miscellanea
TUDOREL URIAN

Suflet de rocker

Articol publicat în ediția 6/20196/2019

Destul de imprevizibil ca autor, sărind cu ușurință de la cărți despre Tony Judt la Faulkner, de la Leonard Cohen la Joyce și de la Vladimir Tismăneanu la Corto Maltese, Mircea Mihăieș își surprinde încă o dată cititorii publicând o carte de interviuri cu Ilie Stepan, o legendă a rock-ului românesc, ghitarist de renume, întemeietor de trupe rock (Pro Musica, Stepan Project), membru al unor formații de top (Progresiv TM).

Există cel puțin trei rațiuni pentru care eu am citit cu sufletul la gură, în numai două zile, această carte (Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan, Șapte zile plus una, Ed. Polirom). Pentru un timișorean ca mine, înstrăinat de mai bine de trei decenii, Ilie Stepan realizează o impresionantă evocare a cartierului Elisabetin, din perspectiva unui copil de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970. Eu însumi am copilărit în acest cartier din Timișoara acelor ani, la două trei străzi de cele evocate de Ilie Stepan, am urmat aceeași școală generală (numărul 22), am umblam zilnic pe aceleași trasee și îmi petreceam timpul într-o manieră identică, e drept la o distanță de șapte ani, care pe la vârstele ce leagă copilăria de adolescență, între 8 și 14 ani, înseamnă enorm. Uitasem însă complet de „organizarea medievală”, a ierarhizării copiilor în colectivitățile de joacă, în funcție de vârstă, de „războaiele” dintre parcurile „Doja mic” și „Doja mare” (eu locuiam în buza lui „Doja mare”, Ilie Stepan lângă „Doja mic”), încheiate mereu cu niște picioare în fund aplicate celor învinși. Am regăsit în amintirile lui Ilie Stepan (pe care, firesc, dată fiind diferența de vârstă de care vorbeam, nu l-am cunoscut în copilărie deși, foarte probabil, îl voi fi văzut prin cartier), imagini uitate dintr-o Timișoară de acum o jumătate de secol, care nu mai există decât în inima și în amintirile celor de atunci. Pentru mine acel capitol de descriere a vieții în vechiul cartier Elisabetin a fost de departe cel mai interesant al cărții și aș fi vrut să nu se mai termine.

Al doilea motiv pentru cartea merită citită este evocarea relației magistru-discipol pe care Ilie Stepan a întreținut-o cu o legendă a vieții intelectuale timișorene, medicul psihiatru Edouard Pamfil. L-am cunoscut și eu pe Edouard Pamfil în anii 1980, am și realizat un interviu cu el în acea perioadă, era o legendă a orașului. Știam că este poet și un mare iubitor al ghitarei dar nu am bănuit niciodată că pasiunea lui trecea dincolo de hobby și că era un adevărat profesionist al ghitarei clasice, reper fundamental pentru toți doritorii să se inițieze în tainele acestui instrument. Or, Ilie Stepan (marele ghitarist Ilie Stepan!) nu se sfiește să se pună modest în pielea aspirantului la învățăturile maestrului, să evoce metodele de lucru ale lui Edouard Pamfil și să-și exprime imensa admirație pe care i-o poartă încă în amintire. Se spune că recunoștința e un lucru rar, dar când ea vine de la un actual reper al muzicii de ghitară și se îndreaptă către cineva a cărui notorietate nu este legată în primul rând de muzică, este cu atât mai impresionantă. Un exemplu pentru tinerii de azi că notorietatea și performanța nu se ating renegând trecutul, „ucigând” vechii maeștri, ci continuând să îi venerezi în amintire, să-i porți în suflet, să simți, atunci când e cazul, dojana și aprobarea venite din sistemul lor de valori, în momentele cruciale ale carierei tale, multă vreme după ce ei nu mai sunt.

În fine, prin dialogul lor, Mircea Mihăieș și Ilie Stepan realizează o istorie destul de precisă, dar și cu fascinante inflexiuni sentimentale a rock-ului românesc. Firește, „partea leului” le revine timișorenilor (Phoenix, Progresiv TM, Pro Musica, Cargo, Stepan Project), dar nu sunt uitate nici celelalte trupe, așa cum nu este uitat nici rolul jucat de Cenaclul Flacăra în promovarea rock-ului și folk-ului românesc. Ceea ce impresionează încă o dată este seninătatea și generozitatea sufletească ale lui Ilie Stepan. Nicio notă de invidie, nicio frustrare, nicio ranchiună nu întunecă judecata așa cum este de prea multe ori cazul între scriitori. Ilie Stepan are ochi doar pentru ce este valoros și bun la fiecare artist sau la fiecare trupă despre care discută. Nu critică, nu polemizează, admiră ce este de admirat, fără seama că în felul acesta și-ar diminua propria importanță. Este deplin solidar cu muzica și artiștii timpului său. Cu siguranță, trebuie să fi existat concurență și rivalități, unele clasamente publicate sau doar imaginate vor fi provocat suferință, unii vor fi avut succes (inclusiv material) mai mult decât alții, dar Ilie Stepan nu are ochi (și, mai ales, urechi) decât pentru calitatea muzicii produse, în fața căreia nu face niciun efort să-și ascundă admirația. Iată un scurt fragment de dialog menit să pună în evidență măreția sufletului de rocker al lui Ilie Stepan. Este vorba despre o comparație între albumul Dreptul de a visa al formației Progresiv TM, în care cânta Ilie Stepan, și Cantafabule, al lui Phoenix, apărute în același an:

„I.S.: În 1975, când am scos Dreptul de a visa, ei scoseseră Cantafabule. Nu eram de aceeași vârstă, dar începuse să se niveleze puțin. Mă uitam la ei cu același mare respect. Ne-am întâlnit ambele trupe în casa unui prieten comun și am ascultat împreună benzile viitoarelor două discuri. Am ascultat cu bucurie acel material, care este, într-adevăr de excepție. Excepțional fără doar și poate.

M.M.: E parte din istoria muzicii noastre. E la vârf sau între vârfuri.

I.S.: E vârful de până în 1989. Și Dreptul de a visa este un disc foarte bun. Herdina are majoritatea compozițiilor. Eu am acolo o singură piesă, Clepsidra. Deci pot să fiu obiectiv: e un disc foarte bun. Cantafabule este însă o capodoperă. Mă uitam la el cum merita: cu admirație, cu o plăcere deosebită și cu onoarea că pot să-l ascult înainte să apară”.

Mircea Mihăieș își asumă cu modestie un rol secund în dialog. Intervine rar și cu sens deschizându-i interlocutorului său noi căi ale confesiunii, iar în unele situații completează informația cu propriile sale amintiri. Dându-i interlocutorului locul de onoare al dialogului își dovedește și el superioritatea umană și respectul față de cititori.

Dincolo de toate, Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan, Șapte zile plus una, este o lecție de profesionalism autentic, oferită de doi mari profesioniști ai timpului nostru: unul al scrisului și celălalt al muzicii. Bravo, Mircea Mihăieș, bravo, Ilie Stepan!