cronica traducerilor
RODICA GRIGORE

George Saunders, istoria și vocile literaturii

Articol publicat în ediția 7/2019

În mitologia tibetană, perioada cuprinsă între momentul morții și cel al renașterii este numită „bardo”, la fel ca și starea specifică în care au loc visele sau experiențele cele mai profunde de meditație. Dintr-o perspectivă mai largă, ființa umană se află mai întotdeauna într-o astfel de stare, așteptând, altfel spus, trecerea de la veghe la somn, de la deplina luciditate a vieții la tărâmul morții; un soi de limb, în conformitate cu concepția catolică. Iar atunci când cineva moare, budiștii tibetani consideră că respectiva persoană ajunge în acel „bardo” al timpului ce urmează existenței, de aici putând accede la nirvana, pentru a depăși toate condiționările și suferințele vieții omenești sau, dimpotrivă, o poate lua pe calea opusă, experimentând halucinații și vise înspăimântătoare, până în clipa când va renaște sub o altă înfățișare. Cartea tibetană a morților (Bardo Thodol) prezintă toate acestea, iar textul trebuie să fie citit celor care trec în lumea de dincolo, pentru a le ajuta sufletele să-și găsească drumul și calea în dificila călătorie pe care o vor face departe de cei dragi.

Și, oricât de straniu ar putea să pară la prima vedere, semnificațiile Cărții tibetane a morților au fascinat scriitorii (și, în paranteză fie spus, i-au atras chiar și pe cineaști!) americani în ultimele decenii, dacă e să amintim doar excelentul roman al lui Don DeLillo, Zgomotul alb (1985), a cărui variantă de titlu, în cursul elaborării textului de către autor, a fost Cartea americană a morților. Nivelul alegoric a vizat, în cele mai multe cazuri, pe de o parte modul de construcție a personajelor, alegând să dea atenție sau, dimpotrivă, încercând să ignore vocile celor absenți, iar pe de alta, relația complicată a acestora (și, deloc în ultimul rând!) a autorilor înșiși cu trecutul Americii și cu modul în care prezentul se raportează la el. În această linie se situează și recentul roman al lui George Saunders, publicat în anul 2017, recompensat cu Man Booker Prize, intitulat Lincoln in the Bardo (excepțional – și foarte rapid! – tradus în românește drept Lincoln între vieți, de Radu Paraschivescu, la Editura Humanitas Fiction).

Considerat pe bună dreptate unul dintre autorii cei mai reprezentativi pentru proza scurtă americană a ultimilor ani, Saunders uimește și convinge odată cu apariția primului său roman. Nu doar pentru că premisa de la care pornește e cu totul neașteptată pentru cititor (prezentarea unui personaj situat în această stare aparte și poziționat pe acest tărâm delicat, „in the bardo”, „între vieți”), ci și deoarece experimentul stilistic și lingvistic al scriitorului se transformă pe neașteptate într-un adevărat tur de forță care a făcut ca textul de față să fie comparat de-a dreptul cu Ulise, marele roman al lui James Joyce. Iar dacă acolo evenimentele se petreceau de-a lungul unei zile, acum ele au loc într-o singură noapte a lunii februarie, 1862, în plin Război Civil. Dar, pentru a-și surprinde încă o dată cititorul, George Saunders face ca personajul surprins „între vieți” să nu fie președintele Abraham Lincoln însuși, așa cum, poate, titlul ar lăsa impresia, ci fiul acestuia, Willie, mort la doar unsprezece ani, din cauza febrei tifoide. Prezentând întâmplările simultan, autorul descrie atât recepția pe care, în acel moment, o dădea familia Lincoln, cât și suferința copilului pe care doctorii și doctoriile nu au reușit să-l salveze. Pe de o parte strălucirea unei petreceri (criticate de nu puțini contemporani!), iar pe de alta tragedia unei familii care nu poate face nimic împotriva morții premature. Copilul va fi înmormântat în cimitirul Oak Hill din Georgetown, într-o criptă de marmură, iar tatăl său, președintele Lincoln, va veni singur, cel puțin de două ori, în timpul nopții, pentru a-l jeli neștiut de nimeni pe fiul plecat prea de timpuriu dintre cei vii. Pornind de la aceste date atestate istoric, George Saunders creează o narațiune coral-polifonică și pune în scenă o puternică dramă a unei umanități îndoliate care-și caută febril drumul spre sine – și spre posibila renaștere spirituală.

Romanul e structurat în scurte capitole alternând planul purei (și adesea al celei mai îndrăznețe!) ficțiuni cu secvențe dominate de pastișarea câtorva date istorice, nu o dată părând totalmente incompatibile în această alăturare neașteptată, dar creând un efect uluitor, asemenea unui vertij care prinde cititorul pe dată și-l ține captiv în mrejele unui text ce pare a ignora cu desăvârșire orice regulă a narațiunii. Uneori, Saunders preia fragmente din documente istorice sau din periodicele vremii, e drept că neezitând să aplice, pe alocuri, și strategia borgesiană a inventării precursorilor de care, câteodată, textul său are nevoie… În plus, tehnica vocilor narative multiple, dintre care nici una dominantă, obligă cititorul să privească adevărul sau ceea ce mai poate purta acest nume în zilele noastre (ca și în zilele lui Lincoln…) din perspective diferite și să mediteze, apoi, asupra veridicității faptelor relatate și, deopotrivă, asupra marilor adevăruri ale condiției umane. Căci președintele e, aici, în primul rând un om care suferă la pierderea copilului, iar demnitatea funcției nu-i poate atenua durerea, ba chiar dimpotrivă. Iar la nivel artistic, romanul lui George Saunders se dovedește a fi o permanentă provocare la adresa cititorului, dar și o lectură de-a dreptul halucinantă, un text el însuși situat, simbolic vorbind, „între vieți”, între tărâmuri, între ficțiune și faptul istoric, explorând, cu mijloacele marii literaturi, frontiera mereu greu de definit dintre viața imaginată și moartea atestată, dintre aparență și esență, iluzie și realitate.

Din această perspectivă sunt evaluate consecințele unei perioade extrem de agitate din timpul mandatului lui Lincoln, cu tensiuni majore între grupările politice, cu mari pierderi de vieți omenești în timpul confruntărilor armate fratricide și cu evenimente a căror desfășurare scapă de sub controlul președintelui. Tocmai acum, cel de-al treilea copil al său, Willie, moare, sporind durerea din sufletul lui Lincoln, și așa sfâșiat lăuntric din cauza pierderilor tot mai numeroase aduse de războiul civil: „Tânărul Willie Lincoln a fost înmormântat în ziua când listele cu victimele provocate de victoria unioniștilor la Fort Donelson a fost afișată public, un eveniment care a produs un șoc uriaș în rândul opiniei publice, pierderile de vieți omenești fiind fără precedent în acel moment al războiului.” (Din Cercetarea datelor. Memorie, eroare și eschivare, de Jason Tumm, „Journal of American History”); „O mie de morți. Asta era ceva nou. Acum părea un război adevărat.” (Din Marele război așa cum a fost descris de luptători, de Marshall Turnbull) Cum și (de) unde își găsește președintele, totuși, puterea de a merge înainte? Tocmai pentru a răspunde la această întrebare, Saunders utilizează simbolul tărâmului dintre vieți al budiștilor tibetani. Căci doar acolo, „in the bardo”, sufletul omenesc poate avea marile revelații. Iar pentru personajele lui Saunders, la fel cum se întâmplă și în Cartea tibetană a morților, revelația că cineva drag a murit e un fapt inevitabil (și pozitiv din perspectiva oricărei proiecții viitoare), reprezentând cheia necesară pentru a putea merge înainte.

Cimitirul unde e înmormântat micul Willie e populat cu cele mai diverse și neașteptate spirite, morți care, din motive care se vor dovedi importante pe parcursul narațiunii, au decis să nu-și continue călătoria spre viața (liniștită) de apoi, ci să rămână în apropierea rămășițelor lor pământești. E drept că, prezentat astfel, ceea ce descrie Saunders nici nu e propriu-zis un „bardo” tibetan, ci pare a semăna mai degrabă cu un soi de purgatoriu catolic, nelipsit de unele note ce duc cu gândul la unele scrieri reprezentative pentru protestantismul veacului al XIX-lea. La fel ca sufletele damnate descrise în Divina Comedie a lui Dante, spiritele din romanul acesta au, fiecare, diformități fizice, pentru a le evidenția problemele morale sau preocupările care le țin legate încă de lumea celor vii (Bevins, de exemplu, are mai mulți ochi și mâinile îi sunt mutilate după încercarea sa de a se sinucide). Iar întregul text e construit pe baza intervențiilor acestor spirite aflate în suferință, narațiunea trecând, parcă, de la unul la altul, de la o voce la alta, într-o construcție polifonică ce duce, pe alocuri, cu gândul la extraordinarul roman Pedro Páramo, al mexicanului Juan Rulfo. Deși lipsit de avantajul, dar și de pericolele la nivel estetic pe care le-ar implica un singur glas privilegiat, cartea rezistă – iar acest lucru se întâmplă mai cu seamă prin împletirea replicilor și rememorărilor a trei personaje – Bevins, un tânăr homosexual care s-a sinucis după ce a fost alungat de iubitul său, un reverend în etate, Everly Thomas, (după câte se pare, acesta e singurul cu adevărat conștient de faptul că ei sunt cu toții morți, iar nu simpli „bolnavi” așteptând să se facă bine), și un bărbat între două vârste, Vollman, care a fost accidentat mortal de o bârnă chiar în momentul în care el și foarte tânăra sa soție erau convinși că vor putea găsi împlinirea și în plan erotic.

În momentul în care Willie Lincoln e înmormântat, cu toții cred că el va trece repede la liniștea vieții de apoi, asemenea oricărui copil. Numai că, din cauza durerii tatălui său, ajunge să stea mai mult în acest limb, purgatoriu, bardo. Între vieți, altfel spus… „Afară a țipat o buhă. Mă gândisem să nu mai vin aici. Așa și-a zis domnul Lincoln. Și totuși, iată-mă. O ultimă privire. Și s-a așezat repede pe vine în fața bolnăvelnicului. Iarăși fețișoara lui. Mânuțele. Uite-le. Și așa vor fi de-a pururi. Așa. Fără zâmbet. Niciodată. Gura ca o linie subțire. Nu arată ca și cum (nu) ar dormi. Dormea cu gura deschisă, îi apăreau multe expresii pe chip în timp ce visa și uneori chiar îngâna niște cuvinte caraghioase. Dacă Lazăr ar exista cu adevărat, nimic n-ar trebui să-i împiedice ivirea aici și acum, așa cum nu i-a împiedicat-o nici atunci. Pe urmă a fost chiar interesant. Domnul Lincoln a încercat să facă bolnavul să se ridice.” Problema este, însă, că acei copii care aleg această stare sunt chinuiți teribil și în toate felurile, iar ineditul trio narativ, Roger Bevins III, Hans Vollman și reverendul Thomas, la rândul lor suferind de pe urma viziunilor care îi leagă de propriul trecut, încearcă să-l salveze pe Willie de toate aceste suferințe, convinși că aici nu e locul potrivit pentru un copil de vârsta lui, atenția scriitorului fiind de multe ori centrată pe încercările lor de a-l determina pe Lincoln să se desprindă de fiul său, să-l lase pe acesta să plece mai departe. Totul desfășurat pe fundalul, la rândul său orchestrat polifonic, al surselor istorice utilizate de Saunders pentru a ilustra epoca lui Lincoln și mai ales acest dureros moment al morții fiului. Adesea relatările, chiar și ale martorilor oculari la diferite evenimente, se bat cap în cap, motiv pentru autorul american să ne facă să medităm asupra necreditabilității majorității (tuturor) naratorilor/martorilor, câtă vreme spusele lor nu coincid nici măcar în privința stării vremii sau a fazelor lunii din nopțile în care președintele a fost văzut singur la cimitir.

Desigur, unele dintre cele mai emoționate pagini sunt cele care prezintă întâlnirile lui Lincoln cu fiul său, revelația lui Willie că tatăl nu îl poate auzi și că, de fapt, comunicarea dintre ei este mereu, pentru fiecare în parte, o punte construită doar pe jumătate, dialogul neputând avea loc, câtă vreme fiecare dintre ei aparține unei alte ordini existențiale: „Tată iată-mă Ce-ar trebui să fac Dacă-mi spui să plec plec Dacă-mi spui să rămân rămân Aștept sfatul tău Lumina lunii s-a aprins Totul s-a făcut și mai alb ăstriu Mintea Tatei era golită golităgolităgolită.” (Încă o dată trebuie subliniată calitatea excepțională a traducerii semnate de Radu Paraschivescu, cel care reușește, la rândul său, un tur de forță în privința transpunerii în românește a unui astfel de text, plin la tot pasul și în fiecare pagină de provocări dintre cele mai diverse și dintre cele mai mari! Căci, dincolo de dificultatea titlului însuși, textul lui Saunders, cu polifonia pe care am amintit-o, este un discurs stratificat și în permanență dublu – sau multiplu – structurat, trecând cu ușurință de la accentele comice la cele dramatice ori de la elementul liric la cel tragic. Iar versiunea românească a cărții e atât de frumoasă și de expresivă, încât ea reprezintă, desigur, încă una dintre realizările de seamă ale lui Radu Paraschivescu, care, după Salman Rushdie și ai săi Copii din miez de noapte, ori de la Joyce și Oameni din Dublin, ca să ne oprim doar la aceste titluri și să nu mai ajungem la cărțile lui Julian Barnes sau Alain de Botton, convinge din nou că este unul dintre cei mai buni traducători din limba engleză ai prezentului!) Secvențele acestea duc și la ideea budistă – dragă lui Saunders – în conformitate cu care lucrurile și evenimentele lumii fenomenale nu sunt decât acel văl al iluziei ce ascunde adevărul. Dar, în egală măsură, evidențiază reala compasiune pe care autorul o simte față de oamenii pe care-i descrie (și pe care îi percepe nereu, în primul rând în calitate de indivizi, nu doar de ființe de hârtie…), fapt care-l individualizează în contextul prozei contemporane, uneori prea preocupată de latura stilistică pentru a mai acorda atenție elementelor profund umane. Iar aparentul experimentalism din Lincoln între vieți devine, astfel, nu un simplu atribut formal, ci modalitatea aparte găsită de scriitor pentru a exprima ceea ce, altfel, ar fi putut fi tratat exclusiv în cheia facilă a sentimentalismului.

Ducând pe alocuri cu gândul la schema spectaculoasă a unui anume tip de gotic victorian reinterpretat în cheie contemporană, combinat cu elemente ale unor situații curent-absurde în grotescul lor, specifice volumelor publicate anterior de Saunders, cum ar fi Pastoralia sau CivilWarLand in Bad Decline, romanul Lincoln între vieți configurează un soi de non-spațiu în care personajele se mișcă și vorbesc, par a „trăi”, incapabile, fiecare în parte, să-și accepte moartea – moarte care, însă, e semnalată mereu, simbolic, prin prezența eufemismelor cu care aceste voci narative se referă la situația lor, căci „bolnăvelnicul”, de pildă, nu e altceva decât sicriul în care fiecare este închis, dar fără a putea să-și găsească liniștea. Una dintre marile realizări ale acestei cărți constă în capacitatea autorului de a reda în cel mai convingător mod cu putință spațiul comun locuit de aceste spirite neobișnuite, de acești morți care, cumva, își refuză statutul și se agață de propriul trecut, confundându-l uneori cu existența reală. Granițele devin fluide, interpersonale de-a dreptul, iar gândurile unuia pot ușor deveni ale tuturor. În acest fel, personajele lui Saunders reușesc să configureze și o excelentă frescă a Americii epocii lui Lincoln și a anilor crudului război fratricid, oferind cititorului nu o doctă disertație istoriografică ori politică, ci o veritabilă lecție de și despre istorie. Și, nu în ultimul rând, despre oameni, fie ei buni sau răi, albi sau de culoare, marginalizați sau răsfățați ai societății.

George Saunders, Lincoln între vieți. Traducere de Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2018