cronica plasticii
FLORIN TOMA

FILONUL 19 – ARGHEZI

Articol publicat în ediția 7/2019

Uneori, privind numerologia ca un simplu joc, în niciun caz însă drept credință maniacală sau mistică, un număr pare să devină generic într-o familie, transmițând coincidența repetării acestuia, prin canale numai de hazard cunoscute.

De pildă, 19, la familia Arghezi.

La 19 ani, Ion Nae Theodorescu (numele real al lui Arghezi!) îmbracă haina monahală și devine călugărul Iosif și diacon la Mânăstirea Cernica. Dar accesul de cucernicie (presărat, oricum, cu destule boacăne!) îl ține până în 1904, când spiritul său nonconformist îl îndeamnă la două cutezanțe sinonime cu păcatul. Primul: înființează o revistă iconoclastă, Linia Dreaptă, care însă „se va stinge” după doar cinci numere. Și al doilea: are o relație amoroasă cu o femeie, în urma căreia iubita lui, profesoara Constanța Zissu, rămâne însărcinată. Și, cum trăiau într-o epocă aspru dominată de prejudecăți, mai ales în condițiile în care tatăl copilului nenăscut era un călugăr, Constanța n-a avut de ales și s-a refugiat la Paris, pentru a ascunde sarcina.

Copilul se naște acolo, la Paris, în arondismentul 18, la 30 ianuarie 1905 și se va numi Eliazar Lotar. Dar, pentru că mama copilului a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici, Arghezi abandonează haina de călugăr și pleacă și el spre capitala Franței. Acolo, reglementează situația copilului ilegitim și, în 29 noiembrie, îl recunoaște cu acte în regulă. Odată cu drumul la Paris, Arghezi începe un lung șir de călătorii. În scurt timp, părăsește Franța și, alături de Constanța și de copilul lor, Eliazar, se oprește în Elveția. Se stabilesc pentru o vreme la Fribourg, unde Arghezi scrie poezii și participă la cursurile Universității, dar e nemulțumit de puternicul accent catolic al acesteia și renunță. Astfel că se mută la Geneva, unde tot la fel, scrie poezii și asistă la cursurile Universității, iar, ca să-și câștige existența, lucrează în atelierul unui bijutier. În 1909, vizitează Italia. Punând capăt celor cinci ani de pribegie, Arghezi revine în țară, luându-i cu el pe Constanța și Eliazar. Se întorc toți trei la București, tatăl ocupându-se cu atenție de educația și instrucția copilului, acesta urmând cursurile unei școli de prestigiu din Capitală.

Eliazar Lotar Theodorescu este primul născut din substanța biologică a lui Ion Nae Theodorescu (Tudor Arghezi). Al doilea copil avea să i se nască peste 19 ani (deci, din nou, numărul 19!!) – o fată, Mitzura – în 1924, dintr-o căsătorie de astă dată legitimă.

Aventura coincidențelor repetării numărului 19 continuă. Mitzura se naște pe 10 decembrie, iar, peste exact 19 zile (29 decembrie 1924), primul născut pleacă din casa tatălui său. Se îndreaptă spre Paris. Acolo unde văzuse lumina zilei, în urmă cu 19 ani.

Deci, la vârsta de 19 ani, Eliazar Lotar Theodorescu îmbrățișează o altă viață. Alege o altă cale (aidoma tatălui său, care, tot la 19 ani, își „schimbase hainele” cu cele preoțești).

Eliazar o cunoaște la Paris pe fotografa Germaine Louise Krull, cea care îi va dezvolta pasiunea pentru fotografie insuflată chiar de tatăl său, Arghezi, încă din copilărie. Studiul tehnicii fotografice alături de Germaine Krull îi permite să-și însușească limbajul propriu fotografiei moderne europene (plonjeu, contraplonjeu, descentrarea subiectului sau gros-planul). Adică, parafrazându-l pe scriitorul și scenaristul Pierre Bost, „să descopere în obiectul cunoscut obiectul necunoscut”.

La vremea aceea – luându-ne drept reper un portret anonim, datând din preajma anului 1925 – Eli Lotar era un tânăr foarte atrăgător, brunet, cu fața ovală, tenul măsliniu (poate o rezonanță a genomului din partea ascendenței semite a mamei sale!), cu părul negru ondulat, cu fruntea largă, boltită, semănând la nas cu tatăl său, cu ochii mari, negri din care pleacă o privire scrutătoare. Fotografia îl surprinde cu capul puțin aplecat, cu bărbia ascuțită aproape străpungându-i pieptul, uitându-se la ceva, pe sub sprâncene, cu multă luare-aminte.

Deși avea doar 20 de ani, iar Germaine, care era căsătorită, 30 de ani, între cei doi se înfiripă o relație amoroasă înfocată. Împreună cu Germaine Krull, fiul lui Arghezi participă la numeroase expoziții și îi cunoaște pe pionierii fotografiei sfârșitului anilor 1920: André Kertész, Man Ray, Brassai și toți reprezentanții a ceea ce teoreticienii au numit Noua Viziune. În 1926, Eli va deveni oficial cetățean francez, fiind adoptat de țara în care se născuse.

Perioada dintre 1927 și 1935 cuprinde anii cei mai prolifici ai activității lui Eli Lotar în arta fotografică, ce contribuie (ca și activitatea de mai târziu, ca operator și regizor) la plasarea sa în rândul celor mai faimoși artiști francezi ai fotografiei.

Dar, spre deosebire de George Brassaï, fotograful la modă al Parisului snobilizat, din anii nebuni (de fapt, Gyula Halász, născut în 1899, în Transilvania, la Brașov, oraș de la numele căruia și-a luat pseudonimul artistic, Brassai, adică, în limba maghiară, Brașoveanul!) și căutat de întreaga pleiadă de reprezentanți ai avangardei literare și artistice (Breton, Dali, Prévert, Picasso și ceilalți), Eli Lotar își alege ca subiect Parisul trist. Rece. Sărac. Inedit. Mizer. Subiectele sale sunt luate din Institutul pentru Surdo-Muți, din Spitalul Quinze-Vingts pentru Orbi, din abatoarele de la La Villette, de la Circul Gleich, din peisajul industrial și urban al Parisului cu împrejurimile sale sau vorbesc despre condiția prostituatelor, despre lumea scenei și a cabaretelor, despre „noile cuceriri ale civilizației” (vapoare, trenuri, șine de cale ferată, avioane, automobile) ori despre viața locuitorilor din mahalalele Parisului. Îi plăcea să meargă pe străzile și-n suburbiile pariziene și să cunoască firescul de zi cu zi, văzut prin obiectivul aparatului de fotografiat. Tot astfel cum îi plăcea să facă portrete, fără să se sperie de viață, în orice formă i s-ar fi înfățișat aceasta. Sunt cunoscute și intrate deja în patrimoniul cultural al Republicii Franceze fotografiile făcute de el în abatoarele din La Villette, imagini teribile, care șochează prin naturalismul lor agresiv (pe care le publică în revista Documents, a lui Georges Bataille). Asta dovedește un soi de devotament aproape ieșit din comun pentru arta, pentru meseria sa: fotograful Eli nu ținea să înfrumusețeze, nu simțea nevoia să adauge nimic lumii, ci s-o prezinte din perspectiva lui. Așa cum e.

Fotoreportajul este stilul care-l prinde perfect pe Eli Lotar, pentru că imaginile sale luate sur le vif accentuează veracitatea ipostazelor. Nu e nimic regizat în fotografiile sale publicate în revistele de avangardă VU, Bifur, L’Art Vivant, Close-Up, Paris, Jazz, La Revue Française de Fotographie, Variété, Arts et métiers graphiques sau în lucrările din expoziții celebre, precum Film und Foto, Fotographie den Gegenwart sau Documents de la vie sociale. Nimic nu este contrafăcut. Nimic nu e pus în scenă. Fotografia documentară la Eli Lotar este de un realism sfâșietor. De aceea, lucrările lui se află astăzi în marile muzee ale lumii, iar el este un nume de referință în arta fotografică, alături de Henri Cartier-Bresson, cu care, apropo, era prieten.

Așa cum se întâmplă des la oamenii de imagine (dar numai la artiștii excepționali!), ei se simt atrași, la un moment dat, de mirajul peliculei cinematografice. Așa „pățește” și Eli Lotar, astfel că, din fotograf, ajunge cameraman, director de imagine, realizator și chiar regizor, colaborând cu nume mari, precum Luis Buñuel, Jean Renoir, Joris Ivens, Yves și Marc Allégret, Jacques Prévert, Marcel Pagnol sau Alberto Cavalcanti.

Simpla parcurgere a listei cu filmele sale dezvăluie nu doar numele strălucitoare cu care a lucrat Eli Lotar, dar și responsabilitățile multiple pe care le-a avut în cadrul acestor colaborări, crescând, de la poziția de fotograf de platou, la director de imagine, co-realizator sau realizator (ca în cazul filmului Aubervilliers). Așadar: 1929: Le Petit Chaperon Rouge de Alberto Cavalcanti: fotograf de platou; 1929: Crabes et crevettes de Jean Painlevé: imagine; 1929: Caprelles et pantopodes de Jean Painlevé: imagine; 1930: Zuyderzee de Joris Ivens: imagine; 1931: Prix et profits de Yves Allégret: imagine; 1931: Voyage aux Cyclades de Jacques B. Brunius: imagine; 1932: Ténériffe de Yves Allégret et Éli Lotar: co-realizator și imagine; 1932: Fanny de Marc Allégret et Marcel Pagnol: realizator adjunct; 1932: L’affaire est dans le sac de Pierre et: cadre; 1933: Terre sans pain (Las Hurdes) de Luis Buñuel: imagine; 1934: La Pêche à la baleine de Lou Bonin: imagine; 1936: Partie de campagne de Jean Renoir: photographe de plateau; 1937: Records 37 de Jacques B. Brunius și Jean Tarride: imagine; 1939: Violons d’Ingres de Jacques B. Brunius: imagine; 1946: L’Homme de Gilles Margaritis: imagine; 1946: Aubervilliers: realizator, film selecționat la Festivalul de la Cannes (1946).

Oricum, colaborarea la Terre sans pain (1933), singurul film documentar al lui Luis Buñuel, care dezvăluie viața dincolo de orice închipuire de grea și condițiile deplorabile în care trăiește populația din regiunea izolată și aridă Hurdes, din Spania (aflată la doar 1.000 de km de Paris… așa începe filmul!), reprezintă o strălucită performanță înscrisă pe cartea de vizită a lui Eli Lotar și îi deschide acestuia calea spre noi colaborări. Această experiență îl va conduce pe artist să realizeze, în 1946, filmul Aubervilliers, cu sprijinul excepțional (text și voce) al lui Jacques Prévert. Filmul are ceva dintr-un jurnal de actualități (din fondul INA) al vremii, ce impresionează atât prin secvențele extraordinar de naturale și, totodată, triste (rigolele mizere ale străduțelor înguste, casele care stau să cadă, chipuri de bătrâni estropiați, fabricile ce se închid și rămân terenuri virane, secvența cu baloții de hârtie sau cea cu tânăra care aduce apă de la pompa din colțul străzii, apoi scursurile din canalul Saint Denis și altele!), cât și prin vocea inconfundabilă – un amestec între un ton disperat și un altul foarte aplicat, de documentarist sută la sută) – a lui Jacques Prévert.

NOTĂ: În memoria celui care a fost unul dintre cei mai buni fotografi ai Parisului în perioada interbelică, francezii au botezat un parc cu numele fiului lui Arghezi. Eli Lotar se numește un parc din orășelul Aubervilliers (situat la nord de Paris, de-a lungul canalului Saint Denis) imortalizat în 1946, imediat după război de acest excepțional artist.

Apoi, ar mai fi de menționat în această fenomenală expoziție secțiunea intitulată Poze și posturi, adică lumea fabuloasă a distracției gregare și a divertismentului popular, a music-hall-ului, a cabaretelor, a teatrului, a cinematografului, pe care Eli Lotar, proaspăt sosit la Paris, o descoperă și o consumă cu aviditate. Magia spectacolelor de girls sau revues nègres, cum realiza celebra trupă Blackbirds, expresivitatea corpului unor dansatori și actori precum Feral Benga sau ingenuitatea naturală a chipurilor și portretelor în studioul de portrete deschis între 1929 și 1931, împreună cu Jacques-André Boiffqrd; fost asistent al Man Ray, nu încetau să-l seducă pe tânărul ce descoperea, încet, încet, farmecul Orașului Luminilor.

Apoi, în 1931, apare o nouă oportunitate, pe care Eli Lotar o va fructifica la maximum. Este vorba de colaborarea cu Antonin Artaud și Roger Vitrac pentru fotomontajele de la Teatrul Alfred Jarry, care pare a fi experiența cea mai originală și mai izbutită în domeniul lucrului pe scenă (unde, în 1930, începe seria de fotomontaje Paris en fantaisie). Totuși, preocuparea constantă pentru cinematografie nu-i permite lărgirea colaborării cu lumea scenei.

În prima jumătate a anilor 1960, se întoarce la fotografie, iar o ultimă colaborare în domeniu o are cu sculptorul Alberto Giacometti (cu care locuise o vreme, în timpul sejurului în Elveția, în 1944, în aceeași cameră la Hôtel de Paris din Geneva) și de care-l leagă o prietenie strânsă. Pozează pentru sculptor în atelierul acestuia, iar fotografiile vor sta la baza mai multor busturi pe care sculptorul le va realiza. La rândul lui, Eli Lotar îl fotografiază pe Giacometti lucrând în atelierul său.

Dincolo de poate nu chiar nedreapta asociere a numelui său de stânga europeană, ba chiar angajarea politică fățișă în mișcarea comunistă, specifică anilor aceia (apoi, de ce nu, frecventarea și apropierea publică de grupul teatral de propagandă comunistă Octobre, aderarea la AEAR – Association des Ecrivains et Artistes Révolutionnaires, căsătoria cu pictorița și fotografa de origine rusă Elisabeth Makovska, călătoria în Spania, cu ocazia victoriei Frontului Popular Spaniol), dar compensată de recunoașterea târzie a integrării sale în mișcarea de avangardă europeană, Eli Lotar a scris istorie. O istorie care face cinste atât Franței, cât și României.

Interesant este că Eli Lotar face, în 1956, prima călătorie în România, după treizeci și doi de ani de absență. Aici se gândește la câteva proiecte de film, dar ele nu vor ajunge să se concretizeze niciodată. Și la fel de interesant este alt fapt. Se spune că Tudor Arghezi, care a ținut legătura cu fiul său în perioada în care acesta se afla la Paris, a încercat în mai multe rânduri să-l convingă să revină în țară. Ba chiar, poetul ar fi insistat pe lângă Legația Română din Paris pentru expulzarea lui Eli Lotar, însă eforturile sale nu au avut succes.

Expoziția de la Muzeul Colecțiilor de Artă (care o reia în mare măsură pe cea de la Jeu de Paume, de acum doi ani) este realizată în mare parte din fondurile fotografice ale artistului, conservate la MNAM – Centre Pompidou, strânge laolaltă în jur de 80 de fotografii vintage și o selecție de o sută de documente (cărți, reviste, scrisori, negative, filme), care constituie esența activității lui Eli Lotar.

Ultimii ani ai vieții lui se desfășoară într-un anonimat și o discreție bizare.

Și moare, la Paris, pe 22 februarie 1969. La doar 64 de ani.

Fiul lui Arghezi rămâne unul dintre cei mai importanți fotografi ai suprarealismului, numele lui fiind, însă din păcate, mai mult cunoscut în Franța, decât în patria tatălui său.