formezi un număr de telefon care nu-ți iese din prima încercare. Apoi, speli rufele și-i spui fiului tău „noapte bună”. Îl săruți pe frunte și-l acoperi până la gât cu plapuma călduroasă. În timp ce scoți din mașina de spălat helăncile și blugii și ciorapii colorați, în timp ce storci hainele în chiuvetă ți-l imaginezi medic. Ori avocat. Ori manager la o companie de renume internațional. Îți imaginezi posturi care nu s-au inventat încă, și în stânga denumirii lor așezi numele lui Lucas. Lucas, inginer siliconist. Lucas, procuror jurisier. Lucas, CIE observator. Cât timp cureți cu spirt butoanele combinei muzicale, Lucas e în costum și cravată, explicând unei mese lungi de alte costume cum e cu profitul pe anul viitor. În loc de gura întredeschisă, două buze lungi și perfecte. Perfecte deasupra bărbiei dreptunghiulare, proaspăt rasă și stropită cu aftershave.

Cu o cârpă murdară ștergi canaturile ușii prin care mâine va intra, așezi sticla de soluție chiar în locul în care mâine va zăbovi și-și va arunca geanta umplută cu caiete. Cu o periuță veche de dinți îi lustruiești tenișii, gândindu-te că în curând vei face la fel cu o pereche de pantofi din lac.
Va intra pe ușă și-și va așeza atent diplomatul. Atent să nu zgârie masa de la intrare. Își va aranja cravata în oglinda din hol, ca să fie prezentabil în fața mamei, va da bună ziua și-i va spune cât de mult o iubește pentru că l-a trecut prin prima jumătate a vieții.

Lucas al ei o va strânge în brațe și-i va spune că în curând va fi bunică. O bunică normală, din genul celor care ies la plimbare prin parc împingând cărucioare albastre. Cu nepoți normali care nu salivează din abundență, cu nepoți care plâng de ți se rupe inima când îi aduci de la maternitate. Genul de nepoți care se oferă să îți ducă zarzavaturile acasă dacă ai peste șaptezeci de ani.
Lucas al ei.

Lucas al ei, căruia încă trebuie să-i explice pe ce raft al frigiderului se află de obicei sticla cu lapte. Care încă privește în gol cu sprâncenele ridicate când mănâncă micul dejun. Pe care încă îl ajută să se îmbrace, ca să nu întârzie la școală.

Lucas, băiatul ăsta care în curând va intra la liceu, copiii încă nu se joacă în preajma lui. Aceiași copii care în urmă cu ani de zile nu-l invitau la petrecerile lor simandicoase, copiii ăia se duc acum în grupuri la discotecă, claxonând când trec cu mașina pe sub geamul lui. Claxonând și strigând prin geamul crăpat al mașinii „Forrest Gump” ori „Retardo”. Chiuind în hohote, cu Lucas privindu-i cu jumătate de față de după perdea.

Tipa asta de care am auzit se gândește, copiii ăia răsfățați vor lucra pentru fiul ei.

O săptămână mai târziu, două case mai încolo, vecinul cu barbă o privește cum trece strada în blugii strâmți, cizmele cu toc atente să nu alunece peste o băltoacă înghețată. Vecinul o urmărește cu privirea până intră în casă, apoi își aranjează blugii în fața scrotului în modul în care ai aranja prelata unei mașini peste parbriz. Tipa asta tocmai terminase de despachetat o cutie nouă de detergent, când soneria țiui scurt, o umbră cenușie rămânând nemișcată în fața geamului opac și îngust al ușii. Câteva minute mai încolo, îl ajuta să-și aranjeze geaca pe spătarul fotoliului și-l întreba dacă își bea cafeaua cu două cuburi de zahăr sau fără. Cât timp lichidul maroniu se încălzea în cuptorul cu microunde, îl putea auzi în cameră cum își freacă palmele una de cealaltă, cum suflă în ele ca să și le încălzească.

Sorbind din cafea, bărbatul i-a spus pe un ton serios că Lucas avea probleme serioase la limba engleză. Genul de probleme insistente care apar la fiecare oră: lipsă de concentrare, teme nefăcute, dezinteres total față de pronunția corectă a cuvintelor. Iar vocabularul – devastator. Sorbind din cafea, tipul ăsta nu-l vede bine pe fiul ei. Nu-l vede trecând clasa, nu-l vede intrat la liceu. Nu cu notele pe care le-a obținut la teza trecută. Poate dacă ar fi făcut cu el ore suplimentare atunci când acestea l-ar fi putut ajuta efectiv cu ceva. Poate dacă examenele de sfârșit de an școlar nu ar fi atât de aproape.

Sorbind din cafea, omul îi spune că Lucas e cel mai puțin răsărit elev al lui. Că a discutat cu diriginta dacă nu ar fi mai potrivit să-l transfere într-o altă grupă, una mai puțin solicitantă, una pentru copii speciali care au probleme similare.

La vârsta ei, mama lui Lucas arată de douăzecișidoi de ani. Cu pulovărul tras pe gât și picioarele sub ea în fotoliu, tipa asta privește pe geam la stelele din gheață care se formează în colțul sticlei. La copacii negri de peste drum, cu crengile atârnând inerte, aproape atingând pământul din cauza greutății zăpezii. E o iarnă din acelea în care frigul face zgomot când intră pe sub ușă ori prin crăpăturile neacoperite ale casei. Cu vocea tipului formând un ecou de reverie în urechi, se gândește că în curând va trebuie să facă cumva să astupe găurile din acoperiș, locurile acelea libere dintre lemne prin care s-a infiltrat ploaia. Apa a înghețat, gheața a făcut crăpăturile să se dilate, iar la primăvară îi va picura în casă în cel mai nasol moment cu putință.

În fața ei, bărbatul îi vorbește despre verbe și conjugări greșite și tot ceea ce ei îi trece prin minte este să nu-l lase să vadă teancul de farfurii nespălate care se adunase de ieri în chiuvetă.

Aude cum o întreabă dacă liceul e cea mai bună alegere în perioada asta a vieții.

Cum o întreabă care e vârsta la care Lucas a fost dat la școală.

Cum o întreabă dacă mai poate primi o ceașcă de cafea.

Toate pe tonul acela înțelegător pe care-l foloseau medicii când mergea cu Lucas la control de două ori pe an. Tonul pe care-l folosesc oamenii când vor să dea impresia că știu prin ce treci. Un fel de vorbă șoptită, ca un glas de gin binevoitor ce te întreabă care sunt cele trei dorințe ale tale.

Cu capul încă spre fereastră, tipa asta de care am auzit îl întreabă dacă vrea o felație.

Înainte de cum să completezi actele de divorț, înainte de lecțiile de contabilitate primară, unul dintre primele lucruri cu adevărat folositoare pe care le deprinzi în viață este cum să aduci pe cineva la orgasm cu buzele. Cum să înconjori pe cineva cu brațele, să respiri doar pe nas, dinții depărtați în așa fel încât să nu rănească pielea sensibilă. Cum să te oprești în clipa în care lichidul cald ți se revarsă în gură și să înghiți fără să-ți încleștezi maxilarul. Următorul lucru pe care tipa asta de care am auzit l-a învățat în viață a fost cum să se ridice ca și cu nimic nu s-ar fi întâmplat, cu o pereche de mâini încă în părul lung și negru, mâinile pe pieptul sacadat al celuilalt.

La sfârșit de februarie, te plimbi pe stradă. Te plimbi pentru că bagajele din mâini nu-ți permit să te miști mai rapid. Te plimbi pentru că sacoșa din rafie îți taie degetele sub greutatea a patru kilograme de zahăr și făină. Și, în loc să mergi aplecată, împingi sânii mult în față, umbli dreaptă, umbli semeață, cu ochii privind înainte când treci pe lângă sala de sport unde toate îmbuibatele alea fac Tai-Chi pentru sume exorbitante. Cu toate plasele alea atârnând greu, și tot te miști mai bine decât ele, treci zâmbind prin fața vitrinei unde, în interior, fese grase acoperite de spandex se opresc din mișcare pentru un minut. Seara ești la capitolul doi din Hector Servadac, închizi cartea și o așezi pe noptieră, stingi veioza cu mâna întinsă în timp ce-l săruți pe frunte. Pe el, pe Lucas, îl acoperi până la gât cu plapuma și-l vezi pentru o clipă râzând cu prietenii într-un bar. Aranjat, cu un inel la mână, o bere fără alcool în fața lui. Ca să faci imaginea să stăruie, îl mai săruți pe cap încă o dată, trecându-ți degetele prin păr ca să nu-l gâdili cu capetele șuvițelor.

Primăvara lovește rapid, scuipând flori roz în merii parcului din apropiere. Dimineața, când deschizi geamul, primăvara trimite aer curat și miros de iarbă proaspăt tunsă. Vecinii își plimbă pudelii caraghioși și-i lasă să urineze lângă cutia poștală din fața casei, dar nu-ți pasă. Alergi să plătești o factură, apoi întârzii la serviciu, apoi ratezi la secundă autobuzul. În drum spre casă, îți aduci aminte că ai uitat să suni pe cineva și întețeşti pasul. Tipa asta umblă semeață în hainele ei lejere, lasă frigul să-i intre printre picioare și să stăruie acolo ca o gâlmă fertilă a naturii.

La ședința cu părinții din acea primă săptămână de primăvară, tânărul care-i preda informatică lui Lucas o trage deoparte. Tipul ăsta cu ochelari privește stânjenit în jur, ca și cum ar vrea să se asigure că nu-l aude nimeni și-i spune că băiatul ei e puțin altfel decât ceilalți copii.

Apoi, că nu se pricepe nici să pornească un joc video. Apoi, că vreme de câteva luni a închis ochii. Că ultima soluție ar fi să repete clasa. Lucas al ei.

Cu fusta ridicată dincolo de curbura feselor, picioarele poziționate ferm în podeaua unei săli de clasă abandonate, tipa asta de care am auzit făurește un viitor fiului ei. Strângând din labii ca cel din spatele ei să termine mai repede, tipa asta de peste treizeci de ani arată ca una de douăzeci și cinci. Spatele gol zburlit de răcoare, cu sânii menținuți alerți de o pereche de mâini jucăușe. În acea sală de clasă, Lucas al ei a devenit brusc mai talentat în lucrul cu PC-ul.

Toată rețeaua aia de mușchi, pusă la încercare de scârțâitul mesei, de mirosul de rânced care stăruia în parchet. Toată rețeaua aia formată de podelele murdare și veranda acoperită de frunze, acum bilet de trecere în clasa a noua. Când faci sex, reziști de două ori mai mult dacă ești crispat.

Dimineața Lucas pleacă la școală. Cu sandwitch-ul înghesuit printre manuale și caiete, cu rechizitele legate atent cu o bandă de cauciuc. În pas săltăreț, o ia spre stația de autobuz și-i face cu mâna din când în când. Apoi, te grăbești spre serviciu.

Te grăbești spre magazinele din centrul orașului, cu plasele împăturite în geantă, cu picioarele călcând apăsat trotuarul albit pe alocuri de ceea ce a mai rămas din frigul iernii. Chiar dacă nu te salută, dai bună ziua vecinei care locuiește cu trei case mai încolo. Când întinzi mâna după o sticlă de iaurt, îți observi degetele lungi și lipsite de riduri înșfăcând sticla, cu degetul mare trecând peste literele care desfășoară formule chimice și compoziții ce oferă aroma cu gust de căpșuni. Te surprinzi în oglinda din spatele raionului de carne congelată, cea care face rândurile de pește să pară de două ori mai pline decât sunt în realitate: ești suplă, cu blugii strânși pe pulpe, cu picioarele lungi încălțate în cizme cu toc, o geacă urcând de la talie în sus pe sâni și culminând cu gâtul învelit într-un fular pufos și călduros. Pentru prima oară în viață, tipa asta de care am auzit realizează cât de tânără este în realitate, față de alte mame care au copii de vârsta lui Lucas. Cât de norocoasă este măcar în această parte a vieții ei.

Când depui la bancă noua tranșă de bani care-ți permite să locuiești în aceeași casă de ani de zile, te simți stăpână pe viața ta. Mai mult, casierul zăbovește o fracțiune de secundă cu ochii pe sânii bombați care-ți ies de sub helancă. Îl privești pe sub sprâncene ca să-l faci să se fâstâcească, apoi pornești spre casă. Făcând cu mâna domnului care mătură constant zăpada în fața garajului. Amintindu-i cât de sârguincios e Lucas al ei. Dragul ei Lucas. Lumina ochilor ei.

Lucas are probleme la matematică îi spune profesorul care o așteaptă în fața casei. A venit special pentru el, întreabă dacă băiatul e acasă. N-ar vrea să vorbească despre asta în fața lui. Lucas, îi spune bărbatul îndesat, nu știe nici acum ce e o ecuație de gradul al doilea. Lucas a subexistat vreme de atâția ani cu note mici, cu minimumul necesar pentru a face trecerea în anul următor. Tipul îi spune că Lucas al ei nu va reuși să-și numere salariul, presupunând prin absurd că va reuși vreodată să încheie cu bine școala. Din geantă, bărbatul ăsta scoate un teanc subțire de lucrări. Sunt ale lui Lucas, toate din vara trecută. Toate cu note de subexistență trecute în roșu pe prima pagină. Toate scrijelite în cuneiforme care nu pot păstra rândul, în linii de cifre care o iau la vale pe măsură ce te apropii de partea din dreapta a paginii. Mâzgălituri și porcușori de cerneală pătând locul în care ar trebui să se afle rezultatul concret al problemelor, chiar după egalul trasat atent în două linii paralele. Bărbatul strânge din buze și-i flutură în fața casei hârtiile cu un gest al mâinii – ăsta ar fi Lucas al ei. Fiecare pagină rostește același lucru: că băiatul nu va fi niciodată avocat. Ori medic. Ori notar. Nu va fi niciodată ceva mai mult decât învârtitor de hamburgheri, presupunând că va reuși să învețe vreodată cine vrea ketchup și cine doar muștar. Fiecare pagină trasată în pătrățele abia observabile spune că Lucas nu va fi niciodată partener într-o firmă, că nu va inventa niciodată software-ul ăla care va schimba lumea. Îmbrăcat în costum și pantofi de lac, băiatul nu va ajunge niciodată să stea în fața unui proiector care derulează fișă după fișă de estimări financiare. Nu va rosti niciodată „profit” în fața șefului.

O oră mai târziu, tipa asta de care am auzit înnoda cu un deget firele de păr de pe pieptul profesorului de matematică. Șoptindu-i la ureche că e încă un bărbat bine făcut, că a făcut-o să explodeze în orgasme repetate. Îi mângâie începutul de chelie și se apropie din nou cu bărbia de genunchii lui.

La sfârșitul lui martie, era deja destul de cald, încât să poată să spele ușa de la intrare doar în tricou și pantaloni lungi. Aplecându-se cu picioarele întinse, dezvăluindu-și fesele trecătorilor, celor de peste drum. Tuturor celor care au încetat să o mai anunțe când urma să se oprească furnizarea de curent în cartier ori să se întrerupă apa caldă pentru partea lor de stradă. Chestiile mici de care depinde confortul vieții tale.

Alergi cu poșeta în vânt ca să prinzi un loc la rând. La rând la pâine. Să-i cumperi haine noi de vară, cât timp prețul e redus. Să-i cumperi rechizite și toate chestiile de care un copil de vârsta lui ar avea nevoie. Ciocolată.

Îi faci mâncare pentru ca atunci când vine acasă să aibă cu ce să-și mențină active celulele nervoase. Îl săruți pe frunte și-i spui „băiatul mamei”, iar, când îți zâmbește și o ia la fugă spre televizor, ceea ce-ți trece prin minte e cum peste douăzeci de ani îl vei vizita acasă la el. În apartamentul său luxos. Cu tenul perfect și părul aranjat cum se cuvinte, va deschide ușa și va spune „mamă, bine ai venit.” Apoi va zâmbi.

Ziua aia e atât de aproape…

Soneria sună în cea de-a doua zi a lui aprilie. Era tot profesorul de istorie. Spune că a făcut tot ce se putea apoi o întreabă pe tipa asta de care am auzit dacă îl invită la o cafea.

Trei zile mai târziu e profesorul de geografie pentru că Lucas nu știe capitalele europene.

Apoi, un altul zice că e anormal ca un copil de vârsta lui să nu poată conjuga „a fi” în franceză? Să nu știe să rostească corect „zdruncinare””

Așa că reușești să-i faci rost de un cinci la trigonometrie, gâfâind între două pauze de spălat pe jos. Ziua fugi la aprozar ca să cumperi de-ale gurii, plătești curentul, chemi instalatorul să repare chiuveta aia blestemată, iar seara, cât Lucas râde tâmp în fața tubului catodic, lași teza din Renaștere să te mângâie pe sub tricou în camera cealaltă. Principiul lui Newton să îți despartă coapsele. Peninsula Iberică să termine în trei minute.

Ești aici, contribuind la nivelul de educație al fiului tău. Cu obloanele trase și telefonul scos din priză. Le spui că va fi micul vostru secret, apoi desfaci cu dinții plasticul anticoncepționalelor.

O faci cu Lucas în gând.

Când se termină prima săptămână a lui mai, tipa asta de care am auzit era aproape sigură că alesese liceul la care voia să-l înscrie pe Lucas. Doar ai în spate o armată de bărbați cu diplome în pedagogie care se vor asigura că totul decurge bine.

Cu acordurile Odei Bucuriei în urechi, sânii ți se zgâlțâie și – brusc – nu mai contează că băiatul cu ochii mari și goi nu știe desena cheia Sol pe caietul cu rânduri de câte cinci linii subțiri.

Apoi, când iunie e aproape gata să apară, primești un telefon. Tipa asta de care am auzit primește un telefon, iar la capătul liniei e nimeni alta decât directoarea. O întreabă cum o mai duce, cum e Lucas. Îi spune că trebuie să vină să semneze actele necesare. Iar tipa asta întreabă exact așa: „Ce acte?”

Chestia e că la un moment dat în viață realizezi că fiul tău e băiat mare. Îi așezi o cheie în gât și-l înveți care sunt pașii pe care trebuie să-i facă spre casă. Îl înveți ce autobuz trebuie să ia ca să ajungă din același loc din care a pornit, îi spui să meargă mereu pe lângă perete ca să nu-l picteze în roșu vreun șofer grăbit. Îi spui ca niciodată, dar niciodată să nu vorbească cu străinii. Să nu ia bomboane de la oameni în impermeabile lungi. Îl educi cum poți mai bine, între două sesiuni de frecat gresia din baie, ce să spună și cum să spună dacă se rătăcește vreodată. Iar dimineața, când se urcă în autobuz cu ceilalți copii, îi faci cu mâna ca să te asiguri că nu te uită pentru tot restul zilei. E contribuția ta ca mamă la viitorul copilului tău. Ceva ce orice altă mamă ar face.

Tipa asta de care am auzit, ceea ce aude ea la telefon e că Lucas n-a mai dat pe la ore din februarie.

Directoarea îi spune că trebuie semnate formularele necesare, așa – cu situația neîncheiată, dar ceea ce tipa asta aude defapt e răsuflarea grea a profesorului de geografie. Guițatul orgasmic al triunghiurilor echilaterale. Aude expirarea finală a hunului Atila din semestrul întâi.

Luni întregi de chiul descrise prin difuzor și tot ceea ce tipa asta vede când închide ochii sunt picioare păroase și valuri de slănină revărsându-se pe la subsori.

În camera cealaltă, Lucas se zgâiește la televizor, iar porcușorul roz cu tichie răsună prin hol, răsună îndemnând o rândunică să-i culeagă bomboane din copac.

La telefon, directoarea recită mai mult pentru ea cum e ciudat că niciun profesor nu a anunțat-o că băiatul lipsește de atâta vreme.

Iar tipa asta, tipa asta de care am auzit așază receptorul în furcă.