cronica literară
TUDOREL URIAN

MAESTRUL JONGLERIILOR NARATIVE

Articol publicat în ediția 7/2019

Deși poartă pe copertă (doar) semnătura Florin Toma, volumul Depozitul de bătrâni. Album de proză, ar trebui să mai conțină încă 10 semnături, cele ale artiștilor plastici (în ordinea apariției lor în carte) Florin Șuțu, Ioan Iacob, Silviu Oravițan, Aurel Vlad, Nikolaus Otto Kruch, Suzana Fântânariu, Mircea Roman, Floarea Țuțuianu, Maxim Dumitraș, Nicolae Fleissig. Pentru că fiecare dintre cele 10 proze scurte care alcătuiesc volumul este însoțită de câte o lucrare a unuia dintre acești importanți artiști contemporani, în corelație directă cu universul tematic și/sau stilistic al acesteia. Important de spus este faptul că tablourile reproduse nu sunt lucrări luate la întâmplare din creația acestor artiști plastici, cu scopul de a da culoare paginii și nici nu au menirea ilustrațiilor din romanele mai vechi, prin care erau puse în evidență anumite episoade ale narațiunii, ca un fel de remember pentru cititori. Ele reprezintă lucrări în sine, realizate special pentru acest volum, transcrieri în limbajul propriu al picturii fiecărui artist, al realității textuale din prozele lui Florin Toma. Fiecărei proze îi corespunde o singură lucrare, realiză de un artist diferit, dar în directă legătură cu universul ei. Felul în care a fost editată cartea, are și el ceva din modelul unei expoziții. Cu tabloul în deschidere, urmat de proză, ca un fel de titlu-explicație a tabloului (e drept, de foarte mari dimensiuni), te poate face să te întrebi ce a fost mai întâi, oul sau găina. Tabloul sau proza? A văzut Florin Toma tablourile și sub impresia lor și-a scris proza sau pictorii au citit proza care a dus la viziunea originală în care și-au elaborat tablourile? Mai mult, reanalizând tablourile după ce ai citit proza corespunzătoare fiecăruia dintre ele, elementele din care sunt compuse și sursele care le-au inspirat devin clare. Dar ce ar fi înțeles privitorii lor fără acest auxiliar literar? Sau, nu cumva, textele literare impun o interpretare poate diferită de viziunea inițială a pictorului.

Pe de altă parte, chiar făcând abstracție de lucrările plastice care au ponderea lor bine definită în construcția cărții, mărginindu-ne doar la partea ei de proză, aspectul de expoziție tot se menține. Pentru că, prin fiecare dintre povestirile sale, Florin Toma pare a exemplifica tehnici narative, soluții stilistice, perspective epice, zone de inspirație și modele textuale care, la un moment dat au făcut școală în marea literatură. Miza autorului acestor proze nu pare să stea atât în poveștile pe care o relatează, în intriga lor (deși în multe situații aceasta nu este lipsită de interes), ci în etalarea unei dexterități artistice remarcabile, în jonglarea naturală cu stiluri, construcții, teme, idei, filosofii care au făcut gloria literaturii. Parcurgând prozele lui Florin Toma te întâlnești direct sau aluziv cu maeștrii genului: Flaubert, Turgheniev, Dostoievski, Kafka, Bulgakov, Borges, Cortázar, ca și cum autorul ar dori să demonstreze că poate să scrie și așa, în maniera lor sau în prelungirea gândurilor lor. Totul este un clin d’oeil către cititor. Autorul știe (sau bănuiește) că cititorul știe despre ce este vorba și simte toate ironiile sale textuale.

Cel puțin la nivelul acestei cărți, Florin Toma este un textualist exuberant, care a atins nivelul de perfecțiune al artei sale. El nu se lasă furat de poveste, de firul narativ. Rămâne în permanență conștient de faptul că munca sa este una de elaborare a unui text, muncă în care își utilizează întreaga paletă de resurse culturale, sensibilitate, talent dar și micile trucuri profesionale, menite să îi atragă aplauzele publicului. Tot arsenalul textualismului optzecist este pus în pagină, e drept la un nivel superior, și remarcabil topit în substanța epică a cărții: caracter ludic, aluzii și trimiteri culturale, clin d’oeil­ –uri, judecăți critice asupra textului care tocmai se scrie, coq-à-l’âne-uri, ironie și autoironie, parodie, calambur. Fiecare text al lui Florin Toma pare a fi un exercițiu de a scrie în altă manieră, un soi de pariu-demonstrație cu sine și cu cititorii privind propriile sale abilități artistice. Iată, spre exemplificare, un soi de monolog despre venirea morții, încheiat apoteotic cu o trimitere la o secvență clasică – mai ales printre elevii de liceu – din romanul lui Rebreanu, Răscoala: „… Și nici nu știi când vine, înțelegi?! Vine odată, așa, pe nepusă masă – pentru ea, nu e niciodată masa pusă – și zice hai, mămicule! Hai că, poa’să ningă, poa’să plouă, eu am coasa mea cea nouă! Tu, ca omul, c-o fi, c-o păți, că câr-mâr, că vrei să mai stai să-ți tragi sufletul, că să te mai joci și tu un pic prin ograda vieții, cu cercul, cu păpușile, cu sania, de-a mama și de-a tata, că vrei să-i mai vezi p-ăia micii, dar trebuie să-i aștepți , fiindcă acuma-s plecați în vacanță… mă rog, diverse chestii care, de regulă se trec la inventar în dreptul pretextelor. Dar ea, nu și nu! Nimic. Hotărâtă. Hai, lasă vrăjeala!… Deci, e musai, nu i te poți opune, n-ai cum să scapi. Degeaba te zbați, vorba lui Petre Petre în relația cu doamna Nadina, de la pagina 129…” (pp. 91-92) Acest monolog, prin lexicul său, calitatea meditației și, deloc în ultimul rând, trimiterea livrescă din final care definesc perfect identitatea socială și intelectuală a personajului este exemplar pentru un anumit tip de proză. Cum exemplară este și o frază „marqueziană” care începe la pagina 102 și se sfârșește la pagina 104, din care voi cita doar primele rânduri pentru a arăta factura stilistică radical schimbată față de cea a citatului anterior: „O larmă delicată – grațioasă ca gâturile lebedelor smălțuite, așezate cândva în grădina publică, o ispravă mirobolantă, la vremea aceea plină de străluciri, idee venită din partea unui primar mai sensibil, din păcate stins de tânăr, atins de o necruțătoare ftizie și care, la câteva zile de la numirea în funcție, după un vis cotropit de fierbințeală, hotărâse ca poteca pietruită ce ducea la debarcader să fie musa înfrumusețată de-o parte și de alta…” (p. 102)

S-ar putea face o excelentă antologie a stilurilor narative, de la cele ale romanelor de secolul al XIX-lea (Balzac, Flaubert, Turgheniev) până la clișeele limbajului cotidian de azi, cu toate englezismele și barbarismele sale, utilizând doar citate din povestirile acestui volum. Aceste jocuri narative – exerciții de virtuozitate stilistică sunt, din punctul meu de vedere miza primordială a prozei lui Florin Toma. În privința conținutului propriu-zis, temele diferă, dar ca impresie generală predomină sentimentul decrepitudinii umane, al sfârșitului, al descompunerii fizice cauzate de îmbătrânire și de și/sau de boală pe un fond de stare de trezie, în care visurile și dorințele tinereții se lovesc de perspectiva sumbră ireversibilă a unui prezent în care trupul a pierdut bătălia. Nu știi niciodată cu precizie dacă balansul personajului pe axa timpului este unul real, un vis sau agonia unei boli, dar este foarte clar că, cel puțin în fața finală, gradul său de realism este foarte ridicat.

Oarecum discret în lumea literară, Florin Toma este genul de autor ale cărui cărți sunt primite bine de critica literară, dar care își găsește cu greu locul în bilanțurile de sfârșit de an, în marile sinteze, sau în cluburile generaționiste. Poate pentru că scrierile sale se adresează unui public de connaisseurs, unor receptori avizați, capabili să guste finețurile stilistice aluziile culturale și jocurile intertextuale care îl scot oarecum din contingent. Dacă, așa cum spun teoreticienii receptării, fiecare autor are în minte, atunci când își scrie opera, un cititor ideal, căruia i se adresează, este foarte posibil ca Florin Toma să-și fi situat prea sus scest reper, mai ales în vremurile superficiale și grăbite pe care le trăim. În felul acesta literatura sa poate rata întâlnirea cu cititorul din prezentul imediat, dar, cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, va trebui reevaluată, iar locul acestui scriitor în peisajul prozei românești actuale va trebui reconsiderat.

Depozitul de bătrâni. Album de proză este o carte care dovedește că pentru Florin Toma, proza nu mai are niciun fel de secret. Scriitorul este asemeni fotbaliștilor care pot să facă toate jongleriile posibile cu mingea, dar care, în mod paradoxal, prind rar echipa națională. Poate că a sosit momentul ca Florin Toma să-și utilizeze impresionantele dexterități de prozator pentru a-și scrie marele roman, așteptat de toată lumea, de atâta vreme.

Nu pot să închei aceste rânduri fără să felicit editura timișoreană Brumar (despre care știam că e specializată pe publicarea de volume de versuri), pentru publicarea acestei cărți, cu adevărat foarte frumoase.

Florin Toma, Depozitul de bătrâni. Album de proză,
Editura Brumar, Timișoara, 2019, 260 pag.